Invalidation of notary public dismissal order following revocation of underlying criminal conviction under civil procedure revision rules

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24 iulie 2012, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, a solicitat anularea Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că actul administrativ este motivat atât în fapt cât şi în drept. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, în preambulul actului în litigiu se face trimitere la adresa nr. x/05.04.2012 a U.N.N.P. şi de asemenea la minuta deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secţia Penală - pronunţată în dosarul nr. x/2010, prin care reclamantul a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 325 din C. pen.. Din aceste acte, la care face trimitere preambulul ordinului în litigiu, rezultă o situaţie de fapt pe deplin cunoscută reclamantului.

În ceea ce priveşte motivarea în drept, a reţinut instanţa de fond că preambulul ordinului atacat indică în mod complet temeiul legal al emiterii actului pe de o parte, şi al aplicării sancţiunii pe de altă parte, fiind indicată Hotărârea Consiliului Uniunii Notarilor Publici nr. 160/30.03.2012, art. 23 alin. (1) lit. f) şi g), art. 16 lit. 16 lit. d) şi art. 43 alin. (2) din Legea activităţii notariale nr. 36/1995 republicată, precum şi art. 20 din Regulamentul de punere n aplicare a Legii nr. 36/1995, precum şi art. 13 din H.G. nr. 652/2009.

În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia penală nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secţia Penală - pronunţată în dosarul nr. x/2010, reclamantul a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 325 din C. pen. şi, ca urmare, s-a dispus încetarea calităţii sale de notar, reclamantul ne mai îndeplinind condiţia bunei reputaţii prevăzute de art. 16 lit. d), condiţie ce trebuie îndeplinită de un notar public nu numai la numirea în funcţie, ci şi pe toată durata exercitării profesiei.

În ceea ce priveşte nelegalitatea Ordinului nr. 1860/C/07.05.2012, pentru că a fost emis şi semnat de secretarul de stat, susţinerile reclamantului au fost considerate neîntemeiate, ordinul fiind emis de persoana competentă să emită acest act administrativ, anume secretarul de stat legal delegat prin Ordinul nr. 1810/07.05.2012.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, reclamantul A., solicitând modificarea acesteia şi admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi modificată, în sensul anulării Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 4702 din decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Motivând soluţia astfel dispusă, Înalta Curte a reţinut că măsura administrativă dispusă prin ordinul atacat este legală şi temeinică, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei şi art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit cu care încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei, fiind o măsură administrativă cu natură juridică diferită de sancţiunile disciplinare reglementate în art. 41 din Legea nr. 36/1995.

A reţinut Înalta Curte că, în speţă, situaţia reţinută, ca şi motiv al încetării calităţii de notar public, se referă la condamnarea recurentului pentru săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei. Noţiunea de "infracţiune care aduce atingere prestigiului profesiei" nu are o definiţie clară în lege, lămurirea sensului său ţinând de marja de apreciere a judecătorului specializat în contenciosul administrativ. Verificarea în concret a îndeplinirii acestei condiţii presupune evaluarea impactului asupra prestigiului profesiei în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei.

În cazul recurentului, măsura încetării calităţii de notar public este pe deplin justificată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, raportat la conţinutul material şi rezonanţa socială a infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat definitiv.

Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar contextul exercitării acestei profesii impune menţinerea unei conduite de natură a justifica încrederea de care trebuie să se bucure cei care o exercită.

Este de necontestat că pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei infracţiuni care afectează relaţiile de convieţuire socială vizând morala publică este de natură a afecta prestigiul profesiei, precum şi buna reputaţie de care trebuie să se bucure notarul public.

A mai reţinut Înalta Curte că sunt nefondate susţinerile recurentului referitoare la nemotivarea actului administrativ, câtă vreme emitentul actului a indicat cu claritate atât situaţia de fapt premisă, cât şi temeiul legal al măsurii administrative, astfel încât destinatarul actului a fost în măsură să-şi configureze o apărare corespunzătoare.

În ceea ce priveşte argumentul nulităţii ordinului, motivat de semnarea acestuia de către secretarul de stat, delegat de către ministrul justiţiei, a constatat instanţa de recurs că acesta nu-şi găseşte suport în dispoziţiile legale aplicabile şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Contrar interpretării avansate de către recurent, dispoziţiile art. 11 din H.G. nr. 652/2012 arată cu claritate că "ministrul poate delega prin ordin oricare dintre atribuţiile de conducere, reprezentare şi angajare a ministerului, în primul rând secretarilor de stat", acestea fiind preluate în totalitate, la data emiterii ordinului contestat, de către secretarul de stat B., în temeiul Ordinului ministrului justiţiei nr. 1810/C/07.05.2012.

II. Cererea de revizuire formulată de reclamantul C.

1. Obiectul cererii de revizuire

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, revizuentul C., în contradictoriu cu intimaţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, solicitând admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea sentinţei atacate şi schimbarea în tot a sentinţei atacate.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivare, revizuentul a arătat că obiectul acţiunii soluţionate pe calea hotărârii civile deduse revizuirii îl constituia nelegalitatea Ordinului nr. 1860/C/7.05.2012 al Ministrului Justiţiei, prin care a încetat calitatea de notar public a revizuentului, emis în considerarea condamnării direct în recurs a acestuia (întrucât fusese achitat în primă instanţă). Decizia prin care reclamantul revizuent a fost condamnat direct în recurs, evocată în considerentele sentinţei civile atacate cu revizuire, respectiv decizia penală nr. 462 din 20.02.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea dosarului nr. x/2010, a fost desfiinţată pe calea deciziei penale nr. 412 din 12.09.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (comunicată în data de 24.10.2019), care, la rândul său, a fost pronunţată în considerarea hotărârii CEDO din 24.07.2018, prin care a fost admisă în unanimitate sesizarea reclamantului care a constituit cauza înregistrată sub nr. x/12 - Ovidiu Stoica contra României.

Consideră revizuentul că soluţia de casare a deciziei de condamnare evocate atât în ordinul prin care s-a dispus încetarea calităţii de notar public, cât şi în considerentele sentinţei civile definitive şi irevocabile a cărei revizuire o urmăreşte, afectează atât legalitatea actului administrativ contestat, cât şi legalitatea soluţiei obţinute în contenciosul administrativ.

Arată revizuentul că, independent de demersurile pe care le-a întreprins, Agentul Guvernamental a cerut relaţii Camerei Notarilor Publici cu privire la înlăturarea consecinţelor încălcării drepturilor sale. În acest context, reclamantul revizuent s-a adresat Ministrului Justiţiei, fără a primi vreun răspuns.

1.2. Prin cererea precizatoare depusă la data de 22 ianuarie 2020, revizuentul a arătat că temeiul de drept al cererii este reprezentat de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. 1865.

A arătat revizuentul că sentinţa civilă nr. 225/21.01.2013 este o hotărâre susceptibilă de revizuire, întrucât se înscrie în categoria hotărârilor pronunţate asupra fondului, de către instanţa de fond, soluţia fiind de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată. Decizia civilă nr. 4702/09.12.2014 a ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionat recursul în cauză, nu evocă fondul, soluţia fiind de respingere a recursului, fără schimbarea situaţiei de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt deja stabilite, de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic litigios.

Referitor la termenul de o lună, prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. 1865, calculat din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, a susţinut revizuentul că acest termen este respectat. A arătat revizuentul a luat cunoştinţă de existenţa soluţiei de desfiinţare a deciziei penale nr. 462/20.02.2012 de la apărătorul ales, ulterior datei de 23.10.2019, la care decizia nr. 412/12.09.2019 a ÎCCJ, secţia penală a şi fost redactată, după cum rezultă din conţinutul său şi a depus prezenta cerere de revizuire la data de 21.11.2019, după cum rezultă din menţiunile existente pe plicul de expediere.

A mai susţinut revizuentul că situaţia indicată în susţinerea cererii de revizuire se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Ceea ce justifică incidenţa motivului de revizuire invocat în cauză este desfiinţarea deciziei penale nr. 462/20.02.2012 pronunţată de ÎCCJ, secţia penală, prin decizia nr. 412/12.09.2019 a aceleiaşi instanţe, cu consecinţa lipsirii de suport probator a sentinţei civile nr. 225/21.01.2013. Este îndeplinită condiţia existenţei unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată (decizia penală nr. 462/20.02.2012) şi hotărârea faţă de care solicită revizuirea (sentinţa civilă nr. 225/21.01.2013), întrucât decizia penală nr. 462/20.02.2012 a avut rol determinant in pronunţarea sentinţei civile nr. 225/21.01.2013, constituind unicul ei suport probator, aspect care rezultă din considerentele celei din urmă.

Intimatul Ministerul Justiţiei, emitentul Ordinului atacat, a reţinut ca unic temei al emiterii acestuia condamnarea penală suferită de revizuent prin decizia penală nr. 462/20.02.2012, după cum rezultă din conţinutul său, susţineri regăsite şi în cuprinsul întâmpinării la revizuire.

A mai învederat revizuentul şi împrejurarea că MAE - Direcţia Agent Guvernamental, prin Adresa nr. LI 2961/4120 R/AG/23, a solicitat Camerei Notarilor Publici Bacău (din care făcea parte revizuentul la data excluderii din profesie) relaţii privind modalitatea de redobândire a calităţii de notar public, în vederea informării Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei cu privire la executarea hotărârii pronunţate la 24 aprilie 2018 în cauza A. împotriva României,.

2. Apărările formulate în fond, faţă de cererea de revizuire

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiţiei arată că, la data emiterii OMJ nr. 1860/C/07.05.2012, măsura încetării calităţii de notar a fost luată cu respectarea condiţiilor legale, dat fiind faptul că, prin decizia penală nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, reclamantul-revizuent a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, prevăzută de art. 325 C. pen. Urmare acestei condamnări au devenit incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. f) şi g), art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995.

Conform art. 23 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 36/1995, calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) şi f).

Aşa fiind, încetarea calităţii de notar public a fost dispusă pentru următoarele considerente, arătate expressis verbis în preambulul ordinului şi care constituie motivarea necesara şi suficienta a măsurii dispuse:

- urmare a condamnării pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai este îndeplinită condiţia bunei reputaţii prevăzută de art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, condiţie care trebuie să subziste pe toată durata exercitării profesiei, deci nu numai la numirea în profesie;

- prin condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, prevăzută de art. 325 C. pen. s-a adus atingere prestigiului profesiei de notar public.

Deci, OMJ nr. 1860/2012 s-a bucurat de deplină legalitate. Desfiinţarea ulterioară a temeiului de drept care a stat la baza emiterii acestui act administrativ, respectiv decizia penală nr. 462 din 20.02.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, nu este o faptă imputabilă Ministerului Justiţiei, care a acţionat cu bună-credinţă, aplicând legislaţia în materie notarială în vigoare în anul 2012.

Faţă de precizările cererii de revizuire, intimatul Ministerul Justiţiei a depus un punct de vedere, învederând că prezenta cauză se judecă în temeiul C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., sunt supuse revizuirii doar două categorii de hotărâri judecătoreşti: cele rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare şi cele pronunţate de instanţa de recurs evocând fondul cauzei. Sentinţa civilă nr. 225 din 21.03.2013 nu se încadrează în prima ipoteză a art. 322 din C. proc. civ. de la 1865, nefiind susceptibilă de apel, ci de recurs, fiind pronunţată în materia contenciosului administrativ. În ceea ce priveşte incidenţa celei de-a doua ipoteze, revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecaţii decât cea dată până la acel moment. Prin decizia civilă nr. 4702 din 09.12.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul revizuentului ca nefondat, reţinând că "prima instanţa a apreciat că măsura administrativă dispusă este legală şi temeinică, şi aceasta este şi concluzia instanţei de control judiciar".

Cât priveşte termenul de depunere a revizuirii, intimatul a arătat că decizia penală nr. 412 a fost pronunţată de ÎCCJ în data de 12.09.2019, iar termenul de o lună, prevăzut de art. 324 pct. 4 C. proc. civ., curge de la data la care revizuentul a luat cunoştinţă, respectiv data pronunţării, astfel încât cererea de revizuire este tardivă.

A mai susţinut intimatul că admisibilitatea cererii de revizuire depinde de îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor de fond şi nu numai parţial a unora dintre acestea. Astfel, decizia pronunţată de instanţa de recurs nu evocă fondul pricinii, astfel încât în speţa supusă analizei nu este îndeplinită o condiţie generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiţie impusă de dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., situaţie în raport de care analizarea condiţiilor specifice reglementate de pct. 5 devine inutilă. În plus, nici termenul de o lună pentru introducerea cererii nu a fost respectat.

Raportat la prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că la judecarea cererii de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea acestei căi de atac şi la faptele pe care se întemeiază, intimatul a susţinut că cererea de revizuire nu este admisibilă şi, pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în fond cu privire la cererea de revizuire

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 29 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire;

(ii) a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul C., în contradictoriu cu intimaţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

Analizând excepţia tardivităţii cererii de revizuire, prima instanţă a reţinut că intimaţii au susţinut că termenul de o lună ar fi început să curgă de la data pronunţării deciziei penale nr. 412/12.09.2019, astfel că se împlinise înainte de formularea cererii de revizuire de faţă, ce a fost depusă la oficiul poştal la 21.11.2019. Contrar acestei opinii, instanţa de fond a reţinut că termenul de o lună se calculează potrivit normei legale din ziua în care partea a luat cunoştinţă de această hotărâre şi nu de la data pronunţării ei. Or, nu s-a probat în cauză data la care revizuentul a luat la cunoştinţă de decizia penală nr. 412 pronunţată la 12.09.2019, astfel că nu se poate stabili o dată certă de la care a început să curgă termenul de o lună, excepţia tardivităţii fiind, în consecinţă, neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că hotărârea a cărei revizuire se solicită este sentinţa civilă nr. 225/21.01.2013, care este definitivă încă de la data pronunţării ei, neavând apel, şi care este o hotărâre ce evoca fondul, fiind pronunţată de o instanţă de fond. Astfel, nu se solicită revizuirea deciziei civile prin care s-a respins recursul ca nefondat, ci revizuirea sentinţei de fond. Pentru aceste motive, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

Referitor la fondul cererii de revizuire, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 225 pronunţată la 21.01.2013 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a cărei revizuire se solicită, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea revizuentului reclamant de anulare a Ordinului nr. 1860/C/7.05.2012 prin care s-a dispus încetarea calităţii sale de notar public începând cu data de 20.02.2012, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (decizia penală nr. 462/20.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală), în temeiul art. 23 alin. (1) lit. f) şi g), art. 16 lit. d) şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, instanţa a analizat legalitatea actului administrativ contestat în raport cu data emiterii acestuia, verificând îndeplinirea condiţiilor legale privind încetarea calităţii de notar public a reclamantului.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului formulat, fiind pronunţată decizia civilă nr. 4702/9.12.2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii din 24 aprilie 2018 în cauza A. împotriva României, prin care s-a constatat că a fost încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenţie, a fost admisă cererea de revizuire a deciziei penale nr. 462/20.02.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind desfiinţată această decizie, fiind dispusă rejudecarea cauzei şi stabilit termen în acest scop la 24.10.2019, printr-o hotărâre intermediară - decizia penală nr. 412/12.09.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019.

Or, simplul fapt al desfiinţării deciziei de condamnare printr-o decizie intermediară pronunţată în procedura revizuirii nu poate atrage consecinţa prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, astfel cum susţine revizuentul.

În primul rând nu este suficientă pronunţarea unei hotărâri de desfiinţare a hotărârii de condamnare, situaţia juridică a revizuentului urmând a fi stabilită numai după pronunţarea hotărârii ca urmare a rejudecării cauzei.

În al doilea rând, având în vedere obiectul cauzei de faţă - verificarea legalităţii actului administrativ contestat, este irelevantă desfiinţarea ulterioară a hotărârii de condamnare, legalitatea actului fiind analizată exclusiv prin raportare la situaţia juridică de la momentul emiterii acestuia. Faptul că ulterior, ar fi desfiinţată hotărârea de condamnare, fiind pronunţată o soluţie de achitare, ar da posibilitatea revizuentului să solicite autorităţii intimate desfiinţarea actului respectiv şi repunerea sa în situaţia anterioară prin emiterea unui nou act, şi nu revizuirea sentinţei a cărei revizuire se solicită.

Pentru toate aceste motive, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire.

4. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 516 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Împotriva sentinţei civile nr. 516 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs revizuentul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, menţinerea soluţiei dată excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii şi, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire şi modificarea în tot a sentinţei civile nr. 225/21.01.2013, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi anulării Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012.

În motivarea recursului, revizuentul susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 23 alin. (1) lit. f), g), art. 16 lit. d) şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în vigoare la data emiterii OMJ nr. 1860/C/2012, respectiv art. 41 alin. (1) lit. f) şi g) şi art. 22 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 36/1995 - forma în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate şi a deciziei nr. 773/2020 a ÎCCJ, secţia penală, precum şi a art. 6 par. 2 şi art. 46 din CEDO, art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 23 alin. (11) din Constituţie, art. 4 şi art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen. şi art. 1 alin. (6) şi art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentului-revizuent, hotărârea instanţei de fond este criticabilă sub următoarele aspecte:

- în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că decizia penală nr. 412/2019 a ÎCCJ, secţia penală este o decizie intermediară, iar desfiinţarea deciziei penale nr. 462/2012 nu atrage consecinţa prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 225/21.01.2013.

- greşit a reţinut instanţa de fond că decizia penală nr. 462/2012 continuă să producă efecte după desfiinţare şi nu produce efecte retroactive, fiind irelevantă în aprecierea legalităţii OMJ atacat;

- greşit a apreciat instanţa de fond că desfiinţarea deciziei penale nr. 462/2012 ar putea produce consecinţe în planul situaţiei profesionale doar în cazul unei soluţii de achitare;

- greşit a reţinut prima instanţă că remediul îl reprezintă desfiinţarea OMJ de către autoritatea emitentă şi nu revizuirea sentinţei.

Consideră recurentul că instanţa de fond a încălcat regimul juridic instituit de Legea nr. 136/1995 referitor la excluderea din profesia de notar public, întrucât unicul motiv al excluderii sale din profesie a fost acela al condamnării penale definitive, respectiv a neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii. Or, la data formulării recursului, ÎCCJ, secţia penală s-a pronunţat definitiv, prin decizia nr. 773/19.11.2020, astfel încât a încetat să existe situaţie de pierdere a bunei reputaţii, care a fost reţinută exclusiv în baza deciziei nr. 412/2019, unicul temei al ordinului atacat, în lipsa derulării unei proceduri disciplinare de constatare a unor fapte care să conducă la încetarea calităţii de notar.

Susţine recurentul-revizuent că decizia penală nr. 462/2012 a avut rol determinant în pronunţarea sentinţei civile nr. 225/2013, constituind unicul ei suport probator, astfel cum rezultă din considerentele acestei sentinţe; acest aspect este confirmat şi de intimatul Ministerul Justiţiei, care a arătat prin întâmpinare că unicul temei al emiterii ordinului atacat a fost condamnarea penală dispusă prin decizia nr. 462/2012. Or, prin decizia nr. 773/19.11.2020, ÎCCJ, secţia penală a rejudecat cauza penală şi a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri, soluţie distinctă de cea dispusă prin decizia penală nr. 462/2012.

Recurentul-revizuent apreciază că beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la data soluţionării definitive a cauzei penale, prin decizia nr. 773/2020 a ÎCCJ, secţia penală, astfel că sentinţa recurată, prin menţinerea efectelor condamnării penale ulterior desfiinţării sale, a încălcat prevederi ale legislaţiei naţionale şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte şi care reglementează prezumţia de nevinovăţie.

Prin refuzul înlăturării consecinţelor deciziei penale nr. 462/2012 în planul excluderii revizuentului din profesie, sunt încălcate şi prevederile art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., care nu prevede un regim special/intermediar al hotărârilor penale faţă de care s-a admis cererea de revizuire şi au fost desfiinţate.

Menţinerea de către instanţa de fond a efectelor deciziei penale nr. 462/2012, sentinţei civile nr. 225/2012 şi OMJ nr. 1860/C/07.05.2012 este contrară hotărârii CEDO pronunţate în cauza revizuentului, încalcă prevederile art. 8 şi art. 46 din Convenţia EDO şi constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private.

Referitor la posibilitatea revocării actului administrativ atacat de către autoritatea emitentă, Consideră recurentul că instanţa a reţinut în mod greşit că această posibilitate există, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (6) şi art. 7 din Legea nr. 554/2004. Chiar şi în aceste condiţii, recurentul-revizuent s-a adresat Ministerului Justiţiei, care, prin adresa nr. x/11.03.2020, a răspund că reintegrarea în profesia de notar se poate face doar ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, iar nu prin revocarea OMJ nr. 1861/C/2012.

5. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-pârâţi Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.

III. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentul C. este fondat, pentru considerentele ce se succed:

Prin Ordinul emis de ministrul justiţiei sub nr. x/07.05.2012, s-a dispus încetarea calităţii de notar public a revizuentului C., începând cu data de 20 februarie 2012, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, consemnată în minuta deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2010.

Împotriva acestui ordin a promovat acţiune în anulare C., contestând legalitatea actului administrativ pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2012. Prin sentinţa civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei. Sentinţa primei instanţe a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant, prin decizia nr. 4702 din decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Hotărârea din 24 aprilie 2018, pronunţată în cauza A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO, prin aceea că petentul a fost condamnat în recurs, prin decizia penală nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2010, în lipsa unei noi audieri a martorilor, în condiţiile în care instanţa de fond constatase că nu sunt întrunite condiţiile constitutive ale infracţiunii.

Urmare a pronunţării hotărârii CEDO, A. a formulat o cerere de revizuire a deciziei penale nr. 462/20.02.2012, înregistrată pe rolul Înaltei Curşi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală sub nr. x/2019. Prin decizia nr. 412 din 12 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a admis cererea de revizuire, a desfiinţat decizia penală nr. 462/2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010 şi a fixat termen pentru rejudecarea cauzei.

După pronunţarea acestei decizii, A. a formulat prezenta cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, invocând prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi solicitând, consecutiv admiterii revizuirii, desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anularea OMJ nr. 1860/C/2012.

Se impune a menţiona că, prin decizia penală nr. 773 din 19 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a rejudecat cauza privind pe inculpatul A., stabilind în sarcina acestuia o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi, în temeiul art. 80 din C. pen., a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei astfel stabilite.

În ceea ce priveşte normele de drept material incidente, Înalta Curte reţine că Ordinul ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012 a fost emis în temeiul art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la data emiterii ordinului ministrului justiţiei), potrivit căruia:

"Notar public poate fi cel care îndeplineşte următoarele condiţii: (…) d) se bucură de o bună reputaţie; (...)", a art. 23 alin. (1) lit. f) şi g) din acelaşi act normativ, care dispune:

"Calitatea de notar public încetează: (…) f) în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei; g) în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) şi f)." Totodată, au fost reţinute şi prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora:

"Dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi ea se referă la infracţiunile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. f) din lege, cu acea dată ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat."

În raport de situaţia de fapt expusă şi de prevederile legale anterior citate, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este nelegală, soluţia de respingere a revizuirii fiind greşit dispusă în raport de motivele invocate în susţinerea căii de atac.

Motivul de revizuire invocat în cauză se întemeiază pe prevederile art. 322 pct. 5 teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora se poate cere revizuirea unei hotărâri definitive "(...) dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.", Condiţiile acestui caz de revizuire sunt îndeplinite în speţă, în raport de desfiinţarea, în urma admiterii unei revizuiri în materie penală, a deciziei penale nr. 462/20.02.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2010, această hotărâre constituind temeiul pronunţării sentinţei civile nr. 225/21.01.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2012, a cărei revizuire se cere în litigiul pendinte.

Înalta Curte constată că decizia penală nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secţia penală a constituit temeiul emiterii Ordinul ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012 şi, pe cale de consecinţă, cel al pronunţării sentinţei civile nr. 225/21.01.2013, în litigiul având ca obiect acţiunea în anularea acestui ordin ministerial. Legalitatea actului administrativ a fost analizată, în dosarul nr. x/2012, prin prisma actelor care au fundamentat măsura excluderii revizuentului din profesie, instanţa de contencios administrativ reţinând că această măsură reprezintă o consecinţă a condamnării definitive a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 325 C. pen., dispusă prin decizia penală nr. 462/2012 a ÎCCJ, secţia penală. Condamnarea penală a fost considerată o împrejurare care constituie o cauză de încetare a calităţii de notar public, conform art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, nemaifiind îndeplinită nici cerinţa bunei reputaţii, conform art. 23 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995.

Aşadar, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să se bazeze pe o hotărâre judecătorească ce a constituit temeiul pronunţării sale.

Cât priveşte efectele desfiinţării deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secţia penală prin admiterea revizuirii în materie penală, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., potrivit cărora, atunci când instanţa penală constată că cererea de revizuire este fondată, desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului. Instanţa de fond a susţinut greşit că hotărârea penală de admitere a revizuirii are un caracter "intermediar", noţiune care nu are corespondent în normele de procedură penală. Dispunerea rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire nu înseamnă că hotărârea de admitere a căii de atac a revizuirii nu este definitivă şi nu produce efectul înlăturării condamnării inculpatului; chiar şi în cazul în care, după rejudecare, instanţa va pronunţa o hotărâre de condamnare a inculpatului, aceasta hotărâre va produce efecte proprii, diferite de cele ale primei hotărâri de condamnare, care, prin desfiinţare, a fost înlăturată din cadrul juridic.

Mai precis, decizia penală nr. 412/12.09.2019, prin care s-a admis revizuirea promovată de A. în temeiul hotărârii CEDO din 24 aprilie 2018, a produs efectul definitiv constând în desfiinţarea deciziei penale de condamnare nr. 462/20.02.2012, iar dispoziţia de rejudecare a cauzei nu are semnificaţia caracterului intermediar al deciziei nr. 412/2019, până la pronunţarea unei noi hotărâri de condamnare/achitare.

O altfel de interpretare dată acestei împrejurări ar contraveni şi regimului revizuirii reglementate de art. 465 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, dar şi art. 46 din Convenţia EDO, privitor la forţa obligatorie a hotărârilor pronunţate de CEDO şi la obligaţia statelor membre de a pune în executare aceste hotărâri. Prin decizia penală nr. 412/12.09.2019, ÎCCJ, secţia penală a constat că aceste consecinţe, referitoare la încălcarea dreptului revizuentului la un proces echitabil, astfel cum au fost constatate de CEDO, continuă să se producă şi singura modalitate de remediere este revizuirea hotărârii prin care s-a dispus condamnarea revizuentului.

Odată stabilite efectele pe care le produce hotărârea de admitere a revizuirii în materie penală asupra deciziei de condamnare a revizuentului, Înalta Curte constată că unicul motiv al emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012 a fost existenţa condamnării penale şi neîndeplinirea cerinţei bunei reputaţii, aspecte stabilite în baza deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2010. Astfel cum a sesizat şi revizuentul, Ministerul Justiţiei a întemeiat măsura excluderii din profesie exclusiv pe conţinutul minutei hotărârii judecătoreşti de condamnare, fără a derula o procedură disciplinară proprie. Înlăturarea efectelor condamnării penale lipseşte de temei legal ordinul atacat, nemaifiind îndeplinită ipoteza încetării calităţii de notar public, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 36/1995, raportat la art. 16 lit. d) din acelaşi act normativ.

Intimatul Ministerul Justiţiei a susţinut legalitatea ordinului ministerial prin raportare la data emiterii acestuia, respectiv la informaţiile şi actele avute la dispoziţie de emitentul actului, din care rezulta existenţa hotărârii penale de condamnare a notarului public. Însă, desfiinţarea deciziei penale nr. 462/20.02.2012 produce efecte retroactive, afectând, astfel, şi condiţiile în care a fost emis ordinul atacat. Menţinerea ordinului ministrului justiţiei, în pofida desfiinţării hotărârii de condamnare, ar însemna în primul rând nesocotirea efectelor hotărârii pronunţate de CEDO, prin care s-a constatat încălcarea dreptului revizuentului la un proces echitabil, precum şi a prezumţiei de nevinovăţie, de care inculpatul beneficiază până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, conform art. 6 par. 2 din Convenţia EDO şi art. 23 alin. (11) din Constituţia României.

Înalta Curte reţine că este nerelevantă, pentru soluţionarea prezentei cauze, soluţia dată prin decizia nr. 773 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019, în rejudecarea cauzei penale privind pe inculpatul A., după admiterea revizuirii şi desfiinţarea deciziei penale nr. 462/20.02.2012, pronunţată de aceeaşi instanţă. Temeiul emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012 l-au reprezentat exclusiv dispoziţiile din decizia penală nr. 462/20.02.2012, astfel încât, în analiza de legalitate a acestui ordin este relevant doar faptul desfiinţării acestei decizii, iar nu şi cele dispuse ulterior de instanţa penală, în rejudecare. O nouă soluţie dată în procesul penal, dispusă printr-o altă hotărâre judecătorească, nu produce efecte decât de la momentul pronunţării sale şi nu se poate substitui deciziei penale nr. 462/20.02.2012, suplinind, astfel, lipsa temeiului emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012.

Cât priveşte argumentul posibilităţii autorităţii emitente de a revoca actul administrativ atacat, invocat de instanţa de fond şi contestat de recurentul-revizuent, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ contestat intrând în circuitul civil şi producând efectele juridice pentru care a fost emis (excluderea din profesie a recurentului-revizuent).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de revizuire, motiv pentru care, în temeiul, art. 312 alin. (2) şi (3) şi art. 328 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de revizuentul C., va modifica în parte sentinţa recurată, va admite cererea de revizuire şi va schimba în tot sentinţa civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2012, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei şi anulării Ordinul ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012. Vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei recurate, referitoare la respingerea excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire, întrucât soluţiile date asupra acestor excepţii nu au făcut obiectul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de revizuentul C. împotriva sentinţei civile nr. 516 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de revizuentul C., în contradictoriu cu intimaţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei.

Schimbă în tot sentinţa civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2012, în sensul că admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei şi anulează Ordinul ministrului justiţiei nr. 1860/C/07.05.2012.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, referitoare la respingerea excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2021.