Motion to annul rejected; prior inadmissibility ruling stands as alleged errors concern merits, not statutory annulment grounds.

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 5268 din 31 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 963 din 20 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva Deciziei nr. 5268 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul A. a formulat contestaţie în anulare.

Contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 pct. 2, 3 şi 4 şi art. 506 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei în anulare se arată că acţiunea a fost depusă de către instanţa de fond inadmisibilă, însă, nu prin raportare la Legea nr. 317/2004, ci la Legea contenciosului administrativ, iar recursul a fost respins ca nefondat.

Prin urmare, atât instanţa de fond cât şi instanţa de recurs ignoră cu bună ştiinţă aplicarea legilor speciale şi dau soluţii în baza legilor generale.

Acest lucru, reprezintă o încălcare flagrantă a jurisprudenţei ÎCCJ, iar încălcarea a fost făcută cu bună ştiinţă, întrucât în cuprinsul actelor depuse la dosar, s-a făcut precizările necesare referitoare la aplicarea prevederilor legilor speciale.

Pârâta, ca instituţie, este organizată şi funcţionează în baza unei legi speciale (nr. 317/2004), astfel că verificarea dacă această instituţie respectă sau nu legea în baza căreia îşi desfăşoară activitatea, nu se poate face decât în baza acestei legi speciale şi nicidecum făcându-se trimitere la acte normative de rang inferior.

Conform legii speciale, la data primirii sesizărilor, în vederea soluţionării, pârâta avea două posibilităţi şi anume de a emite fie o rezoluţie de admitere, fie o rezoluţie de respingere.

Contestatorul mai susţine că datorită faptului că pârâta nu a emis nici una din rezoluţiile permise de legea specială, a introdus acţiunea în justiţie în conformitate cu prevederile art. 35, solicitând instanţei de contencios administrativ să constate refuzul pârâtei de a respecta prevederile legii speciale.

În opinia contestatorului, o eventuală acţiune în realizare, aşa cum ar fi dorit instanţa de fond şi cea de recurs, o putea introduce numai în condiţiile legii speciale, respectiv în cazul primirii unei rezoluţii de respingere, însă, în cauză, nu există nici o rezoluţie de respingere.

Eroarea materială constă în faptul că instanţa de fond şi cea de recurs au ignorat cu desăvârşire prevederile legii speciale, respectiv obligaţia pârâtei a emite fie o rezoluţie de admitere, fie o rezoluţie de respingere.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, iar contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare.

4. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că prezenta contestaţie este nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când contestatorul nu a fost legal citat nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3.instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.instanta de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1,2 si 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Deci, pentru a promova contestaţie în anulare se cere, pe de o parte, ca hotărârea care se contestă să fie definitivă, iar, pe de altă parte, se cere ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat pe căile ordinare de atac.

Prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. se referă exclusiv la contestaţia în anulare specială. Se reţine aşadar că pe calea contestaţiei în anulare se tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru o serie de motive expres şi limitativ prevăzute de lege (necompetenţa, încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, nepronunţarea asupra unuia dintre apelurile declarate în cauza).

Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezenţa unor erori materiale în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Conform alin. (2) pct. 3 al art. 503 C. proc. civ., pentru a fi aplicabile în speţă aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speţă nu se poate susţine că ne aflam în prezenţa vreunei omisiuni a instanţei.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre legală cu respectarea principiului disponibilităţii, analizând în mod temeinic şi legal aspectele invocate.

O greşeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situaţia de fapt reţinută de instanţă ar putea fi eronată, este o greşeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispoziţiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greşeli de fond, ceea ce ar excede condiţiilor prevăzute expres şi restrictiv în cuprinsul art. 503 C. proc. civ.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantul nu avea deschisă calea acţiunii în constatare a refuzului de soluţionare a petiţiei sale din data de 18.08.2016, câtă vreme pentru înlăturarea vătămării cauzate prin refuzul de soluţionare/nesoluţionarea sesizării, reclamantul avea la îndemână acţiunea în realizare, prin formularea unei cereri în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, având ca obiect anularea acestui refuz.

Contrar susţinerilor contestatorului, se constată că judecătorul fondului nu a depăşit limitele sesizării şi, respectând principiul disponibilităţii procesuale s-a pronunţat exact asupra solicitării reclamantului - acţiune în constatare, astfel cum s-a indicat şi în cuprinsul cererii precizatoare. De asemenea, nu poate fi reţinută nici depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, atât timp cât procedura de judecată s-a realizat cu respectarea normelor de procedură civilă şi a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

În accepţiunea contestatorului, Inspecţia Judiciară avea doar două posibilităţi la data primirii sesizărilor sale, şi anume fie de a emite o rezoluţie de admitere, fie de una de respingere. Or, potrivit legii speciale în materia răspunderii disciplinare, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată, tipurile de acte pe care le poate emite Inspecţia Judiciară în soluţionarea sesizărilor înregistrate includ, cu prioritate, rezoluţia de clasare. Ipoteza dezvoltată de contestator în completarea motivelor contestaţiei în anulare se referă la stadiul ulterior efectuării cercetării disciplinare, când inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivate, fie admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, fie respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării, disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 503 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de o eroare materială.

5. Temeiul legal al soluţiei Înaltei Curţi

Pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 5268 din 31 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2021.