Challenge to prison staff hazard pay calculation and its exclusion from leave remuneration under conflicting norms

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea în parte, a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 399/C/2007, cu privire la dispoziţiile de la pct. 26.1, pct. 15.1 din Anexa nr. 5-5.1 cap. III şi pct. 7(1) din Anexa 5-5.3.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 50/2019 din 28 mai 2019, a respins acţiunea formulată de reclamant Sindicatul Naţional al Lucrătorilor de Penitenciare - Filiala Tg. Ocna - pentru salariaţii Şcolii de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare Târgu-Ocna şi a Centrului Educativ Târgu-Ocna, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamant Sindicatul Naţional al Lucrătorilor de Penitenciare - Filiala Tg. Ocna - în numele şi pentru salariaţii Şcolii de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare Târgu-Ocna şi a Centrului Educativ Târgu-Ocna a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că introducerea în cuprinsul OMJ nr. 399/C/2007 a situaţiei normei potrivit căruia sporurile se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens, respectiv că sporul pentru muncă în condiţii vătămătoare şi condiţii grele de muncă se acordă proporţional cu timpul lucrat în astfel de condiţii, la locurile de muncă, fără a depăşi 170 ore în medie, lunar, în program normal de lucru contravine art. 36 din Legea nr. 293/2004 şi art. 5 din H.G. nr. 1294/2001.

În acest sens, dispoziţiile cuprinse în OMJ nr. 399/C/2007 încalcă principiul subordonării faţă de legea adoptată de Parlamentul României şi principiul ierarhiilor legii, limitându-se drepturi care sunt prevăzute în acte normative cu forţa superioară.

Până la adoptarea Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, sporurile pentru condiţii vătămătoare şi grele de muncă erau acordate funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în baza dispoziţiilor O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi ale OMJ nr. 399/C/2007 privind normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, acordarea sporurilor funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare a fost limitată la 30 % din salariul de bază.

Potrivit art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, dacă sporul cu caracter permanent nu se mai regăseşte în anexele la prezenta lege şi nu a fost inclus în salariul de bază/indemnizaţia lunară de încadrare, suma corespunzătoare acestui spor va fi avută în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestuia.

Prevederile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 au fost puse în aplicare şi în ceea ce priveşte salarizarea funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, astfel sporurile au fost aplicate în limita procentului de 30 % din salariul de bază. În acest sens singurul spor care se acordă funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare este sporul de până la 30 % prevăzut la art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 64/2006 şi la Anexa nr 3 din OMJ nr. 399/C/2007.

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în OMJ nr. 399/C/2007 care stabilesc că sporurile pentru condiţii vătămătoare şi grele de muncă se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens, modifică regimul juridic al acestor sporuri consacrat prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, transformându-le în sporuri cu caracter temporar.

În opinia recurentului, expresia "concediu anual plătit", care figurează la articolul 7 alin. (1) din Directiva 2003/88, are drept semnificaţie faptul că, pe durata concediului anual în sensul acestei directive, remuneraţia trebuie menţinută şi că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită pentru această perioadă de repaus (a se vedea Hotărârea Robinson-Steele şi alţii, punctul 50).

Prin stabilirea indemnizaţiei datorate lucrătorului în temeiul articolului 7 alin. (2) din Directiva 2003/88, statele membre trebuie să asigure că modalităţile naţionale de aplicare ţin seama de limitele care decurg chiar din directivă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, Directiva 2003/88 consideră că dreptul la concediul anual şi cel la obţinerea unei plăţi în acest temei constituie două aspecte ale unui drept unic. Obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menţionat, într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă.

Salariul de bază, conform art. 2 din O.G. nr. 64/2006, este compus din: salariul pentru funcţia îndeplinită, salariul pentru gradul profesional deţinut, gradaţii, sporul pentru misiune permanentă şi, după caz, indemnizaţia de conducere şi salariul de merit, iar sporurile de care se beneficiază, potrivit legii, pe perioada concediului de odihnă sunt doar sporurile cu caracter permanent, adică acelea care nu sunt acordate pe bază de pontaj (prezenţă efectivă sub incidenţa factorilor de risc): sporul de pericol deosebit de 30%, sporul de fidelitate, sporul de confidenţialitate, sporul de studii superioare(25%), sporul de doctorat (15%). Aşadar, nu sunt acordate pe perioada concediului de odihnă sporurile cu caracter variabil, care au la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens sau prevederi legislative speciale, a căror acordare este condiţionată de prezenţa efectivă a factorilor de risc şi a muncii efective în acele condiţii, precum sporurile prevăzute de Anexa 5 din OMJ nr. 399/C/2007, sporul de izolare, sporul de pază şi supraveghere, etc.

Modalitatea concretă de calcul a indemnizaţiilor de concediu, se stabileşte fără a include în cuantumul acesteia şi sporurile pentru condiţii vătămătoare şi condiţii grele de muncă, dar potrivit buletinelor de determinare/măsurare eliberate de organele competente ale Ministerului Sănătăţii, "reclamanţii lucrează în mod permanent în condiţii de muncă vătămătoare şi condiţii grele de muncă, motiv pentru care beneficiază de sporurile prevăzute la Anexa nr. 5.1 .C şi Anexa 5 la OMJ nr. 399/C/2007".

Art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 64/2006 nu face distincţie între sporurile cu aşa zis caracter permanent şi cele cu caracter variabil, reclamanţilor cuvenindu-li-se în mod cert pe timpul cât se află în concediu de odihnă "salariile de bază şi celelalte drepturi băneşti avute, inclusiv sporurile de care beneficiază, potrivit legii". În sensul Codului muncii sporurile cu caracter permanent fiind cele acordate pentru munca care se prestează, în mod regulat, în condiţiile respective, în mod incontestabil, reclamanţii lucrând permanent în condiţii de muncă vătămătoare şi condiţii grele de muncă.

Excluderea sporurilor al căror cuantum lunar se determină pe bază de pontaj cu caracter variabil, evident este doar în ceea ce priveşte câtimea, nu şi regularitatea desfăşurării activităţii. Prin pct. 26.1 al Ordinului nr. 399/C/2007-"prin drepturi băneşti avute se înţeleg indemnizaţiile şi sporurile care nu se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat pe baza unor pontaje întocmite în acest sens", contravine actelor normative cu forţă superioară enunţate respectiv O.G. nr. 64/2006 coroborat cu Codul muncii.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară CJUE.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată, iar recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deşi este invocat, acest motiv de recurs nu este însoţit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menţionat s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte menţiuni prevăzute cu caracter imperativ, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerinţa imperativă a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerinţa legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale şi indicarea pretinselor greşeli de judecată săvârşite de instanţă, cerinţă nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susţinerilor recurentului doar o aparenţă de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancţiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) şi c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispoziţiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea în parte, a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 399/C/2007, cu privire la dispoziţiile de la pct. 26.1, pct. 15.1 din Anexa nr. 5-5.1 cap. III şi pct. 7(1) din Anexa 5-5.3.

Recurentul-reclamant a arătat că dispoziţiile cuprinse în OMJ 399/C/2007 încalcă principiul subordonării faţă de legea adoptată de Parlamentul României şi principiul ierarhiilor legii, limitându-se drepturi care sunt prevăzute în acte normative cu forţă superioară.

Legislaţia specifică aplicabilă salarizării funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare este Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi ulterior legile cadru de salarizare unitară a personalului bugetar şi legile anuale de salarizare, precum şi în temeiul ordinelor ministrului justiţiei.

Raportat la pretinsa încălcare a art. 36 din Legea nr. 293/2004, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurentul nu arată şi nu probează, în concret, care sunt prevederile care se consideră a fi nerespectate.

Legea nr. 293/2004 care reglementează statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu cuprinde dispoziţii de natură a încălca principiul ierarhiei actelor normative.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect, contrar celor susţinute de recurent, că H.G. nr. 1294/2001 nu mai are aplicabilitate în sistemul penitenciar deoarece începând cu anul 2004 s-a demilitarizat personalul din sistemul penitenciar.

Pct. 26.1 din OMJ nr. 399/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată prin Legea nr. 462/2006 stabileşte un mod de calcul pentru indemnizaţiile şi sporurile care nu se plătesc în raport de timpul efectiv lucrat.

Legile anuale de salarizare fac trimitere la legislaţia aplicabilă şi cuantumul salariilor/indemnizaţiilor din anul 2009, când era în vigoare O.G. nr. 64/2006 care stabileşte că sporul pentru condiţii de muncă se acordă în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia:

"în baza de calcul a indemnizaţiei de concediu intră toate sporurile cu caracter permanent este neîntemeiată, motivat de împrejurarea că nu toate sporurile de care beneficiază această categorie de personal se acordă în mod permanent, ci în anumite condiţii, "potrivit legii".

Sporurile solicitate de recurenţi nu au caracter permanent şi se acordă, doar pe perioada în care personalul vizat îşi desfăşoară activitatea în condiţiile speciale prevăzute de lege. Atât timp cât drepturile prevăzute pentru categoria funcţionarilor publici din care fac parte şi recurenţii membri de sindicat, atât sporul pentru condiţii de muncă deosebite, vătămătoare, grele sau periculoase, cât şi concediul suplimentar, au fost edictate în considerarea compensării pentru condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii, şi legiuitorul a prevăzut în mod expres şi în cazul concediului de odihnă suplimentar, pentru identitate de raţionament aceeaşi interpretare se impune şi cu privire la sporul pentru condiţii de muncă deosebite, vătămătoare, grele sau periculoase.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la contrarietatea OMJ nr. 399/2007 Directivei nr. 2003/88 "cu privire la acordarea unui concediu plătit comparabil cu perioadele de muncă, Înalta Curte constată că acestea sunt netemeinice şi nu pot fi primite.

OMJ nr. 399/2007 îşi îndeplineşte rolul de normă metodologică şi nu face decât să reia şi să detalieze dispoziţiile legale în materie, în vederea aplicării în concret a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) ale Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru:

"(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale."

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de bază pentru constatarea efectului direct al Directivei, respectiv că prevederile directivei să fie necondiţionate şi suficient de precise, instituind o obligaţie precisă statelor membre care să nu fie dependentă de adoptarea altor măsuri şi nu alocă competenţe acestora pentru implementarea prevederii. (Cauza C-152-84 Marshall si Cauza-41/74 Van Duyn).

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi va respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu.

Anulează recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulat de recurentul-reclamant Sindicatul Naţional al Lucrătorilor de Penitenciare - Filiala Tg. Ocna - în numele şi pentru salariaţii Şcolii de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare Târgu-Ocna şi a Centrului Educativ Târgu-Ocna, împotriva Deciziei nr. 50/2019 din 28 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2021.