Religious property retrocession compensation; withdrawal of annulment appeal based on procedural availability

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2016 din 29.03.2016, reclamantele Parohia Bisericii Armene Iaşi şi Arhiepiscopia Bisericii Armene din Romania au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 5101/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, solicitând instanţei să dispună anularea acesteia, să constate că reclamantele au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri potrivit art. 4 pct. 1-5 din O.U.G. nr. 94/2000 şi, implicit, dovada dreptului de proprietate şi a preluării abuzive a imobilului din municipiul Iaşi, str. x.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 158 din 27 septembrie 2016, Curtea de apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Parohia Bisericii Armene Iaşi şi Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

A anulat în parte Decizia nr. 5101/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, în ceea ce priveşte respingerea cererii reclamantelor cu privire la terenul de 1944 mp din Iaşi, str. x. A obligat pârâta să emită o decizie prin care să constate calitatea de persoană îndreptăţită a Parohiei Bisericii Armene Iaşi pentru acordarea de despăgubiri pentru terenul de 1944 mp din Iaşi, str. x şi a obligat pârâta să plătească reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din Romania suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 158 din 27 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Comisia specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La primul termen de judecată din data de 07 martie 2019, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii declarării recursului, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs

Prin Decizia nr. 1239 din data de 07 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia tardivităţii recursului şi s-a respins ca tardiv recursul formulat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 158 din 27 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

5. Contestaţia în anulare promovată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de recurs a formulat contestaţie în anulare Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 şi urm. din C. proc. civ.. A solicitat contestatoarea anularea Deciziei nr. 1239/07.03.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, şi rejudecarea recursului cu consecinţa admiterii în principiu a acestuia şi a stabilirii unui termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru judecarea pe fond a recursului.

În susţinerea căii de atac promovate în cauză partea a susţinut, sub aspectul admisibilităţii contestaţiei în anulare, că sunt întrunite condiţiile pentru exercitarea contestaţiei în anulare speciale, astfel cum este reglementată de art. 503 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că înţelege să invoce motivul de contestaţie referitor la existenţa unei greşeli materiale esenţiale, respectiv omisiunea instanţei de recurs de a observa faptul că sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost comunicată şi înregistrată la sediul său la data de 03.10.2016 şi nu la data de 30.09.2016, cum în mod greşit s-a reţinut. Totodată, a menţionat că pentru verificarea acestei greşeli nu se impune ca instanţa să reexamineze fondul cauzei sau să aprecieze probele, fiind suficient doar să constate eroarea materială invocată şi faptul că această eroare a avut drept rezultat soluţionarea într-un anumit mod a recursului.

În fine, a susţinut că prin hotărârea contestată a fost respins în mod nelegal recursul promovat în cauză, fiind astfel îndeplinită şi cerinţa interesului.

Pe fondul contestaţiei în anulare, partea a susţinut că acest demers se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., greşeală materială invocată constând în aceea că instanţa de recurs a pronunţat soluţia prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ce au condus la adoptarea unei soluţii nelegale. Astfel, a apreciat că eroarea materială săvârşită de către instanţa de recurs este una evidentă, ce ar fi putut determina o altă soluţie dacă aceasta nu ar fi omis sau confundat unele elemente şi date importante.

A făcut trimitere la acest motiv de contestaţie în anulare din vechea reglementare în materie, cuprins în art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, exemplificând respingerea recursului ca tardiv ca fiind una dintre greşelile materiale în accepţiunea legii.

În continuare, partea a expus modalitatea în care a promovat calea de atac a recursului şi a opinat în sensul că eroarea materială care a determinat pronunţarea soluţiei greşite a constat în faptul că instanţa nu a observat că data la care a fost comunicată şi înregistrată sentinţa a fost 03.10.2016 şi nu 30.09.2016, dată în raport de care a şi calculat termenul de 15 zile de declarare a recursului.

De asemenea, a solicitat să se constate că în mod eronat s-a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 1239 din 07.03.2019 faptul că recursul nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate sub aspectul cerinţelor de formă prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., fiind anulat ca tardiv, în condiţiile în care comunicarea hotărârii de fond s-a efectuat la data de 03.10.2016.

Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea Deciziei nr. 1239/07.03.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi rejudecarea recursului cu consecinţa admiterii în principiu a acestuia şi a stabilirii unui termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru judecarea pe fond a recursului.

6. Apărările formulate în cauză

Cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a fost comunicată intimatelor la 14 şi 17 mai 2021, însă acestea nu au formulat întâmpinare.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând cererea contestatoarei de renunţare la judecarea contestaţiei în anulare promovate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Legea recunoaşte reclamantului, ca expresie a principiului disponibilităţii, dreptul de a renunţa la cererea pe care a introdus-o, la judecată, fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunţarea la judecată apare, aşadar, ca un act procedură de dispoziţie, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta îşi exprimă în mod vădit intenţia de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecăţii şi în orice proces civil.

Sesizată fiind cu soluţionarea prezentei contestaţii în anulare, Înalta Curte constată că la data de 15 iunie 2020 contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat cerere de renunţare la judecata contestaţiei în anulare promovate în cauză. În susţinerea solicitării de renunţare a arătat că în urma adresei nr. x/02.06.2020 transmisă Curţii de Apel Iaşi, aceasta i-a transmis plicul din care a reieşit că sentinţa de fond i-a fost comunicată la data de 30 septembrie 2016, fapt care conduce la legalitatea soluţiei de anulare a recursului declarat împotriva acestei sentinţe.

Cererea de renunţare a fost comunicată intimatelor Parohia Bisericii Armene Iaşi şi Arhiepiscopia Bisericii Armene din România la 17 şi 18 mai 2021, acestea neexprimând puncte de vedere cu privire la această solicitare a contestatoarei.

Având de analizat cererea de renunţare, astfel cum a fost formulată de contestatoare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi, ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre."

În cauză, cererea de renunţare la judecata contestaţiei în anulare a fost comunicată intimatelor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la această solicitare a părţii.

Sub acest aspect este de observat că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata căii de atac, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al contestatoarei, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ.. Prin urmare, constatând că partea a formulat cerere de renunţare la judecata căii de atac, instanţa de control judiciar apreciază că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 463 alin. (1) din C. proc. civ.

În egală măsură, Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care prevăd că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", precum şi dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ, ce reglementează, precum s-a arătat, "Dreptul de dispoziţie al părţilor" dispoziţii în virtutea cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar partea poate renunţa oricând la judecată sau la însuşi dreptul pretins, inclusiv la exercitarea căilor de atac, în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, în raport de dispoziţiile legale menţionate supra, Înalta Curte va lua act de cererea contestatoarei de renunţare la contestaţia în anulare promovată în cauză.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Faţă de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în raport de dispoziţiile art. 463 alin. (1) şi art. 508 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea contestatoarei Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România la judecata contestaţiei în anulare formulate împotriva Deciziei nr. 1239 din 07 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecata contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva Deciziei nr. 1239 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.