Tax challenge perempted for procedural inactivity; appeal upheld peremption despite COVID-19 suspension of limitations.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă S.A." a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, solicitând instanţei anularea în parte a Dispoziţiei obligatorii nr. 230483/03.02.2016 emisă de pârât, precum şi a Raportului de inspecţie economică-financiară nr. 5007/29.02.2016, în sensul înlăturării deficienţelor constatate. Totodată, a solicitat anularea măsurilor 4.2 şi 4.6 şi suspendarea aplicării măsurilor dispuse prin Dispoziţia obligatorie nr. 230483/03.02.2016 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economică - Financiară, până la soluţionarea definitivă a litigiului, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 10 din 21 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia perimării,invocată din oficiu, şi a constatat perimată acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă S.A.", în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economico - Financiară.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "CFR-Marfă S.A.", criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că la data de 16 martie 2020 s-a dispus suspendarea proceselor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, conform Decretului nr. 195/16.03.2020 emis de Preşedintele României, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, considerând că termenul de 6 luni privind perimarea nu s-a împlinit, instanţa de fond pronunţând astfel o hotărâre nelegală. A apreciat că în mod greşit a admis instanţa de fond excepţia perimării invocată din oficiu, reţinând că în cauză nu a intervenit întreruperea termenului, ci suspendarea acestuia.

A mai făcut recurenta-reclamantă susţineri cu privire la situaţia dosarului nr. x/2016, în care s-a dispus din oficiu suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei înregistrate sub nr. x/2015. În acest din urmă dosar societatea a fost reprezentată de către A., B., iar Decizia nr. 1581/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost trimisă la sediul său, ci la cel al reprezentantului convenţional.

Faţă de considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 03.08.2021, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu si a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile spetei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greşit. În cauza de fată, aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor ce reglementează instituţia perimării, prin raportare la Decretele nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 ale Preşedintelui României, prin care s-a instituit şi respectiv s-a prelungit starea de urgenţă pe teritoriul naţional, în ceea ce priveşte natura termenului de perimare în discuţie, precum şi condiţiile intervenirii întreruperii sau a suspendării acestuia.

Astfel, partea a susţinut că prin emiterea celor două decrete prin care s-a instituit şi s-a prelungit starea de urgenţă, termenul de perimare a fost întrerupt, urmând ca de la încetarea stării de urgenţă să curgă un nou termen de 6 luni.

Soluţionând cauza, curtea de apel a apreciat că starea de urgenţă instituită prin cele două decrete nu a avut drept consecinţă întreruperea termenului, ci suspendarea acestuia, găsind în acest sens neîntemeiate susţinerile formulate de reclamantă, soluţie însuşită şi de către instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că la data de 02.02.2017 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., la 11.03.2020 dosarul menţionat fiind soluţionat.

La data de 17.12.2020 s-au luat măsuri administrative pentru repunerea pe rol a cauzei ce face obiectul prezentului dosar, pentru a se pune în discuţia contradictorie a părţilor excepţia perimării acţiunii, acestea fiind citate pentru termenul stabilit în acest sens la data de 21.01.2021.

Instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 416 din C. proc. civ. ce reglementează instituţia perimării, găsind astfel întemeiată excepţia invocată din oficiu.

Prin art. 1 din Decretul nr. 195/2020 a Preşedintelui României s-a instituit starea de urgenţă pe teritoriul naţional, iar prin art. 1 din Decretul nr. 240/2020 s-a prelungit starea de urgenţă, aceasta existând în perioada 16.03.2020-14.05.2020. Instituirea stării de urgenţă prin intermediul acestor decrete a fost generată de evoluţia situaţiei epidemiologice naţionale şi internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de ţări, precum şi de declararea "Pandemiei" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020. Prin aceste acte normative au fost stabilite măsurile aplicabile pe perioada stării de urgenţă în mai multe domenii de activitate, inclusiv în domeniul justiţiei.

Se constată că, în esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează termenul de perimare, respectiv natura şi efectul produs asupra acestuia de starea de urgenţă instituită şi prelungită prin cele două decrete, şi anume dacă a avut drept consecinţă întreruperea termenului sau, dimpotrivă, suspendarea acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 416 din C. proc. civ.: "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă. (...)".

Perimarea este o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată.

Cu privire la cursul perimării, în speţă sunt incidente prevederile art. 41 din Decretul nr. 195/2020, conform cărora: "Prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile".

De asemenea, sunt incidente dispoziţiile art. 62 din Decretul nr. 240/2020, care prevăd că:

"Prescripţiile, uzucapiunile şi termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile".

Aplicând acest cadru normativ situaţiei de fapt stabilite în cauză, Înalta Curte reţine, în acord instanţa de fond, că din prevederile exprese ale textelor enunţate supra rezultă că starea de urgenţă instituită şi prelungită prin cele două decrete a avut drept consecinţă suspendarea termenului de perimare şi nu întreruperea acestuia, cum în mod greşit a susţinut recurenta-reclamantă.

Astfel cum s-a mai arătat, perimarea reprezintă o sancţiune procedurală având o natură juridică mixtă, în speţă operând prezumţia de desistare dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată, acestora revenindu-le obligaţia de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol şi de a împiedica intervenţia perimării. De asemenea, relativ la cursul perimării este de observat că dispoziţiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Aşadar, analizând cerinţele prevăzute de lege pentru intervenirea sancţiunii perimării, ce decurg din conţinutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părţii reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa de judecată o stabileşte de la caz la caz.

În speţă, termenul de perimare a fost suspendat ca urmare a instituirii stării de urgenţă prin cele două decrete ale căror dispoziţii speciale sunt aplicabile, consecinţa acestei suspendării fiind aceea că termenul nu a curs pe durata suspendării, ulterior încetării cauzei de suspendare termenul prelungindu-se cu durata pentru care a subzistat motivul suspendării, respectiv cu două luni cât a durat starea de urgenţă.

Cât priveşte data de la care se socoteşte termenul de perimare, se reţine că acesta începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă, şi care nu a mai fost urmat, din vina părţii, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.

În fapt, prin încheierea din 02.02.2017 cauza a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2015, soluţionare ce a intervenit la data de 11.03.2020. Aşadar, de la această dată, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie şi la măsurile dispuse prin cele două decrete de instituire şi prelungire a stării de urgenţă pe teritoriul României în perioada 16.03.2020-14.05.2020, în contextul special generat de evoluţia epidemiologică evidenţiată, părţile aveau posibilitatea să formuleze cererea de repunere pe rol a cauzei până la data de 11 noiembrie 2020, când termenul de perimare s-a împlinit.

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că nu i-a fost comunicată decizia de recurs pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că nu prezintă relevanţă comunicarea acesteia la sediul reprezentantului convenţional şi nu la sediul societăţii, câtă vreme partea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita repunerea pe rol a cauzei pendinte şi a împiedica astfel intervenirea perimării de la data pronunţării acestei hotărâri şi nu de la comunicare.

În consecinţă, Înalta Curte constată că starea de pasivitate a părţilor a reprezentat motivul pentru care cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acesteia în vederea continuării judecăţii, chiar în situaţia instituirii stării de urgenţă ce a determinat suspendarea termenului de perimare.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată, instanţa pronunţând o soluţie cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, fiind la adăpost de orice critică de natură a determina reformarea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă CFR-Marfă S.A. împotriva sentinţei nr. 10 din 21 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.