Judicial retrocession of nationalized properties barred until final administrative decision issued under Emergency Ordinance No. 94/2000

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 15.11.2018, sub nr. x/2019, reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în principal:

- pronunţarea asupra calităţii sale de persoană îndreptăţită asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013;

- retrocedarea în natură a imobilului revendicat în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 formulată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, a imobilelor identificate la data preluării în Cartea Funciară nr. x Câmpulung la Tisa nr. top x, ulterior transcris în C.F nr. x Câmpulung la Tisa, nr. top x, în natură, fostă şcoală reformată Câmpulung la Tisa şi locuinţa cantorului, împreună cu terenul aferent, a imobilelor identificate la data naţionalizării în C.F. nr. x Câmpulung la Tisa nr. top x, ulterior transcris în C.F. nr. x Câmpulung la Tisa, nr. top. x nr. top. x, C.F. nr. x Câmpulung la Tisa nr. top. x, nr. top x, CF, nr. 269 Câmpulung la Tisa nr. (op. x şi în C.F. nr. x Câmpulung la Tisa nr. top. x în natură, Căminul cultural confesional împreună cu terenul aferent;

- intabularea drepturilor astfel dispuse în favoarea reclamantei în cartea funciară, iar în măsura în care se va ivi un impediment legal care va împiedica retrocedarea în natură, a solicitat pentru acele imobile acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să-i soluţioneze cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 prin emiterea unei decizii de retrocedare a bunurilor sale în natură sau, după caz, măsuri reparatorii şi emiterea deciziei de validare, precum şi obligarea ambelor instituţii să-şi îndeplinească obligaţiile în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv acordarea de despăgubiri civile, în ambele ipoteze, în temeiul art. 1381 din C. civ., începând cu 3 ani retroactiv de la data introducerii cererii şi până la încheierea contractului de închiriere conform art. 45 alin. (63) din Legea nr. 165/2013, în cuantumul prevăzut de prevederile art. 45 alin. (61) şi (62) din acelaşi act normativ, cu titlu de reparaţie materială pentru nesoluţionarea cererii până în prezent.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 224 din 01.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere principale formulate de reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa.

De asemenea, a admis excepţia prematurităţii, invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi a respins ca prematur capătul de cerere subsidiar formulat de reclamanta Parohia Reformată Câmpulug la Tisa.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia Reformată Câmpulug la Tisa, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a susţinut, în privinţa excepţiei prematurităţii şi excepţiei inadmisibilităţii admise de către instanţa de fond, că în pronunţarea acestei soluţii prima instanţă a interpretat şi apreciat în mod greşit prevederile O.U.G. nr. 94/2000, considerând că instanţele de judecată nu ar putea soluţiona în mod direct cererile de retrocedare sau să oblige instituţia să emită decizie în acest sens.

A invocat recurenta-reclamantă jurisprudenţa europeană în materie de soluţionare a cauzelor într-un termen rezonabil, garanţie instituită de art. 6 din CEDO, garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Totodată, a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, exemplificând în acest sens Deciziile nr. 958/2012 şi nr. 2248/2014, menţionând că instanţa superioară a sancţionat pasivitatea autorităţilor şi a considerat că se impune obligarea acestora la soluţionarea cererii depuse pentru a garanta dreptul la un proces echitabil.

A susţinut că instanţa de fond ar fi trebuit să verifice dacă la dosarul cauzei există dovezi din care să rezulte că solicitarea Parohiei a fost soluţionată, neexistând nicio dovadă că entitatea şi-ar fi respectat obligaţiile şi ar fi emis decizia aferentă procedurii administrative. Totodată, a făcut referire la solicitările pârâtei de completare a expertizei extrajudiciare în faza procedurii administrative şi care nu ar justifica întârzierea emiterii deciziei de retrocedare şi nici admiterea excepţiilor prematurităţii şi inadmisibilităţii.

Cât priveşte competenţa instanţei, a arătat că aceasta nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga Comisia Specială de Retrocedare să emită decizie de retrocedare, iar în cazul imposibilităţii de restituire să oblige C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare, aceasta având posibilitatea, dimpotrivă, să dispună în mod direct retrocedarea imobilului sau stabilirea cuantumului punctelor în cazul măsurilor compensatorii, evitându-se astfel reluarea procedurilor cu caracter administrativ şi promovarea de noi procese ce ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 din CEDO.

De asemenea, a evocat dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţia României în temeiul cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime, în acest sens făcând o succintă prezentare a situaţiei de fapt.

În final, a susţinut partea că în prezent imobilele au destinaţia de şcoală gimnazială şi de cămin cultural, neexistând vreun impediment pentru retrocedarea în natură, principiu recunoscut şi consacrat prin legile speciale de retrocedare.

Pentru considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând în drept prevederile art. 486, art. 488 pct. 6 şi pct. 8, art. 496, art. 497 din C. proc. civ., art. 1 alin. (1), alin. (4) şi alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (1) şi alin. (2), art. 3 alin. (1) pct. 1, art. 21, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare la data de 03.03.2020, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 15 aprilie 2020 şi notele de şedinţă depuse prin mail la data de 22 septembrie 2021, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate de pârâtă în apărare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentă, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce succed.

5.1. Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speţă, în susţinerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă nu a arătat, în mod concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate şi sub ce aspect nu conţine motivarea instanţei, care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, susţinând doar că instanţa de fond trebuia să verifice în mod obiectiv existenţa sau inexistenţa unor dovezi din care să rezulte că solicitarea sa de retrocedare ar fi fost deja soluţionată, respingându-i astfel acţiunea în mod nelegal pe excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii. Totodată, a susţinut că instanţa nu a luat în considerare probatoriul administrat în cauză, din care rezultă în mod clar faptul că entitatea pârâtă nu şi-a respectat obligaţiile legale, tergiversând analizarea solicitării sale timp de 17 ani.

De asemenea, a făcut referire la solicitarea pârâtei privind completarea expertizei extrajudiciare în faza procedurii administrative şi la susţinerile părţii adverse referitoare la concluziile expertului.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurenta este nemulţumită şi de modalitatea în care instanţa de fond a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la expertiza topografică, se impune a se preciza, pe de o parte faptul că probatoriul respectiv a fost administrat în procedura administrativă, iar pe de altă parte că modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la pretinsa nelegalitate a hotărârii de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, independent de aspectul invocării generice, formale, a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., afirmaţiile recurentei-reclamante referitoare la inexistenţa vreunei dovezi din care să rezulte că pârâta şi-ar fi respectat obligaţiile şi ar fi emis decizia în procedura administrativă, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei din această perspectivă fiind nefondate.

5.2. Referitor la cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nici acesta nu este fondat, urmând a fi respins în consecinţă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

Recurenta-reclamantă a reluat criticile invocate în faţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, apreciind în mod eronat că instanţele de judecată nu ar putea soluţiona în mod direct cererile de retrocedare sau să oblige instituţia să emită decizie în acest sens.

Din această perspectivă a considerat că i-a fost încălcat dreptul la soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil, garanţie instituită de art. 6 din CEDO, în acord cu jurisprudenţa europeană şi naţională în materie, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri incluzând şi durata procedurii administrative prealabile.

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa a solicitat instanţei să se pronunţe asupra calităţii sale de persoană îndreptăţită asupra existenţei şi întinderii dreptului său de proprietate şi să dispună retrocedarea în natură a imobilului revendicat în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003; să dispună intabularea drepturilor sale în Cartea Funciară şi în măsura existenţei vreunui impediment la retrocedarea în natură să dispună acordarea de măsuri reparatorii. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii de retrocedare prin emiterea unei decizii privind retrocedarea bunurilor în natură sau, după caz, măsuri reparatorii şi emiterea unei decizii de validare.

Înalta Curte constată, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente.

Astfel, se reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă". În scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 s-a constituit Comisia Specială de Retrocedare.

În conformitate cu art. 3 alin. (6) din acelaşi act normativ:

"Comisia specială de retrocedare (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .) va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială".

De asemenea, alin. (7) al art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004". Totodată, în art. 5 alin. (1) legiuitorul a prevăzut că "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz", iar la art. 4 alin. (2) a statuat în sensul că "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

Aplicând cadrul normativ enunţat supra situaţiei de fapt deduse judecăţii, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pentru soluţionarea favorabilă a cererii de retrocedare, reclamantul trebuie să depună înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor a căror retrocedare o solicită.

În acest sens, din probatoriul administrat în cauză se constată că entitatea pârâtă şi-a exprimat intenţia soluţionării cererii de retrocedare, din corespondenţa purtată cu reclamanta reieşind faptul că a solicitat acesteia depunerea înscrisurilor relevante şi suplimentarea probatoriului în vederea identificării imobilelor în discuţie, neverificându-se astfel în cauză ipoteza refuzului de soluţionare a cererii de retrocedare.

În condiţiile în care O.U.G. nr. 94/2000 prevede competenţa materială a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, decizie prin care se soluţionează administrativ cererea de retrocedare depusă de persoana îndreptăţită, se reţine incidenţa în speţă a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispoziţiile actului normativ special în domeniul retrocedării unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România completându-se cu prevederile dreptului comun în materie. Deşi în prezenta cauză nu este contestată o decizie a Comisiei speciale de retrocedare, acţiunii formulate de reclamantă în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2004, în lipsa unor prevederi exprese în sens contrar, i se aplică dispoziţiile dreptului comun în materie, şi anume Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Ţinând cont de faptul că art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede soluţiile pe care le pronunţă instanţa de contencios administrativ:"Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă", rezultă că obiectul acţiunii poate fi constituit de anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare, astfel cum prevede art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000,sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii potrivit O.U.G. nr. 94/2000, nu şi soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare căreia nu i s-a dat încă o rezolvare în procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest act normativ, prin substituirea Comisiei speciale de retrocedare.

În egală măsură, din coroborarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 cu cele ale Legii nr. 554/2004, rezultă că instanţa de contencios administrativ poate fi învestită cu privire la soluţionarea aspectelor privind fondul cererii de retrocedare numai după finalizarea procedurii administrative şi emiterea deciziei prevăzute de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de actul normativ special pentru retrocedarea către foştii proprietari.

În consecinţă, art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede posibilitatea instanţei de a dispune direct şi efectiv restituirea proprietăţii sau acordarea de despăgubiri, astfel cum susţine recurenta. Potrivit textului de lege menţionat, "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz", referindu-se, în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească, la situaţia în care se contestă decizia de respingere emisă de Comisia specială de retrocedare, se admite acţiunea, se anulează decizia şi se admite cererea de retrocedare.

Cu alte cuvinte, pentru contestarea măsurilor dispuse prin decizia emisă de autoritatea pârâtă reclamantul este îndreptăţit să formuleze contestaţie, ipoteză ce nu se verifică în cauză, deoarece procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii în acest sens, în considerarea acestui aspect fiind respins ca prematur formulat petitul subsidiar, soluţie adoptată şi de instanţa de control judiciar.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora nicio dispoziţie legală nu poate limita dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, din moment ce legiuitorul a prevăzut o procedură administrativă obligatorie de retrocedare a imobilelor, împotriva soluţiei adoptate în această procedură partea având posibilitatea să formuleze contestaţie la instanţa de contencios administrativ. De altfel, prima instanţă a respins demersul reclamantei tocmai pentru neparcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

În consecinţă, câtă vreme reclamanta a urmat procedura administrativă instituită de O.U.G. nr. 94/2000, de soluţionarea cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, nu este posibilă ignorarea acesteia şi adresarea solicitării de retrocedare directă a imobilelor instanţei de judecată.

Cât priveşte criticile recurentei referitoare la nesoluţionarea cererii sale într-un termen rezonabil, din perspectiva CEDO, Înalta Curte reţine că este incontestabil faptul că reclamanta are dreptul la un proces echitabil - drept garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României - drept care implică, între alte cerinţe, şi o durată rezonabilă a soluţionării cererii sale.

Însă, este incontestabil şi faptul că în cadrul calculării termenului rezonabil se iau în considerare durata procedurilor administrative impuse de lege, precum şi existenţa unor motive obiective de temporizare a procesului de soluţionare.

Pe de altă parte, în lipsa unei prevederi exprese a termenului maxim de soluţionare a cererii, nu se poate desprinde concluzia potrivit căreia pârâta nu este ţinută de respectarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi că nu are obligaţia să se pronunţe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei.

În aceste condiţii, deşi legea nu impune un termen maxim determinat pentru emiterea deciziei de către Comisia Specială de Retrocedare, necesitatea respectării termenului rezonabil al litigiului declanşat prin cererea reclamantei de retrocedare a imobilelor în discuţie, impune verificarea motivelor invocate de către pârâtă pentru întârzierea soluţionării cererii reclamantei.

În speţă, din probatoriul administrat rezultă că a fost identificată o anumită problemă ce a împiedicat soluţionarea cererii de retrocedare, respectiv necesitatea efectuării unei expertize pentru identificarea imobilului în litigiu, având în vedere că a intervenit transformarea acestuia în proporţie de 76,52 %. Aşadar, a avut loc o temporizare a cursului soluţionării cererii de retrocedare a reclamantei, până la clarificarea aspectelor referitoare la identificarea imobilului revendicat, motiv obiectiv şi neimputabil pârâtei, care nu a manifestat o atitudine pasivă în îndeplinirea obligaţiilor sale legale.

În egală măsură, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine importanţa demersului autorităţii pârâte în sensul determinării modalităţii concrete de reparare, având în vedere modalităţile alternative de soluţionare a cererilor, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv prin retrocedarea în natură sau prin acordarea de despăgubiri, cu respectarea anumitor condiţii.

În fine, deşi recurenta a invocat dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii nu se aplică cererilor formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000. În realitate, aceste prevederi se referă la contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 33 din Legea nr. 165/2013) şi a deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34 din Legea nr. 165/2013), respectiv la posibilitatea persoanei îndreptăţite să se adreseze instanţei judecătoreşti în cazul în care deciziile nu sunt emise în termenele prevăzute la art. 33 şi art. 34. Acţiunile formulate se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu de instanţa de contencios administrativ.

În consecinţă, întrucât până în prezent nu a fost finalizată procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 şi nu a fost emisă o decizie de către Comisia Specială de Retrocedare în procedura prevăzută de actul normativ menţionat, act ce poate fi atacat în baza Legii nr. 554/2004, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte reţine că nu se poate introduce acţiune direct în instanţă, soluţia pronunţată de instanţa de fond sub acest aspect reflectând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt stabilite în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reţinând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa împotriva sentinţei nr. 224 din 1 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.