Eligibility for statutory maximum surcharges versus budgetary caps under the public sector salary framework for auxiliary judicial staff

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., III., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. anularea Hotărârii nr. 2 din 01 februarie 2019 emisă de Colegiul de conducere din cadrul Curţii de Apel Ploieşti;

2. plata diferenţei dintre venitul acordat prin decizia nr. 73/2019 şi venitul acordat prin decizia nr. 106/2018 să se acorde sub forma venitului de compensare prevăzut de articolul 38 alin. (6), (1) din Legea nr. 153/2017.

3. revocarea Deciziei nr. 73/2019 a Preşedintelui Curţii de Apel Ploieşti şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a reclamanţilor cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizaţie cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % şi a următoarelor sporuri: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare; sporul pentru păstrarea confidenţialităţii în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare;

- emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se acorde venitul net la nivelul celui aferent lunii ianuarie 2018, acordat prin decizia 106/2018 a Curţii de Apel Ploieşti.

4. constatarea şi recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Mureş, care depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022.

5. uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

6. repararea prejudiciului produs, prin acţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Mureş, instanţe care, potrivit Notei MMJS, au stabilit în mod corect drepturile salariale acordate angajaţilor.

7. obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe salariale începând cu 1 ianuarie 2018, în funcţie de data emiterii deciziilor de salarizare de către Curtea de Apel Ploieşti şi acordarea tuturor drepturilor salariale cuvenite, la zi şi pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 853 din 27.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins în rest acţiunea privind pe reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri reclamanta CC., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al celorlalţi reclamanţi, a declarat apel, calificat de instanţa de control judiciar ca fiind recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului promovat recurenţii-reclamanţi au arătat, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor legale în ceea ce priveşte discriminarea din punct de vedere salarial, născută în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Mureş, încălcând astfel prevederile art. 6 lit. b) şi f) din Legea nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, respectiv la principiul ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Au criticat recurenţii-reclamanţi sentinţa de fond, arătând sub un prim aspect că prima instanţă nu a analizat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că la baza emiterii deciziei nr. 73/05.02.2019 s-au invocat prevederile hotărârii nr. 3/05.02.2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti, care nu are atribuţii privind stabilirea salarizării personalului auxiliar şi conex şi nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi.

În cadrul celei de-a doua critici recurenţii au susţinut că prima instanţă a reţinut în mod greşit în considerentele hotărârii atacate, caracterul special al normei plafonate, respectiv al textului art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în raport cu normele care reglementează principiile care stau la baza sistemului de salarizare reglementat prin acelaşi act normativ, aceştia fiind în imposibilitatea de a deduce modalitatea de clasificare a prevederilor cuprinse în actul normativ indicat. Astfel, deşi interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei norme juridice ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, din acelaşi act normativ sau din alte acte normative, instanţa de fond s-a limitat să motiveze caracterul special al normei cuprinse la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 doar prin raportare la acest text, fără a analiza dispoziţiile legale complementare invocate de reclamanţi.

Au mai criticat recurenţii-reclamanţi susţinerea primei instanţe potrivit căreia aceştia nu au invocat chestiuni concrete din care să rezulte îndreptăţirea lor la un cuantum mai mare al sporurilor. Sub acest aspect, au arătat recurenţii că dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII denumit Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, Secţiunea I, nu prevăd că sporul se acordă în raport de atribuţiile fiecărei persoane în parte sau că sunt stabilite la nivel de autoritate.

În acest sens au apreciat că este eronat raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia acordarea sporurilor poate fi privită ca o formă de meritocraţie pentru activitatea desfăşurată deoarece, în ipoteza contrară, neacordarea sporurilor în cuantumul prevăzut de lege sau acordarea acestora într-un cuantum mai mic, lăsat la aprecierea preşedintelui instanţei, poate fi privită ca o formă de sancţionare a personalului auxiliar, fără o justificare legală.

În continuare, au susţinut că Decizia nr. 73/05.02.2019 şi sentinţa de fond sunt criticabile şi din perspectiva neindicării în cuprinsul acestora a cuantumului fiecărui spor acordat în parte, făcând doar un cumul al acestora şi dând astfel posibilitatea ordonatorului de credite să realizeze diferenţe între reclamanţi.

De asemenea, evidenţiind condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o faptă de discriminare, în accepţiunea O.G. nr. 137/2000, republicată, au arătat că un alt principiu încălcat este cel al egalităţii de tratament în salarizare, care presupune recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, respectiv desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii, considerând că trebuie să le fie recunoscut, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial - cuantumul de 45 % al sporurilor.

Sub aspectul reliefat au subliniat că, din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Mureş, rezultă că aceştia nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, întrucât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă în susţinerea excluderii lor.

În susţinerea opiniei exprimate au făcut trimitere la punctul de vedere depus la dosarul de fond de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a apreciat că aspectele semnalate creează prezumţia unui tratament discriminatoriu aplicat prin salarizarea neunitară, conchizând acesta că instanţa de judecată este în măsură să stabilească criteriul de discriminare, legătura de cauzalitate între tratamentul diferenţiat şi criteriul de discriminare, precum şi existenţa sau inexistenţa unei justificări obiective a tratamentului diferenţiat semnalat.

Totodată, au evocat jurisprudenţa CEDO şi CJUE, precum şi legislaţia europeană transpusă în legislaţia naţională, în ceea ce priveşte principiul egalităţii şi în materie de discriminare între persoane care aparţin aceleiaşi categorii profesionale, discriminare ce rezultă din acte normative, susţinând că, chiar în ipoteza în care legiuitorul român ar institui o diferenţă în privinţa remunerării, această diferenţă nu ar putea fi considerată ca fiind justificată în mod obiectiv.

Au apreciat recurenţii că se aplică principiul conform căruia "pentru muncă egală, plată egală" în ceea ce priveşte aplicarea cuantumului diferenţiat al sporurilor, enunţând dispoziţiile art. 6 şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru acelaşi grad, gradaţie, treaptă, funcţie, se vor avea în vedere şi hotărârile judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile prin care s-au câştigat drepturi salariale, ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de muncă.

De asemenea, interpretând dispoziţiile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, recurenţii au susţinut că legiuitorul a avut în vedere plafonarea sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite principal, secundar sau terţiar, iar nu individual pentru fiecare angajat în parte, actele administrative contestate fiind rezultatul unei aplicări neunitare a legii unice a salarizării.

În fine, recurenţii au evocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 838/2009 prin care s-a statuat cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, ce a avut ca obiect al sesizării conţinutul Deciziei ÎCCJ nr. 21/2008 pronunţată în recurs interesul legii, privind sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică neacordat în cuantum total de angajatori, susţinând nelegalitatea actelor administrative contestate din perspectiva nesocotirii dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, întrucât limitează în mod nelegal sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

În susţinerea cererii de actualizare a sumei cu indicele de inflaţie şi a cererii de obligare a pârâţilor la plata dobânzilor legale penalizatoare recurenţii-reclamanţi au invocat considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, nr. 2/17 februarie 2014, precum şi cele ale Deciziei nr. 21/22.06.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2015, şi au solicitat admiterea căii de atac promovate, cu consecinţa casării hotărârii de fond şi rejudecării cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Printr-un memoriu separat, ataşat căii de atac promovate, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepţia fiind înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019/a1. Prin încheierea din data de 23 septembrie 2021, pronunţată în dosarul antereferit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea recurenţilor-reclamanţi şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanţi, intimaţii-pârâţi nu şi-au exprimat punctul de vedere, deşi le-a fost comunicată odată cu calea de atac exercitată în cauză.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Ploieşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a apelului declarat de reclamanţi, precum şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată şi menţinerea sentinţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

La termenul de dezbateri din 23 septembrie 2021, Înalta Curte a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind recurs, raportat la prevederile art. 457, art. 152 şi art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., reţinând că au fost indicate în cuprinsul acesteia prevederile art. 20 din Legea contenciosului administrativ şi art. 496 din C. proc. civ., şi a respins, în consecinţă, excepţia inadmisibilităţii căii de atac a apelului, invocată de intimata-pârâtă Curtea de Apel Ploieşti prin întâmpinarea formulată în cauză.

De asemenea, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de aceeaşi intimată prin întâmpinare, apreciind că motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

Prezentul demers judiciar vizează solicitarea recurenţilor-reclamanţi de anularea deciziei prin care au fost limitate sporurile acordate şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei noi decizii de salarizare care să dispună calcularea sporurilor în cuantum de 45%, (15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru confidenţialitate) prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Cap. VIII al Anexei V din Legea cadru nr. 153/2017, privind personalul plătit din fondurile publice, începând cu data de 01.01.2018, la zi şi pentru viitor.

Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins în rest, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinând că diferenţele salariale existente sunt rezultatul aplicării legii, şi nu al încălcării acesteia.

Soluţia curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt stabilită.

Înalta Curte reţine că la emiterea deciziei contestate au fost avute în vedere prevederile art. 38 alin. (4) şi alin. (6), ale Anexei 5 - Capitolul II şi Capitolul III din Legea-cadru nr. 153/2007, precum şi prevederile art. 34 alin. (1) şi alin. (2), Cap. II din ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, recurenţii-reclamanţi invocând nulitatea actului administrativ contestat, în primul rând prin prisma faptului că, raportat la dispoziţiile art. 19 din Hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015 cu modificările prevăzute în Hotărârea C.S.M. nr. 141/07.02.2017, la baza emiterii acesteia s-au invocat prevederile unei hotărâri a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti, acesta neavând atribuţii privind stabilirea salarizării personalului auxiliar şi conex, şi nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi.

Sub acest aspect este de observat faptul că reclamanţii, personal auxiliar de specialitate şi personal conex în cadrul Curţii de Apel Ploieşti, au formulat contestaţii împotriva Deciziei Curţii de Apel Ploieşti nr. 73/05.02.2019, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.01.2019. Contestaţiile acestora au fost respinse prin Hotărârea nr. 2/2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti.

Mai exact, reclamanţii au fost reîncadraţi şi salariaţi conform Deciziilor Curţii de Apel Ploieşti nr. 400/31.10.2018; nr. 401/31.10.2018 şi nr. 402/31.10.2018, începând cu data de 01.01.2018, iar începând cu data de 01.01.2019 au fost reîncadraţi conform Deciziei nr. 73/05.02.2019, contestate în cauză.

Acest act administrativ a fost emis de Preşedintele Curţii de Apel Ploieşti, în exercitarea atribuţiilor sale legale, prevăzute în art. 7 din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti reprezintă actul administrativ emis de acesta în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în aplicarea art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit texului legal menţionat: "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice", iar la alin. (2) s-a prevăzut că "Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti".

În fapt, drepturile salariale sunt stabilite de compartimentul de specialitate din cadrul ordonatorului de credite, în speţă Departamentul Economico-Financiar şi Administrativ din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, în aplicarea dispoziţiilor Legii unice de salarizare nr. 153/2017.

În acest context, nu pot fi reţinute criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 73/05.02.2019 din această perspectivă, criticile fiind nefondate, iar soluţia instanţei de fond la adăpost de orice critică având în vedere considerentele prezentate supra şi faptul că din dezvoltarea argumentelor expuse de prima instanţă rezultă legalitatea actului administrativ contestat inclusiv sub acest aspect.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor, Înalta Curte reţine, pe de o parte că recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, iar pe de altă parte că au criticat actele atacate din perspectiva încălcării principiului securităţii juridice, a principiului nediscriminării, solicitând luarea în considerare a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din secţiunea I a Capitolului VIII a Legii 153/2017, până la încetarea raportului de serviciu, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantumul total de 45 % raportat la salariul de bază lunar corespondent personalului auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Mureş.

În referire la susţinerea legată de încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, reţine instanţa supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în mod coroborat, în coerenţa întregii reglementări.

Cât priveşte criticile recurenţilor referitoare la neindicarea în cuprinsul deciziei contestate a cuantumului fiecărui spor acordat în parte şi la modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, cu referire la cuantumul sporurilor care nu a fost stabilit în nivelul maxim prevăzut de lege deoarece există diferenţe salariale între angajaţi, susţinându-se astfel încălcarea principiului securităţii juridice şi al nediscriminării, instanţa de control judiciar reţine că nici acestea nu sunt fondate, din această perspectivă fiind relevante prevederile Legii nr. 153/2017.

Sub acest aspect, stabilindu-se principiul aplicării etapizate a legii-cadru, legiuitorul a prevăzut că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Începând cu data de 01.01.2018 (potrivit art. 38 din Legea nr. 153/2017), legiuitorul a prevăzut acordarea unor creşteri salariale şi, particularizat cauzei de faţă, în privinţa personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor de judecată, devin aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din lege, potrivit cărora cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Aşa fiind, cum în mod corect a stabilit Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti, aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017 presupune o majorare cu 25% a drepturilor salariale faţă de cuantumul aceloraşi drepturi, aflat în plată la 31 decembrie 2017.

În măsura în care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, aflate în plată la 31 decembrie 2017, sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Numai în această din ultimă ipoteză poate fi supusă discuţiei întinderea sporurilor cuvenite personalului plătit din fondurile publice şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 din lege, pentru că în prima ipoteză, aşa cum s-a arătat mai sus, operează o simplă majorare de 25% atât în privinţa salariului de bază cât şi în privinţa sporurilor, nefiind posibilă nicio analiză pe marginea aplicării acestor sporuri în procent minim sau maxim.

În ipoteza vizată de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 devin aplicabile dispoziţiile art. 25 din lege, potrivit cărora suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 au fost corect interpretate şi aplicate, în sensul că limitarea se raportează la nivel de ordonator de credite şi nu la salariul individual, din moment ce vizează suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Or, această limită a fost avută în vedere de Curtea de Apel Ploieşti astfel încât, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi în sensul că se impunea acordarea sporurilor la nivelul maxim prevăzut de lege, acela de 45%, prevederile Legii nr. 53/2017 nu conţin o astfel de dispoziţie. Dimpotrivă, actul normativ în discuţie stabileşte un cuantum maximal al sporurilor şi nu unul fix.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017 prevăd că pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat.

(2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens.

De asemenea, art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, arată că judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, precum şi de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5% aplicat la salariul de bază lunar şi la indemnizaţia lunară de încadrare.

Aşadar, legiuitorul a recunoscut personalului din sfera de referinţă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, dreptul la un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare; un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, ceea ce conduce la concluzia că aceste sporuri, privite în mod cumulat, pot ajunge până la procentul de 45%, nefiind, însă, obligatoriu a fi acordate la nivelul maxim şi nici posibil, atunci când s-ar depăşi limita impusă de art. 25 din lege.

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte apreciază, aşa cum s-a arătat, că între dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi cele reprezentate de art. 4 şi 5 din Anexa V a aceleiaşi legi nu există un raport de genul celui menţionat de recurenţii reclamanţi ci, dimpotrivă, normele cuprinse în anexele legii se completează cu cele edictate la articolele 1-45.

În acest sens se observă că, dacă prevederile art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referinţă a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaţionale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu şi, prin urmare, aplicarea lor presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

În egală măsură, se reţine că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaşte şi excepţii, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiaşi articol 25, la aliniatele 21, 4) şi 6) şi nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege şi nu normele înscrise în anexele aceleiaşi legi.

Cu alte cuvinte, nu poate fi reţinut caracterul contradictoriu al reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 faţă de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariaţi, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret şi cu atât mai puţin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor şi a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% respectiv 35% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Cât priveşte pretinsa discriminare invocată de către recurenţi în raport cu situaţia colegilor de la curţile de apel nominalizate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine un atare tratament, câtă vreme aplicarea Legii nr. 153/2017 poate comporta particularităţi în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor acordate în concret la nivelul fiecărui ordonator de credite, obligatorie fiind limitarea generală prevăzută de art. 25 din legea în discuţie, precum şi limitarea cuantumului fiecărui spor în sensul celor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017.

În fine, instanţa de control judiciar apreciază că nu este relevantă Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept deoarece aceasta interpretează norme juridice aplicabile perioadei anterioare celei vizate de decizia contestată şi neaplicabile la data de 01.01.2018, când este incidentă Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situaţiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul auxiliar şi conex sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

Cu alte cuvinte, în mod judicios s-a reţinut că majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte de o sumă a sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite care să nu depăşească un procent de 30 % din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare, soluţia primei instanţe reflectând în acest sens o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., III., prin reprezentant CC., împotriva sentinţei nr. 853 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.