Uniformity of sectoral reference values for justice auxiliary staff under Law 153/2017: obligation to equalize salaries based on final judicial precedents

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, revocarea Deciziei nr. 46 din data de 29.05.2018 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi emiterea unei noi decizi de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017 a fost obligată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiei lunare a reclamanţilor şi intervenienţilor, judecători şi magistraţi asistenţi, prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilită prin Ordinul nr. 350 din 28.11.2016 şi Ordinul nr. 33 din 31.01.2017 emise de către pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON +4% +10%. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor, rezultate din recalcularea indemnizaţiilor cuvenite potrivit pct. 1, pe ultimii 3 ani în raport cu data introducerii acţiunii (respectiv începând cu 17.07.2014), diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, diferenţe în valoare actualizată şi daune moratorii constând în dobânda legală, până la data plăţii efective. În executarea acestei sentinţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 296/07.11.2017, prin care a stabilit că judecătorii şi magistraţii asistenţi vor fi salarizaţi prin acordarea valorii de referinţă sectorială în sumă de 463,5 RON, respectiv VRS 405 RON + 4%, procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008 + 10% procent prevăzut de Legea nr. 293/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1984 din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, îndreptată prin încheierea din data de 08 octombrie 2019 pronunţată în acelaşi dosar, în sensul constatării calităţii de reclamanţi şi a numitelor E., G., H. şi F., s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele A.,B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj; a anulat Hotărârea nr. 4/29.06.2018 şi Decizia nr. 46/29.05.2018 şi a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantelor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,14 RON începând cu data de 1 mai 2018.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut, sub un prim aspect, că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, în raport de art. 37 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 şi art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, ale căror dispoziţii le-a enunţat.

În referire la excepţia invocată a arătat că reclamantele nu sunt angajatele Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a subliniat că, în raport de considerentele relevante ale Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pe care le-a expus, calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului unei autorităţi publice nu conferă automat acesteia şi calitatea de pârâtă.

A mai arătat recurentul-pârât că începând cu data de 01 ianuarie 2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. În acest sens a evocat prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 şi art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, apreciind că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că noile salarii de bază din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la data de 01.01.2011.

Pe fondul recursului, sentinţa primei instanţe a fost criticată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru greşita acordare a valorii de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007, considerând acesta că reclamantele nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în favoarea cărora legiuitorul a optat să acorde majorările în discuţie.

Sub aspectul reliefat a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, exemplificând în acest sens Decizia nr. 289/07.06.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 586/07.07.2005, şi Decizia nr. 693 din 17.10.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 915/10.11.2006, prin care s-a statuat, în esenţă, asupra faptului că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

A invocat jurisprudenţa CEDO în susţinerea opiniei potrivit căreia statul beneficiază de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, precum şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818-821 din 03.07.2008, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În continuare, recurentul-pârât a enunţat dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 şi a arătat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, a enunţat prevederile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 2 din O.G. nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, abrogată prin art. 48 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, de asemenea abrogată, şi a susţinut că s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015-31.07.2016, 01.08.2016-30.09.2016 şi 01.10.2016-31.12.2017, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

A evidenţiat recurentul şi faptul că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, prin care a fost consacrat principiul alinierii drepturilor salariale cuvenite întregului personal din categoriile menţionate, diferenţiat pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, şi anume judecători, magistraţi-asistenţi, personal auxiliar de specialitate şi personal conex din cadrul instanţei supreme, sunt neconstituţionale.

Prin decizia anterior menţionată, Curtea Constituţională a concluzionat în sensul că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive. Totodată, s-a reţinut că acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

În final recurentul-pârât a susţinut că, ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 în Monitorul Oficial, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu data de 09.04.2015.

Aşadar, a concluzionat recurentul, egalizarea drepturilor salariale nu poate viza o dată anterioară celei menţionate, deoarece începând cu 09.04.2015 s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupaţională "Justiţie", prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar din data de 01.12.2015 salarizarea s-a făcut prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi respingerii acţiunii, în principal ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârii atacate, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 08 octombrie 2019, şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

În susţinerea recursului a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. şi, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, precum şi a omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, invocată de acesta prin întâmpinare.

A reiterat recurentul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocând în susţinerea acesteia prevederile art. 36 teza I din C. proc. civ. în virtutea cărora calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În acest sens a mai susţinut, în contextul enunţării dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că reclamantele se consideră vătămate prin decizia de salarizare emisă de ordonatorul secundar de credite, prin care s-au stabilit drepturi de natură salarială, însă, având în vedere că actul administrativ contestat este emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, nu se justifică chemarea în judecată în calitate de pârât a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, acesta neavând legitimare procesuală în cauză.

Cât priveşte fondul cauzei deduse judecăţii, recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat soluţia primei instanţe pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, făcând trimitere la actul administrativ contestat, respectiv Decizia nr. 46/29.05.2018, prin care reclamantele au beneficiat, începând cu data de 01.05.2018, de drepturile salariale prevăzute în Anexa 1 în cazul personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi în Anexa 2 în cazul personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi Parchetul de pe lângă judecătoria Craiova, evidenţiind în acest sens, nominal, încadrările salariale efectuate.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat a susţinut recurentul că, în mod greşit a constatat instanţa de fond că prin decizia contestată s-au încălcat prevederile Legii nr. 153/2017 referitoare la salarizarea personalului ce face parte din familia ocupaţională "Justiţie".

Astfel, a arătat că potrivit art. 7 lit. a) din Legea nr. 153/2017 salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX. Totodată, în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, prin art. 36 s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, respectiv 1 iulie 2017, trebuie să se procedeze la reîncadrarea personalului salarizat "pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38".

Interpretând dispoziţiile legale enunţate, recurentul-pârât a apreciat că stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare se efectuează în condiţiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, ce cuprinde dispoziţii prin care se determină în mod specific condiţiile de aplicare în timp a legii, respectiv în alin. (1) este instituită regula aplicării etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, iar etapele temporare apar expuse în alin. (2)-(6).

Expunându-şi în continuare raţionamentul, recurentul-pârât a susţinut că pentru anul 2019 legea prevedea acordarea cuantumului brut al salariilor de bază şi al celorlalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate cu 25%, fără a se depăşi limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul respectiv şi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Excepţiile de la regula înscrisă la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este prevăzută la art. 38 alin. (6) din lege, aceasta constând în aceea că, în situaţia în care, începând cu data de 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite prin lege pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, urmarea majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, a susţinut recurentul că a procedat procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova la emiterea deciziei contestate, stabilind în mod unitar şi nediscriminatoriu faţă de un grefier aflat în condiţii identice cu reclamantele, plafonat la grila prevăzută pentru anul 2022, iar noul cuantum al drepturilor salariale de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate începând cu data de 1 mai 2018 a fost stabilit prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială majorată de la 445,50 RON la 463,50 RON, calculat conform art. 38 alin. (3) şi alin. (6).

A considerat recurentul-pârât că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în vigoare, precum şi a principiului sustenabilităţii financiare, învederând că la stabilirea salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor trebuie avute în vedere dispoziţiile din anexa V la cap. II, art. 17 din Legea-cadru nr. 153/2017.

A mai criticat recurentul sentinţa de fond şi din perspectiva reţinerii de către prima instanţă a altor hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare, arătând sub acest aspect că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe. Totodată, în referire la efectele hotărârilor judecătoreşti, a subliniat că acestea au aplicabilitate numai la speţă, sunt obligatorii şi produc efecte numai între părţi şi succesorii acestora şi nu se pot extinde la terţi, efectele acestora neputând fi extinse astfel la cauze similare.

În plus, a afirmat că la momentul emiterii deciziei contestate reclamantele nu deţineau hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON (majorată cu 10%), pentru a fi luată în considerare la stabilirea drepturilor salariale şi nici la nivelul ordonatorului secundar de credite nu existau asemenea hotărâri.

În acest context, baza de calcul stabilită prin decizia menţionată a avut în vedere valoarea de referinţă sectorială de 463,50 RON din grilele de salarizare pentru grefieri, emise de secţia de resurse umane şi documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca autoritate competentă a stabili salariul de bază/indemnizaţia de încadrare la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor unităţilor de parchet subordonate, astfel cum prevede art. art. 17 pct. 1, 2 şi 3 din Anexa V Cap II, precum şi art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

Concluzionând pe aspectul reliefat, recurentul a susţinut că în cauză nu este vorba despre o diminuare salarială, întrucât actul administrativ contestat nu vizează plafonarea în mod nejustificat a salariului de bază sau aplicarea vreunei sancţiuni disciplinare în sensul Legii nr. 567/2004, ci o creştere salarială în limitele stabilite de legiuitor prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În fine, recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond din perspectiva greşitei reţineri de către prima instanţă a încălcării principiului nediscriminării în privinţa salarizării. În acest sens a apreciat că se poate considera că în speţă tratamentul diferenţiat aplicat reclamantelor ar fi criteriul acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală, nefiind invocată discriminarea reclamantelor prin raportare la ceilalţi angajaţi ai angajatorului care îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă, acelaşi grad profesional sau aceeaşi vechime în muncă cu reclamantele, ci se compară cu situaţia altor categorii de funcţii din cadrul Ministerului Public sau cu alţi salariaţi din sistemul judiciar, ai altor angajatori, şi care deţin hotărâri judecătoreşti în vederea calculării drepturilor salariale cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484 RON.

În susţinerea criticii formulate a evocat considerentele Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru lămurirea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i şi alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, prin care s-a statuat în sensul că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care unor angajaţi ai parchetelor s-au acordat anumite drepturi salariale, nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi, conchizând astfel că în cauză nu se poate reţine încălcarea principiului nediscriminării.

A mai susţinut recurentul că reclamantele nu au reuşit să răstoarne prezumţia de legalitate de care beneficiază actul administrativ contestat, din perspectiva principiului nediscriminării acesta neaducând atingere Protocolului nr. 1 CEDO, conform jurisprudenţei europene exemplificate prin indicarea Hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, şi nici Constituţiei României, evocând în acest sens Deciziile nr. 818-820 din 3 iulie 2008, nr. 1325 din 4 decembrie 2008 şi nr. 146 din 25 februarie 2010.

Faţă de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi a încheierii din data de 08 octombrie 2019 şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi respingerii acţiunii faţă de acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive, precum şi respingerii pe fond a acţiunii faţă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiată, menţinându-se astfel Decizia nr. 46 din 29.05.2018 ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

Cererile de recurs formulate de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, au fost comunicate părţilor intimate, însă acestea nu au formulat întâmpinări.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

5.1. Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursului declarat în cauză de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să respingă acest recurs ca lipsit de interes, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate supra, "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Excepţia lipsei de interes reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia din cerinţele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepţie de fond, întrucât se invocă încălcarea cerinţelor interesului - condiţie de exercitare a acţiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluţionarea fondului cererii, şi absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

În argumentarea acestei soluţii Înalta Curte are în vedere că, în conformitate cu art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

De asemenea, urmează a fi avute în vedere şi prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenţei actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Întrucât cauza de faţă are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 46/29.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu consecinţa anulării acesteia şi emiterii unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la stabilirea interesului procesual în susţinerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi avute în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă şi eventuale modificări survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate.

Sub acest aspect, în urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă la data de 02.10.2018 în dosarul de fond, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat admiterea acesteia.

În susţinerea excepţiei invocate a arătat că legitimarea procesuală pasivă revine doar instituţiei cu care are încheiate raporturi de muncă reclamantul, deoarece acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale.

Totodată, a arătat că interesul atragerii în proces a ordonatorului principal de credite pe motiv că acest demers ar putea reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei cu care este stabilit raportul de muncă nu este de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie a ordonatorului de credite menţionat.

În final, a subliniat că nu este emitentul actelor administrative a căror anulare se solicită şi nu are calitatea de plătitor al drepturilor solicitate de reclamante, astfel că nu se justifică chemarea sa în judecată, neavând calitate procesuală pasivă.

Prin încheierea interlocutorie din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a respins cererea introdusă în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantele au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 4/29.06.2018 şi nr. 5/10.08.2018 emise de colegiul de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care au solicitat revocarea acestor decizii şi emiterea noii decizii şi, în aceste condiţii, calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu nu poate avea decât emitentul actului.

În cauză, reclamantele nu au promovat recurs împotriva acestei încheieri interlocutorii şi nici împotriva sentinţei de fond pronunţate, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, emitentul actelor administrative contestate, prin recursul formulat în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nu a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest context Înalta Curte reţine că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susţinerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată în faţa primei instanţe, a fost admisă, soluţia fiindu-i astfel favorabilă, iar reclamantele nu au promovat recurs împotriva încheierii interlocutorii din 24 aprilie 2019 şi nici împotriva sentinţei nr. 1984/11.06.2019, soluţia pronunţată prin hotărârea instanţei de fond fiindu-le favorabilă. Totodată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin recursul formulat în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, nu a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe cale de consecinţă, cum interesul de a acţiona al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

5.2. În ceea ce priveşte recursul promovat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, Înalta Curte urmează să analizeze, cu prioritate, criticile formulate în numele şi în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj.

Aşadar, este de observat că prin cererea de recurs formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, invocată prin întâmpinare, înţelegând să reitereze în numele acestuia excepţia invocată, din perspectiva aceloraşi argumente.

Procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte constată că susţinerile părţii nu se verifică în cauză, deoarece prin încheierea interlocutorie din data de 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi s-a respins cererea introdusă în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, astfel cum s-a arătat şi în cazul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că reclamantele au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 4/29.06.2018 şi nr. 5/10.08.2018 emise de colegiul de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care au solicitat revocarea acestor decizii şi emiterea noii decizii şi, în aceste condiţii, calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu nu poate avea decât emitentul actului.

În consecinţă, cum excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj a fost analizată de prima instanţă, care a admis-o cu motivarea expusă supra, soluţia pronunţată nefiind atacată de reclamante sau de ceilalţi pârâţi, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, invocate în numele şi în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, sub aspectul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei invocate.

Cât priveşte recursul promovat în nume propriu de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte urmează să analizeze legalitatea hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate şi încadrate de parte în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

Recurentul-pârât a reluat criticile invocate în faţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 38 din Legea-cadrul nr. 153/2007.

Din această perspectivă a considerat că în mod greşit a constatat instanţa de fond că prin decizia contestată s-au încălcat prevederile legale din Legea nr. 153/2017 referitoare la salarizarea personalului ce face parte din familia ocupaţională "Justiţie", criticând soluţia instanţei de fond şi pentru încălcarea principiului nediscriminării în privinţa salarizării, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe O.G. nr. 13/2008, art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016, decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, Codul Muncii, Legea nr. 62/2011, C. civ., art. 14 CEDO, Decizia nr. 21/2015 şi nr. 23/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reclamantele au solicitat revocarea Deciziei nr. 46 din 29.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Prin decizia nr. 46 emisă la data de 29.05.2018, a fost stabilit noul cuantum al drepturilor salariale de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate şi tehnicienii criminalişti, ca personal asimilat grefierilor, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi Parchetelor de pe lângă Tribunalele Dolj, Gorj., Mehedinţi şi Olt, începând cu data de 1 mai 2018, prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială în sumă de 463,50 RON, fiind calculat conform prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 şi ţinând cont de nota nr. x/2018 a secţiei de resurse umane şi documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova sub nr. x/28.05.2018.

În contextul în care reclamanţii au susţinut că valoarea corectă a VRS pentru toată perioada în discuţie este de 484,18 RON, aceştia au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune de revocare a Hotărârilor nr. 4 din 29.06.2018 şi nr. 5 din 10.07.2018 ale Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a respins contestaţia împotriva Deciziei nr. 46 din 29.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, solicitând în acest sens obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate care să cuprindă o valoare de referinţă sectorială de 484,50 RON.

Raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente.

Prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a acţiunii pe dispoziţiile Legii nr. 71/2015 de aprobare a O.U.G. nr. 83/2014, care reglementează situaţia salarizării personalului bugetar ce beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie. Curtea a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (51) din Lege, care statuează că personalul aflat în situaţia menţionată va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prevederile din legile de salarizare anuale a personalului bugetar reglementează dreptul beneficiarilor de a fi salarizaţi la nivelul salariului maxim acordat pentru activitate desfăşurată în aceleaşi condiţii, or, în condiţiile în care reclamanţii au făcut dovada că personalul din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" a beneficiat de hotărâri judecătoreşti prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mare, de 484,18 RON, majorări salariale prevăzute de O.G. nr. 13/2008, reţinerile primei instanţe sunt fondate.

Într-adevăr, dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, menţionează expres acest principiu în art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea pe anul 2014, făcând referire la nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare. Această sintagmă este definită în art. 5 alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, potrivit căruia, prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare, se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii:medii, superioare, postuniversitare, doctorale, de vechime, şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

Este de observat că, la adoptarea Legii nr. 71/2015 legiuitorul a avut în vedere că au existat situaţii de aplicare neuniformă a legii de salarizare şi interpretări eronate, precum şi faptul că aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările aduse prin Legea nr. 71/2015, actul normativ fiind necesar pentru eliminarea diferenţelor salariale între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Ca urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că tratamentul diferenţiat aplicat reclamanţilor ar fi criteriul acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală prin prisma faptului că nu se invocă discriminarea prin raportare la ceilalţi salariaţi ai angajatorului care îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă, acelaşi grad profesional sau aceeaşi vechime în muncă, ci cu situaţia altor categorii de funcţii din cadrul Ministerului Public sau cu alţi salariaţi din sistemul judiciar cu care nu au în comun nici măcar angajatorul. Sub acest aspect este de observat că alegaţiile recurentului sunt rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor legale incidente, în realitate, voinţa legiuitorului fiind aceea a egalizării salariale la nivelul familiei ocupaţionale, în mod corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate.

În acest context sunt nefondate şi criticile recurentului referitoare la greşita reţinere de către instanţa de fond a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în speţe similare, susţinând acesta că efectele hotărârilor judecătoreşti se produc numai între părţi şi succesorii acestora şi nu se pot extinde faţă de terţi.

Instanţa de contencios constituţional a statuat, în Decizia nr. 794/2016, că "hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală."

Curtea Constituţională a concluzionat că "întrucât hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga Familie ocupaţională a "Justiţiei", aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate."

De asemenea, se impune a se reţine că prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept, admiţându-se sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membrii ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Prin urmare, elementul de calcul al indemnizaţiei de bază, valoarea de referinţă sectorială, este unic la nivel naţional pentru familia ocupaţională Justiţie, fiind necesară egalizarea drepturilor salariale prin luarea în considerare a aceloraşi componente ale indemnizaţiei.

În aceste condiţii, nu poate fi primit raţionamentul recurentului în sensul că nu se poate reţine încălcarea principiului nediscriminării în condiţiile în care reclamanţii au invocat discriminarea prin raportare la salariaţi ai altor angajatori din sistemul judiciar şi la situaţiile altor categorii de funcţii din cadrul Ministerului Public, câtă vreme egalizarea salarizării potrivit dispoziţiilor legale invocate se face la nivelul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" şi nu prin raportare la ceilalţi salariaţi ai aceluiaşi angajator, în speţă negăsindu-şi aplicabilitatea considerentele evocate din Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Judecătorul fondului are dreptul, dar şi obligaţia de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, inclusiv din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

De altfel, spre această dezlegare conduc şi principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel definit la lit. c):"echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetari".

În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală sub acest aspect, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reţinând că este întemeiată excepţia lipsei de interes în promovarea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie invocată din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul acestui pârât ca lipsit de interes. Totodată, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi, în consecinţă, va menţine încheierea din data de 8 octombrie 2019 şi sentinţa de fond atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 1984 din 11 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj împotriva sentinţei nr. 1984 din 11 iunie 2019 şi a încheierii din data de 8 octombrie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.