Eligibility of judicially recognized salary increases for maximum-level equalization and statutory cap on auxiliary staff allowances under public sector pay framework

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 09.07.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

a) anularea în parte a Ordinului prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01.04.2018 să beneficieze de următoarele drepturile salariale: o indemnizaţie de încadrare de 20 500 RON, un cuantum de 2.878 al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului de confidenţialitate, precum şi un cuantum de 3.075 RON al sporului pentru condiţii deosebite de munca şi a Ordinului nr. 905 din 24.05.2018 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus salarizarea procurorilor din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data de 1.05.2018, iar faţă de prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,

1. să se aibă în vedere perioada începând cu data de 09.04.2015 şi să se acorde un VRS majorat cu 8,5 conform O.G. nr. 13/2008, în loc de 4% cum greşit s-a aplicat, astfel:

- pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015 majorarea de 8,5% a VRS-ului prevăzut de O.G. nr. 13/2008, în loc de 4% cum s-a dispus prin ordinele sus menţionate, rezultând un VRS de 25%+8,5%,

- pentru perioada 1.12.2015 - 06.10.2016 majorarea de 8,5 a VRS-ului prevăzut de O.G. nr. 13/2008, în loc de 4% cum s-a dispus prin ordinele sus menţionate, rezultând un VRS în sumă de 484,18 RON de 25%+8,5% + creştere de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010,

- începând cu data de 1.04.2018 şi în continuare majorarea de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 să se aplice faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017 recalculat prin acordarea VRS-ului de 484,18 RON (VRS 25+8,5% + creştere de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010), cu menţiunea ca in perioada 07.10.2016-31.03.2018, s-a aflat în concediu de creştere a copilului de până la 2 ani,

2. să se menţioneze cuantumul pentru fiecare spor in parte si sa se aplice începând cu data de 1.04.2018 majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 la următorul cuantum al celor 3 sporuri:

- 15% pentru condiţii deosebite de muncă,

- 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică,

- 15% pentru păstrarea confidenţialităţii.

b) obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să modifice aceste ordine in sensul celor arătate mai sus;

c) obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţei dintre venitul astfel calculat şi venitul efectiv plătit;

d) obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească dobânda legală şi rata inflaţiei la sumele datorate până la data plăţii efective;

c) obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2487 din 1 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis cererea formulată de reclamantă privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 25 alin. (1) din cap. II secţiunea III din Legea nr. 153/2017; a sesizat Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 25 alin. (1) din cap. II secţiunea III din Legea nr. 153/2017 prin raportare la dispoziţiile art. 4, art. 16, art. 41; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat în parte Ordinul nr. 897/22.05.2018 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie numai în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin prin care să recunoască dreptul reclamantei de a fi salarizată, în perioada 09.04.2015-30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008, iar începând cu data de 01.12.2015 o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10 % prevăzut de Legea nr. 293/2015. A obligat pârâtul să achite reclamantei diferenţele băneşti corespunzătoare, astfel cum s-a arătat mai sus şi în continuare, până la încetarea condiţiilor de acordare, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală corespunzătoare, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a debitului principal. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri reclamanta A. a declarat apel, recalificat recurs, iar pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat de recurenta-reclamantă A. s-a arătat în esenţă că, în raport de aceleaşi considerente avute în vedere la anularea în parte a ordinului 897/22.05.2018 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa ar fi trebuit să anuleze în parte şi celelalte două ordine nr. 524 din 14.03.2018 şi nr. 1345 din 09.07.2018. Totodată, precizează că în considerentele hotărârii nu se face niciun fel de referire la motivele pentru care nu s-a admis acţiunea şi cu privire la acestea.

În mod greşit instanţa nu a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deşi a solicitat acest lucru prin cererea de chemare în judecată şi a depus la dosar dovada plăţii taxei judiciare de timbru.

Cu privire la sporuri, reiterează argumentele din acţiunea formulată şi anume: în ceea ce priveşte sporurile pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi cel pentru păstrarea confidenţialităţii trebuie menţionat că sumele aferente acestora nu au fost stabilite în anexele ordinelor în mod separat, ci cumulat.

Astfel, nu rezultă cuantumul corespunzător celor 3 sporuri:

- pentru condiţii deosebite de munca,

- pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică

- pentru păstrarea confidenţialităţii

Aşa cum se observă în ordine, la indemnizaţia de încadrare se adaugă:"cuantum spor risc şi confidenţialitate".

De asemenea, dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, fiind inclusiv achitate retroactiv sumele reprezentând cuantumul lor, chiar şi dobânzi legale, iar, pe de altă parte, au fost acordate şi pentru viitor prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010, tot ca efect al hotărârilor judecătoreşti care prevedeau acordarea lor şi pentru viitor.

Anexa V prevede în domeniul de activitate "Justiţie", sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale.

Norma de drept civil generală reprezintă acea normă care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel. Normele de drept civil sunt speciale, dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege. Fiind derogatorii de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală(specialia generalibus derogant).

Un alt argument este că, în cazul magistraţilor, fiind edictate prin acelaşi act normativ, au prioritate incontestabilă normele speciale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 20 din Legea 554/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ. .

3.2. Prin recursul promovat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 09.07.2015 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă ca prescrisă; admiterii excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect; precum şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului s-a arătat că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis în parte acţiunea.

Solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea în parte a sentinţei recurate şi:

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 09.07.2015 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă;

- admiterea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect;

- respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele

Întrucât reclamanta a solicitat plata drepturilor începând cu 09.04.2015, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 09.07.2018, în baza art. 247 C. proc. civ., art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ., invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 09.07.2015.

În temeiul art. 247 C. proc. civ. şi art. 194 lit. c) C. proc. civ., invocă excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016.

Conform art. 1 din Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în perioada 01.12.2016 -31.12.2017, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON.

De asemenea, începând cu 01.01.2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "(2) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar potrivit art. 33 alin. (1), "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se fiice corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

Prima instanţă a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 916 din 22.12.2011.

Prin această decizie, instanţa supremă a statuat că "Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 ...se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor".

În mod greşit instanţa de fond a acordat reclamantei valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariate prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Aceasta, deoarece reclamanta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică.

Acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului, şi nu o formă de discriminare.

În conformitate cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, " ... personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

O.G. nr. 13/2008, abrogată prin art. 48 din Legea nr. 330/2009, prevedea, la art. 1 alin. (1) şi (2), următoarele:,,(1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 200S, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007. (2) începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

La art. 2 din acelaşi act normativ se prevedea:

"(1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea tir. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007. (2) începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţa de valoarea din luna septembrie 2008".

Aşadar, reclamanta solicită creşteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, în cursul anului 2008, în referire însă la drepturi salariale recalculate, începând cu 09.04.2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei.

Prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 -30.11.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016, 01.08.2016 - 30.09.2016 şi 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Prin Decizia nr. 794 din 15.12.2016 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 3 indice 1 alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei, Curtea a reţinut că, prin O.U.G. nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate), au fost eliminate diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii, personalul asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri. Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim.

De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim.

Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate, salariul de baza sau indemnizaţia de încadrare urma să fie acelaşi, respectiv aceeaşi, stabilite la nivelul maxim.

După publicarea Deciziei nr. 794 din 15.12.2016, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu 09.04.2015.

Tocmai de aceea, egalizarea drepturilor salariale, diferenţiată pe categorii profesionale, grad/treaptă, vechime în funcţie, nivel de instanţă/parchet etc, nu poate viza o dată anterioară celei de 09.04.2015, dată de la care s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupaţională "Justiţie", prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON.

Începând cu 01.12.2015, salarizarea s-a făcut prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că:

- în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON;

- începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de cele ce preced, solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a sentinţei recurate şi:

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 09.07.2015 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă;

- admiterea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect;

- respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta reclamantă A. nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar a depus concluzii scrise, prin care a precizat calea de atac, ca fiind aceea a recursului, solicitând totodată, respingerea recursului pârâtului ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Cu privire la recursul formulat de recurentul pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se reţine că este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurentul pârât şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar criticilor recurentului pârât, în aprecierea Înaltei Curţi, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 09.07.2015, invocată de recurentul pârât pentru prima dată prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că, în raport de dispoziţiile art. 2513 C. civ., care se referă la momentul până la care se poate invoca prescripţia precum şi cele ale art. 208, 246 si 247 C. proc. civ., reiese că, această excepţie nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, în condiţiile în care fiind o excepţie relativă, nu a fost invocată la instanţa de fond şi, în consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.

ART. 2513 C. civ.

"Momentul până la care se poate invoca prescripţia

Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

Totodată, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, întrucât, deşi recurentei reclamante i-au fost emise ordine privind recalcularea drepturilor salariale pentru perioada menţionată în acţiune, acestea nu au fost efectiv plătite. În plus, cu privire la aceste sume, din petitele cererii de chemare în judecată, reiese că, recurenta reclamantă a solicitat plata dobânzii legale si actualizarea cu rata inflaţiei, aspecte cu privire la care nu se face nicio referire în ordinele menţionate de recurentul-intimat.

Pe fondul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 1 din O.U.G nr. 83/2014 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare "(5)1 Prin excepţie de la prevederile alin. (1), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Are incidenţă în cauză, Decizia nr. 23/26.09.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - s-a stabilit faptul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru din cadrul Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadrul nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

De asemenea prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 31 alin (1)2 din O.U.G nr. 57/2015 sunt neconstituţionale.

În motivarea soluţiei Curtea Constituţională a arătat următoarele:

"25. Curtea constată că, potrivit art. 31 alin. (1)2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, norma criticată stabileşte, în mod indirect, că nu sunt recunoscute hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Astfel, chiar dacă o parte dintre magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti au deja în plată majorarea indemnizaţiei de încadrare, faptul că textul criticat prevede că, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti conduce la concluzia că, deşi o parte dintre magistraţi şi din personalul asimilat au obţinut majorarea indemnizaţiei de încadrare, aceasta nu este recunoscută la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.

Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)."

În raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că, în speţă, recurentul pârât a interpretat în mod greşit noţiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, aşa cum este ea prevăzută în normele incidente în cauză, respectiv, O.U.G. nr. 83/2004, O.U.G nr. 57/2015, Legea nr. 71/2015, iar susţinerile acestuia în sensul că, noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege, sunt astfel neîntemeiate.

Cu privire la recursul formulat de către recurenta reclamantă A., Înalta Curte reţine că, este neîntemeiat, urmând a fi respins, avându-se în vedere următoarele condiderente:

Din precizările făcute de recurenta reclamantă, precum şi din lecturarea criticilor sentinţei recurate, reiese că acestea se subsumează în ansamblu, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

Cu privire la sporuri, recurenta reclamantă a reiterat argumentele din acţiunea formulată la fond, arătând în esenţă că, dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, fiind inclusiv achitate retroactiv sumele reprezentând cuantumul lor, chiar şi dobânzi legale, iar, pe de altă parte, au fost acordate şi pentru viitor prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010, tot ca efect al hotărârilor judecătoreşti care prevedeau acordarea lor şi pentru viitor; Anexa V prevede în domeniul de activitate "Justiţie", sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale.

Înalta Curte reţine că, sunt neîntemeiate criticile recurentei reclamante, referitoare la sporurile în cuantum total de 45%, avându-se în vedere Decizia ÎCCJ, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, nr. 15 din data de 28.06.2021, dosar nr. x/2021 - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care "a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia.

În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale".

În considerentele Deciziei RIL sus enunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

"86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

87. În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative".

Astfel fiind, reiese că, limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

Aşa cum se poate observa din prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, în procentul de 30 % ce nu poate fi depăşit pe fiecare ordonator de credite, intră nu numai suma sporurilor, ci şi alte drepturi prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, indemnizaţia de vacanţă.

În dezvoltarea recursului promovat, recurenta-reclamantă a arătat şi că, "în raport de aceleaşi considerente avute în vedere la anularea în parte a ordinului 897/22.05.2018 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consideră că, instanţa ar fi trebuit să anuleze în parte şi celelalte două ordine nr. 524 din 14.03.2018 şi nr. 1345 din 09.07.2018. Totodată, precizează că în considerentele hotărârii nu se face niciun fel de referire la motivele pentru care nu s-a admis acţiunea şi cu privire la acestea; în mod greşit instanţa nu a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deşi a solicitat acest lucru prin cererea de chemare în judecată şi a depus la dosar dovada plăţii taxei judiciare de timbru".

Înalta Curte reţine că, susţinerile invocate nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, la care recurenta a făcut trimitere în cererea sa de recurs, aşa cum a fost precizată.

Astfel, pentru situaţia omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, legiuitorul a prevăzut instituţia "completării hotărârii", prevăzută de art. 444 C. proc. civ., astfel că aceste critici formulate de către recurenta reclamantă sunt inadmisibile, urmând a fi respinse.

Prin urmare, aspectele invocate de către cei doi recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reiese că, sentinţa recurată nu este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 2487 din 1 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.