Absolute nullity of fiscal security measure decision for omission of authorized official’s status

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 17.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Antifraudă 5 Deva şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Colectare Contribuabili Mijlocii, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.05.2015şi a Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016, precum şi anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, pentru suma de 1.970.189,69 RON, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2497/21.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016,s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 19.12.2016, sub nr. x/2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 28 din 25 ianuarie 2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de disjungere formulată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a admis în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFHD 4840/20.04.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi a Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016 emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, respectiv a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, încheiat de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

A dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFHD 4840/20.04.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală şi anularea Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016, emis de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Procesului-verbal nr. x/18.04.2016 emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală şi a respins cererea de anulare a Procesului-verbal nr. x/18.04.2016 emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3. Hotărârea de casare a instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3709 din 27 iunie 2019, a admis recursurile formulate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 28 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea introductivă reclamanta a contestat atât un act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât şi un act de executare propriu-zis, procesul-verbal de sechestru asigurator bunuri mobile, cereri care atrag competenţe diferite, în acord cu dispoziţiile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., neputând opera prorogarea legală de competenţă prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi text legal.

În referire la cererea privind actul administrativ fiscal prin care s-a instituit măsura asiguratorie în temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanţa de casare a statuat că instanţa de fond trebuie să analizeze decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi din perspectiva controlului desfăşurat în perioada 18.08.2015-18.04.2016, respectiv să stabilească în ce măsură dispunerea măsurilor asiguratorii prin decizia contestată poate fi considerată motivată prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului.

În rejudecare cauza a fost înregistrată la 09.09.2019 sub nr. x/2016*.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 331 din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva prin ANAF, şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul D.G.R.F.P.Timişoara; s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva; s-a respins în rest acţiunea şi s-a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016nu îndeplineşte cerinţele unei motivări complete, din cuprinsul acesteia rezultând că nu sunt respectate dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, iar în privinţa capătului de cerere referitor la anularea Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016 a reţinut că procesele-verbale prin care Direcţia Generală Antifraudă Fiscală constată existenţa unui prejudiciu adus bugetului de stat nu constituie titluri de creanţă, apreciind ca întemeiată excepţia inadmisibilităţii contestării actului fiscal anterior menţionat şi respingând, în consecinţă, ca inadmisibilă acţiunea de anulare a acestuia.

5. Calea de atac exercitată în rejudecare

Împotriva acestei hotărâri pronunţate în rejudecare a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Deva, reprezentată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, sub aspectul nelegalităţii hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit a interpretat şi aplicat instanţa de fond prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, apreciind în mod eronat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este afectată de nulitate absolută, deoarece nu cuprinde menţiunile prevăzute de textul de lege menţionat, respectiv nu au fost indicate numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal.

În opinia recurentei, art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală se referă la actul administrativ fiscal, un act în care sunt stabilite creanţe certe, în timp ce, prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii se estimează creanţe fiscale astfel că doar actul administrativ trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală şi nu decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, care se impune a cuprinde elementele prevăzute de Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 pentru aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală.

A susţinut recurenta că şi în ipoteza în care s-ar aprecia că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este un act căruia i s-ar aplica prevederile art. 46 şi urm. din Codul de procedură fiscală, instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat, întrucât decizia contestată este întocmită de funcţionarii publici care au efectuat controlul, ale căror nume au fost evidenţiate, fiind avizată de către reprezentantul organului de control - Direcţia Regională Antifraudă Deva, care şi-a precizat calitatea.

În contextul reliefat, recurenta a solicitat instanţei de control judiciar să constate faptul că, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală şi cele 8 structuri regionale ale sale au ca principale atribuţii: prevenirea, descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală, conform cap. 17 din Anexa Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 563/01.04.2014, iar în îndeplinirea acestor atribuţii Direcţia Generală Antifraudă Fiscală şi cele 8 structuri regionale sunt împuternicite de Preşedintele ANAF, ca organ fiscal, să emită decizii de instituire a măsurilor asiguratorii.

În referire la critica privind nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că a motivat actul contestat prin întâmpinarea formulată în cauză, deoarece elementele ce justifică luarea măsurilor asiguratorii sunt menţionate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, elemente ce trebuie coroborate cu toate documentele premergătoare emiterii actului.

Astfel, a reiterat împrejurările de fapt care au condus la emiterea deciziei contestate, în urma controlului efectuat de către inspectorii antifraudă, şi a solicitat instanţei de control judiciar să observe că elementele care au format convingerea inspectorilor antifraudă în sensul că este necesară instituirea măsurilor asiguratorii şi emiterea actului în discuţie se regăsesc în integralitate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Prin urmare, a apreciat recurenta că au fost respectate prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, respectiv dispoziţiile pct. 2.1 lit. a) şi c) şi pct. 5.1.1 din Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală, care impun luarea măsurilor asiguratorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De altfel, în cuprinsul actului în discuţie au fost cuprinse toate aceste aspecte, iar măsurile au fost îndeplinite de către organele fiscale competente, prin procedura administrativă.

În aplicarea textelor legale evocate, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei contestate au fost menţionate motivele care au justificat instituirea măsurilor asiguratorii prin raportare la aprecierea pericolului ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul şi, chiar dacă aprecierea pericolului nu este subiectivă, ci trebuie justificată prin prisma comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali sau al asociaţilor, respectiv al conţinutului declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitoarei, în speţă, decizia contestată cuprinde motivele care au determinat organul fiscal să dispună instituirea măsurilor asiguratorii în urma acţiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la sediul societăţii reclamante.

Cât priveşte critica referitoare la nelegala dispunere a măsurilor asiguratorii în lipsa unui titlu de creanţă, recurenta-pârâtă a susţinut că măsurile asiguratorii au fost instituite în baza prevederilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, care permit dispunerea măsurilor şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării controlului sau al antrenării răspunderii solidare, deoarece scopul acestora este să preîntâmpine producerea unui prejudiciu în bugetul statului, conservând astfel activul patrimoniului contribuabilului.

Referitor la susţinerea reclamantei potrivit căreia nu exista pericolul de sustragere de la urmărire, recurenta a arătat că această susţinere nu poate fi probată deoarece reprezintă un fapt negativ, chiar prin contestarea măsurilor asiguratorii aceasta demonstrând că încearcă să se sustragă de la achitarea creanţei datorate bugetului consolidat al statului. De altfel, în considerarea comportamentului fiscal al societăţii reclamante a fost necesară dispunerea de măsuri asiguratorii, în conformitate cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală şi cu dispoziţiile Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii.

În final, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii reprezintă o prerogativă legală aflată la îndemâna organului fiscal, care poate dispune măsuri asiguratorii asupra bunurilor în vederea recuperării efective a creanţelor, măsuri ce sunt determinate de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a prejudiciului produs de reclamantă, scopul acestei proceduri fiind tocmai recuperarea prejudiciului cauzat.

Prin urmare, în mod corect au apreciat inspectorii antifraudă că sunt incidente dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, întrucât au fost încălcate prevederile actului normativ menţionat, precum şi prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru luarea măsurilor asiguratorii fiind suficient numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind astfel necesară producerea vreunuia dintre evenimentele indicate. De asemenea, sustragerea de la plata obligaţiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor menţionate mai sus, reprezintă o dovadă suficientă pentru instituirea măsurilor asiguratorii, care să protejeze creanţa evidenţiată de către organele de control.

Conchizând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AF HD 4840/20.04.2016.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 03.07.2020, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond atacate ca fiind temeinică şi legală.

În cauză, recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de parte este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Cât priveşte contextul factual, se reţine că intimata-reclamantă a învestit instanţa de fond, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu verificarea legalităţii Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, precum şi a actelor subsecvente emise în baza acestei decizii, respectiv a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016, emis de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

Prin Decizia de casare nr. 3709/27.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a reţinut că acţiunea reclamantei priveşte atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât şi contestarea unui act de executare propriu-zis, respectiv procesul-verbal de sechestru asigurator bunuri mobile, cereri care atrag competenţe diferite, neputând opera prorogarea legală de competenţă.

Totodată s-a reţinut că, în interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol, respectiv sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului şi care sunt consecinţele acesteia, şi anume periclitarea colectării, însă a considerat că pentru a se stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele menţionate.

Potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi din decizia de casare, instanţa de fond avea de analizat, în rejudecarea cauzei, în ce măsură dispunerea măsurilor asiguratorii prin decizia contestată poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului, precum şi analizarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii în raport de constatările din timpul controlului operativ şi inopinat desfăşurat în perioada 18.08.2015-18.04.2016, reflectate în procesul-verbal de control şi care au determinat instituirea măsurii.

Soluţionând cauza în rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 331 din 18.12.2019, atacată de recurenta-pârâtă, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii contestată în cauză nu este legală, deoarece nu îndeplineşte cerinţele unei motivări complete, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum şi pe considerentul că din cuprinsul acesteia nu rezultă calitatea persoanelor care au întocmit actul contestat.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, prima critică a recurentei-pârâte vizează interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, considerând aceasta că în mod greşit a reţinut prima instanţă că funcţionarii publici care au întocmit decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu au menţionat calitatea acestora.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 46 şi art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, prin raportare la sediul materiei reprezentat de legislaţia privind instituirea măsurilor asiguratorii.

Potrivit art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura fiscală: "(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii:

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6), precum şi organul fiscal emitent."

Prin urmare, critica recurentei privind aprecierea instanţei de fond în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 46 lit. g) din Codul de procedură fiscală este neîntemeiată, întrucât din conţinutul deciziei contestate nu rezultă care este calitatea persoanelor care au întocmit-o.

Astfel, art. 46 alin. (2) lit. g) din Codul de procedura fiscală prevede că:

"(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: g) numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii".

Sub acest aspect a subliniat recurenta-pârâtă că decizia contestată este întocmită de funcţionarii publici care au efectuat controlul, respectiv de către inspectorii antifraudă B., C., D., fiind avizată de reprezentantul organului de control - Direcţia Regională Antifraudă Deva, care îşi precizează calitatea.

Prin urmare, este important de observat faptul că rezultă, atât din cuprinsul deciziei contestate, din apărările de fond ale recurentei-pârâte, cât şi din recursul promovat de către aceasta, că decizia în cauză nu cuprinde şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, care au emis decizia în cauză, această omisiune fiind sancţionată cu nulitatea actului administrativ fiscal, conform dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura fiscală.

În acest context, Înalta Curte reţine că nu prezintă relevanţă numele şi prenumele funcţionarilor publici care au efectuat controlul sau indicarea reprezentantului organului de control, din moment ce decizia contestată nu cuprinde calitatea persoanelor împuternicite să emită actul menţionat, respectiv calitatea persoanelor care au efectuat inspecţia fiscală, acestea fiind chiar persoanele împuternicite conform dispoziţiilor art. 46 alin. (2) lit. g) Codul de procedură fiscală.

De altfel, recurenta-pârâtă susţine în cadrul recursului şi faptul că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost avizată de reprezentantul organului de control - Direcţia Regională Antifraudă Deva, care îşi precizează calitatea, însă cei care o întocmesc, persoanele împuternicite, sunt cei care au efectuat controlul, or, tocmai calitatea acestor persoane nu este menţionată în cadrul deciziei contestate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut că art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală se referă la un act administrativ fiscal prin care sunt stabilite creanţe certe, în timp ce prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii se estimează creanţe fiscale, considerând astfel că acestei decizii nu îi sunt aplicabile prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

Aceste alegaţii ale recurentei-pârâte nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar, deoarece caracterul de act administrativ fiscal a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a fost reţinut în mod definitiv prin decizia de casare a instanţei supreme, care a constatat că "acţiunea reclamantei priveşte, atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât şi contestarea unui act de executare propriu-zis, anume procesul-verbal de sechestru asigurator bunuri mobile (...)", această chestiune fiind astfel deja tranşată şi obligatorie, fără a mai putea fi repusă în discuţie.

În plus, instanţa de control judiciar reţine că legislaţia incidentă, în speţă Codul de procedură fiscală, reglementează măsurile asigurătorii ca fiind acea modalitate menită să asigure organului fiscal colectarea creanţelor fiscale, realizându-şi astfel atribuţia de administrare a creanţelor fiscale. Diferenţa de reglementare în Codul de procedură fiscală constă în faptul că măsurile asigurătorii se înfiinţează de către organul fiscal şi nu de către un executor judecătoresc aşa cum este cazul în C. proc. civ.. Totodată, astfel cum a susţinut şi recurenta-pârâtă, constituirea măsurilor asigurătorii se dispune în situaţia în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul,punând astfel în pericol sau îngreunând în mod considerabil colectarea, aspecte obligatoriu a fi indicate în mod concret, probate şi motivate de către organul fiscal.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nici trimiterea pe care recurenta-pârâtă o face la Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia decizia de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de acest act normativ, întrucât scopul emiterii ordinului menţionat îl constituie aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii instituite în temeiul Codului de procedură fiscală, în realitate, elementele obligatorii ale deciziei fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii în art. 49 din Codul de procedură fiscală, incident în cauză.

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, care reglementează un caz de nulitate absolută a actului administrativ fiscal contestat, soluţia primei instanţe de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt stabilite în cauză, soluţie adoptată ca atare şi de către instanţa de control judiciar.

În acest context, având în vedere că instanţa de fond în mod judicios a reţinut că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă calitatea persoanelor care au întocmit acest act, element obligatoriu a cărei neindicare constituie motiv de nulitate absolută în temeiul art. 49 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor recurentei-pârâte sub aspectul lipsei motivării în fapt a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFHD 4840/20.04.2016, această analiză fiind de prisos prin raportare la reţinerea ca întemeiat a primului motiv de nelegalitate, ţinând cont de faptul că actul administrativ fiscal este nul în oricare dintre situaţiile enumerate în art. 49 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, va fi menţinută soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în anularea Procesului-verbal nr. x/18.04.2016, emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, întrucât părţile nu au exercitat recurs împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Deva, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 331 din 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.