Taxpayer’s Precautionary Measure Annulment Upheld; Tax Authority Appeals Dismissed for Lack of Interest

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 02.06.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă, Fiscală prin Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, cu consecinţa desfiinţării sechestrului asigurător asupra stocului de mărfuri, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terţi şi popririi asigurătorii asupra conturilor proprii.

În motivare, reclamanta a arătat că decizia contestată nu este motivată, neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 213 alin. (21), respectiv a cazurilor excepţionale în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea contribuabilului şi care pot constitui temei pentru luarea măsurilor asiguratorii.

S-a mai arătat şi că decizia este emisă chiar înainte de stabilirea vreunei culpe fiscale în sarcina reclamantei, exprimând un abuz al organelor de control ce încearcă să oblige un contribuabil de bună credinţă să achite eventuale prejudicii cauzate bugetului de stat de către alţi agenţi economici cu care reclamanta a avut relaţii comerciale.

Prin sentinţa civilă nr. 737 din 05.09.2016, s-a respins cererea de disjungere; s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş şi s-a declinat competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, prin Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa, în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.09.2016, sub nr. x/2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a contestatorului, lipsei calităţii de reprezentant a contestatorului şi lipsei calităţi procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar pe fondul cauzei a admis contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 12976 din 24.05.2016 emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală 2 Constanţa, desfiinţând măsurile asigurătorii impuse prin această decizie.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 din C. proc. civ.

3. Hotărârea de casare a instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2626 din 16 mai 2019, a admis recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 200/F-CONT din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

În esenţă, instanţa de recurs a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. ce reglementează situaţia învestirii instanţei cu mai multe capete de cerere şi pentru fiecare dintre acestea competenţa aparţine altei instanţe, constatând astfel că în mod greşit a respins instanţa de fond cererea de disjungere a capătului de cerere privind anularea actelor de punere în aplicare a măsurilor asigurătorii, respectiv: procesul-verbal de sechestru şi poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate de terţi şi asupra conturilor reclamantei.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 10.07.2019, sub nr. x/2016*.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 122/F-CONT din 16 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator B., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa şi a fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.05.2016.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, motiv pentru care a procedat la anularea acesteia şi a admis acţiunea reclamantei sub acest aspect.

5. Calea de atac exercitată în rejudecare

Împotriva acestei hotărâri pronunţate în rejudecare au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.1. Prin recursul său, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a reiterat argumentele susţinute în faţa instanţei de fond, arătând că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu a fost emisă în considerarea celor constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.03.2016 şi a Deciziei de impunere nr. x/03.2016.

În acest sens, a menţionat că Direcţia Antifraudă a constatat existenţa unor indicii temeinice că societatea supusă controlului a finanţat achiziţionarea intracomunitară de mărfuri din Bulgaria prin intermediul unor societăţi comerciale cu comportament fiscal inadecvat şi a beneficiat de TVA nedeductibil, bugetul consolidat al statului fiind prejudiciat ca urmare a înregistrării în evidenţa contabilă a unor facturi de achiziţie ce nu reflectă circuitul real al bunurilor înscrise în acestea, conturându-se astfel săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Sub acest aspect, a considerat că identificarea unui prejudiciu nu duce în mod automat la concluzia că prejudiciul estimat de inspecţia antifraudă nu are baze reale.

A mai susţinut recurenta că sechestrul nu constituie o măsură de executare în sine, ci reprezintă o măsură de indisponibilizare a unui bun, în vederea executării silite sau a confiscării lui, efectul măsurii constând în aceea că debitorul nu poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse măsurii. Totodată, poprirea asiguratorie nu constituie, la rândul său, o măsură de executare în sine, reprezentând o măsură de indisponibilizare a sumelor de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente şi care are drept scop asigurarea creditorului asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite dacă va obţine titlu executoriu.

În continuare, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (1), alin. (2), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I din O.G. nr. 92/2003 (în prezent art. 213 alin. (1), alin. (2), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I din Legea nr. 207/2015), a respins-o ca neîntemeiată, reţinând că "măsurile asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală constau în indisponibilizarea unor bunuri sub forma sechestrului asigurator sau a popririi asiguratorii asupra veniturilor debitorului" şi că, în aceste condiţii, măsurile asiguratorii "rămân valabile pe toată durata executării silite", iar în cazul neplăţii, "odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, măsurile asiguratorii se transformă în măsuri executorii".

A evidenţiat faptul că legiuitorul a prevăzut măsurile asiguratorii în scopul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat, iar finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligaţiei.

Totodată, a susţinut că pericolul rezultă, în primul rând din prezumtiva faptă de înregistrare eronată în contabilitate a unor operaţiuni, pericol intrinsec faptelor controlate, în sensul că nu rezultă din alte împrejurări exterioare operaţiunilor controlate. Pe de altă parte, a considerat că pericolul este circumscris faptelor constatate de inspectorii antifraudă, potrivit cărora intimata "a finanţat achiziţionarea intracomunitară de mărfuri din Bulgaria prin intermediul unor societăţi comerciale cu comportament fiscal inadecvat şi a beneficiat de TVA nedeductibilă, cu care bugetul consolidat al statului a fost prejudiciat ca urmare a înregistrării în evidenţa contabilă de facturi de achiziţie ce nu reflectă circuitul real al bunurilor înscrise în acestea, conturându-se astfel săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală".

Urmarea celor susţinute, recurenta a concluzionat că măsurile asiguratorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asiguratorii potrivit Legii nr. 135/2017 privind C. proc. pen., afirmând şi faptul că în literatura de specialitate s-au reţinut drept condiţii stabilite de legiuitor ce se impune a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru legala instituire a măsurilor asiguratorii în materie fiscală, inclusiv "existenţa unor suficiente informaţii, în sensul că debitorul nu şi-a declarant materia impozabilă", acţionând cu rea-credinţă, situaţie care se circumscrise, de asemenea, motivelor reţinute de inspectorii antifraudă.

5.2. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi-a întemeiat propriul recurs, astfel cum s-a arătat, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii de atac promovate a susţinut că hotărârea judecătorească este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de fond nu a avut în vedere toate argumentele invocate de pârâtă şi a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile, respectiv art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa că organul fiscal nu a făcut dovada existenţei pericolului ca societatea reclamantă să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, în raport de situaţia de fapt existentă în cauză. A arătat în acest sens că în urma unui control operativ şi inopinat aferent perioadei ianuarie 2014- martie 2015, efectuat de către inspectorii antifraudă, s-a constatat că societatea reclamantă a înregistrat în evidenţa contabilă şi a declarat către organul fiscal competent, facturi de achiziţie de oţel beton cu diferite dimensiuni, emise de societăţi comerciale cu comportamente fiscale inadecvate de tip "fantomă" şi/sau "furnizoare de facturi fictive" în scopul obţinerii de TVA deductibilă, TVA care în condiţii normale nu ar fi fost obţinută.

S-a considerat astfel că există indicii suficiente pentru a dovedi reaua credinţă a societăţii de a masca, prin metode aparent legale, prejudiciul cauzat bugetului de stat, fiind calculate şi estimate în sarcina reclamantei obligaţii de plată în cuantum de 1.4111.578 RON reprezentând impozit pe profit şi TVA.

A reiterat recurenta argumentele referitoare la împrejurările şi acţiunile întreprinse de administratorul societăţii reclamante pentru a deschide procedura de insolvenţă în scopul sustragerii de la obligaţiile de plată către bugetul de stat, precum şi la elemente privitoare la cuantumul semnificativ al prejudiciului estimat de către inspectorii antifraudă, raportat la obligaţiile fiscale înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate către organul fiscal competente; nedeţinerea de bunuri în patrimoniu de către reclamantă, de natura activelor imobilizate; stocurile de mărfuri deţinute de societate în cuantum nesemnificativ, apreciind în acest sens că există un concurs între elementele evidenţiate ce indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Pornind de la aspectele reliefate, a considerat recurenta-pârâtă că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 213 din Codul de procedură fiscală referitoare la instituirea măsurilor asiguratorii, contrar soluţiei instanţei de fond.

De asemenea, a făcut trimitere la dispoziţiile pct. 2.1. lit. a) şi c) din Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală şi la cele ale pct. 5.1.1. din acelaşi Ordin în temeiul cărora recurenta a opinat că, pentru a se justifica instituirea măsurii asiguratorii, organul de control trebuie să aprecieze, prin raportare la comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali/al asociaţilor şi la conţinutul declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitoarei, că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, aspecte ce au fost evidenţiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Referitor la susţinerea reclamantei potrivit căreia nu exista pericolul de sustragere de la urmărire, recurenta a arătat că această susţinere nu poate fi probată deoarece reprezintă un fapt negativ, chiar prin contestarea măsurilor asiguratorii aceasta demonstrând că încearcă să se sustragă de la achitarea creanţei datorate bugetului consolidat al statului. De altfel, în considerarea comportamentului fiscal al societăţii reclamante, a fost necesară dispunerea de măsuri asiguratorii în conformitate cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală şi cu dispoziţiile Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii.

În fine, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii reprezintă o prerogativă legală aflată la îndemâna organului fiscal, care poate dispune măsuri asiguratorii asupra bunurilor în vederea recuperării efective a creanţelor, măsuri ce sunt determinate de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a prejudiciului produs de reclamantă, scopul acestei proceduri fiind tocmai recuperarea prejudiciului cauzat.

Prin urmare, în mod corect au apreciat inspectorii antifraudă că sunt incidente dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, întrucât au fost încălcate prevederile actului normativ menţionat, precum şi prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru luarea măsurilor asiguratorii fiind suficient numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind astfel necesară producerea vreunuia dintre evenimentele indicate. De asemenea, sustragerea de la plata obligaţiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor menţionate mai sus, reprezintă o dovadă suficientă pentru instituirea măsurilor asiguratorii care să protejeze creanţa evidenţiată de către organele de control.

Cât priveşte argumentul instanţei de fond referitor la nemotivarea corespunzătoare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, precum şi la faptul că motivele invocate nu pot fi atribuite "cazurilor excepţionale", recurenta a menţionat că din prezentarea stării de fapt ce a condus la estimarea unui prejudiciu în cuantum semnificativ, din împrejurarea că societatea reclamantă nu deţine active imobilizate în patrimoniu şi nu deţine stocuri de mărfuri ce au putea fi indisponibilizate de către instituţiile abilitate ale statului, în cazul recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat rezultă fără echivoc că reclamanta se încadrează în cazurile excepţionale prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Totodată, în referire la argumentul instanţei de fond potrivit căruia Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este netemeinică deoarece la baza emiterii acesteia ar fi trebuit să existe date certe, susţinute de probatoriu şi care să conducă la concluzia existenţei pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, recurenta-pârâtă a susţinut că documentele solicitate de către echipa de control administratorului societăţii reclamante constituie mijloace de probă în accepţiunea art. 55 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de considerentele prezentate, a considerat recurenta că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016 a fost întemeiată şi motivată corespunzător legii, fiind respectate astfel dispoziţiile legale în materie, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii de fond şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei la executare.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 20.12.2019 intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de ambele recursuri promovate în cauză, solicitând respingerea acestora şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. A invocat puterea de lucru judecat în raport de Decizia ÎCCJ nr. 5126 din 29.10.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, precum şi excepţia lipsei de interes în promovarea ambelor recursuri, respectiv excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, având în vedere lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, reţinută de Curtea de Apel Piteşti.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 16.01.2020, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea excepţiilor invocate de către intimata-reclamantă, ca neîntemeiate, iar pe fond respingerea apărărilor intimatei-reclamante şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La termenul de dezbateri din data de 23 septembrie 2021 Înalta Curte a reţinut cauza spre soluţionare, în principal cu privire la excepţiile invocate şi în subsidiar pe fondul recursurilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză, excepţie invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să o admită şi să respingă recursurile pârâtelor ca lipsite de interes, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate supra, "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

În speţă, prin întâmpinarea formulată la data de 20.12.2019, intimata-reclamantă a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea ambelor recursuri, apreciind sub acest aspect că în cauză operează puterea lucrului judecat în raport cu Decizia nr. 5126 din 29.10.2019 pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2017, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, având în vedere lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, reţinută de Curtea de Apel Piteşti.

În acest context, în raport de prevederile alin. (2) ale art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune examinarea cu prioritate a excepţiei lipsei de interes în promovarea ambelor recursuri, deoarece, prin efectul admiterii acestei excepţii, se exclude cercetarea celorlalte aspecte invocate de intimata-reclamantă în apărare.

Aşadar, excepţia lipsei de interes reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia din cerinţele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepţie de fond, întrucât se invocă încălcarea cerinţelor interesului - condiţie de exercitare a acţiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluţionarea fondului cererii, şi absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

În argumentarea acestei soluţii Înalta Curte are în vedere faptul că, în conformitate art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

De asemenea, urmează a fi avute în vedere şi prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenţei actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Întrucât cauza de faţă are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, cu consecinţa desfiinţării sechestrului asigurător asupra stocului de mărfuri, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terţi şi popririi asigurătorii asupra conturilor proprii societăţii reclamante, la stabilirea interesului procesual în susţinerea recursurilor vor fi avute în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă şi eventuale modificări survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate.

Sub aspectul reliefat Înalta Curte reţine că prin sentinţa de fond s-a admis contestaţia reclamantei şi s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa, constatându-se că a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Relativ la obiectul dosarului nr. x/2017, soluţionat prin Decizia nr. 5126 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, se constată că prin cererea formulată la data de 01 februarie 2017 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa, contestând refuzul acestora de a emite Decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/24.05.2016, emisă de ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa.

Contestaţia reclamantei a fost soluţionată pe fond de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa nr. 87/F-CONT din 20 aprilie 2017 a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâtele la emiterea deciziei de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite prin Decizia nr. 12976/24.05.2016. Hotărârea de fond a rămas definitivă prin Decizia Înaltei Curţi nr. 5126/29.10.2019, prin care s-a respins ca nefondat recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Constanţa.

În acest context, având în vedere că prin Decizia Înaltei Curţi nr. 5126/29.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-a dispus obligarea organelor fiscale să emită o altă Decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii, instanţa de control judiciar reţine că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susţinerea recursurilor pârâtelor, în condiţiile în care soluţionarea favorabilă a acestui demers judiciar nu ar avea nicio finalitate practică.

Pe cale de consecinţă, cum interesul de a acţiona al pârâtelor trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recursuri.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, ca lipsite de interes, menţinând astfel sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 122/F-CONT din 16 septembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsite de interes.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.