Validity of judicial motivation and scope of cassation review in antitrust price-fixing sanctions

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea parţială a Deciziei nr. 80/22.12.2017, emisă de pârât, iar în subsidiar reindividualizarea sancţiunii aplicate către minimul legal al acesteia.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 253 din 23 iulie 2020, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, faptul că sentinţa recurată nu conţine motivele pe care se întemeiază, fiind preluate argumentele pârâtei, reprezentând afirmaţii generale, abstracte sau cu valoare de principiu, fără să explice în concret, cu indicarea textului de lege aplicabil, afirmaţiile sale.

Mai mult, considerentele instanţei nu sunt doar părtinitoare, dar şi încalcă unul din principiile dreptului de asociere, chiar între concurenţi, având în vedere generalitatea şi neclaritatea expunerii motivării. Instanţa nu arată nici care este textul de lege conform căruia tăcerea are valoare de manifestare de voinţă, respectiv că tăcerea înseamnă intenţia de a acţiona, nefăcând altceva decât sa preia cele susţinute de Consiliul Concurenţei, fără niciun fel de argumentaţie a convingerii sale intime.

În ceea ce priveşte calculatoarele de formare de preţ, instanţa nu argumentează cum a ajuns la concluzia că un calculator de formare de preţ poate să intre sub incidenţa legii concurenţei, care sunt probele privitoare la B. şi care este norma de drept material care susţine concluziile acesteia.

De asemenea, instanţa a făcut abstracţie de probatoriul restrictiv administrat în cauză, arătând că "reiese cu claritate că implicarea B. [...] nu s-a limitat la chestiuni de ordin tehnic, ci a indicat metoda de calcul a preţului corect, cu indicarea limitei minime de la care preţul practicat de întreprinderile concurente pe piaţa este considerat legitim", fără a indica, în concret, care este proba (din cele 12 indicate de către Consiliul Concurentei) sau care este raţionamentul care să explice această afirmaţie.

Cu privire la vinovăţie, instanţa foloseşte argumentul că "este greu de conceput că un agent economic participă la realizarea unei asemenea practici fără a avea reprezentarea faptului că acţionează împotriva prevederilor legale", ceea ce înseamnă în concret negarea principiului nevinovăţiei. În aceeaşi sfera îşi găseşte incidenţa argumentul invocat în apărare, cu privire la aplicarea principiului in dubio pro reo, pe care instanţa nu arată de ce l-a respins.

Apreciază recurenta că invocarea de către instanţă a unei jurisprudenţe europene, mai ales după ce a considerat că nu se aplică art. 101 din TFUE, nu este suficientă pentru a acoperi nemotivarea cu privire la elementele de răspundere individuală cu privire la faptă, vinovăţie, legătura de cauzalitate şi probele care să susţină cele reţinute.

Cu privire la standardul de probă şi probatoriul administrat apreciază că instanţa adaugă probatoriului strict administrat în cauză, ce se rezumă la Opisul de la filele x (propus de pârâtă) şi Opisul de la filele x (propus de reclamantă).

Consideră ca afirmaţiile instanţei despre expunerea într-o maniera "logică şi elocventă" a situaţiei de fapt, care să justifice individualizările de sancţionare, cuprinde valenţe tendenţioase. Menţionează că este greşit ca cei care au fost autorii faptei anticoncurenţiale să plece de la aceeaşi sancţiune de bază ca cei care au tăcut/au rămas în pasivitate.

Instanţa nu a arătat nici de ce notorietatea publică şi publicitatea anterioară a calculatorului C. este compatibilă cu schimbarea de informaţii sensibile.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, instanţa nu a motivat de ce a respins apărările sale punctuale şi nici care sunt motivele pentru care elementele de individualizare ale Consiliului Concurenţei sunt temeinice.

Astfel, în ceea ce priveşte gravitatea faptei instanţa s-a mărginit a spune doar că fapta este gravă, ceea ce ă semnifică de fapt o nemotivare, pentru că menţionarea cadrului general al art. 5 din Legea concurenţei nu suplineşte motivarea.

Cu privire la durată, instanţa reţine că fapta a început să se întâmple în anul 2013, însă nu arată până când durează, pentru a aprecia dacă este de durată scurtă, medie sau lungă, ceea ce echivalează, de asemenea, cu nemotivare.

Tot astfel, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la circumstanţa atenuantă prevăzută la lit. e) a punctului 18, Secţiunea C a Capitolului III din Instrucţiunile de individualizare, ceea ce echivalează tot cu lipsa unei motivări, aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte ultima menţiune, cu privire la cifra de afaceri, afirmaţia reţinută de instanţa fiind şi neprobată, având în vedere că deşi a solicitat proba cu expertiza contabilă aceasta a fost respinsă. Efectuarea expertizei era necesară faţă de scopul pentru care a fost instituită circumstanţa de la art. 18 lit. c) din Instrucţiuni, respectiv reducerea amenzii raportat la impactul minor al societăţii investigate în piaţa supusă investigaţiei, sens în care la individualizarea sancţiunii ar fi trebuit avută în vedere cifra de afaceri rezultată din serviciile de pază prestate către societăţile care nu fac parte din D., însă instanţa nu a răspuns şi nu a judecat această apărare.

În ceea ce priveşte individualizare susţine că a invocat circumstanţe atenuante de natură a modifica cuantumul amenzii, respectiv "comportamentul anticoncurenţial al întreprinderii a fost autorizat sau încurajat de autorităţi publice sau de legislaţia existentă" şi a demonstrat, prin probe, incidenţa acestei norme şi faptul că durata nu a fost dovedită de către Consiliul Concurenţei, însă instanţa nu a răspuns acestor apărări şi critici, sens în care apreciază atât că instanţa nu a motivat, cât şi că nu s-au aplicat normele de drept material referitoare la individualizare, cuprinse în Instrucţiunile de individualizare a sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996 publicate în M.Of. nr. 882/3.11.2016, atât cu privire la durata săvârşirii faptei, cât şi cu privire la circumstanţa atenuantă de la art. 18 pct. c) din Instrucţiuni.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., invocate generic de către recurenta-reclamantă, fără a subsuma criticile prin raportare la normele invocate, la situaţia de fapt şi la prevederile legale incidente, sunt nefondate.

Astfel, arată că sentinţa recurată cuprinde considerentele care au fundamentat concluzia instanţei de fond în sensul că Consiliul Concurenţei a constatat în mod temeinic şi legal incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei în privinţa înţelegerii anticoncurenţiale la care a participat B., în calitate de concurent pe piaţa serviciilor de pază umană şi a stabilit în mod corect amenda faţă de aceasta.

Instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi justificat faptul că Decizia C. civ. conţine toate elementele de fapt şi de drept esenţiale care contribuie la stabilirea neechivocă a faptei anticoncurenţiale sancţionate, prin identificarea tuturor aspectelor care au determinat incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei, cât şi ansamblul probatoriu care dovedeşte implicarea reclamantei în săvârşirea faptei anticoncurenţiale.

De asemenea, sentinţa cuprinde argumentaţia care a fundamentat concluzia instanţei de fond conform căreia amenda aplicată recurentei-reclamante este temeinică şi legală. În concret, individualizarea sancţiunii în cazul B. s-a făcut în funcţie de gravitatea si durata faptei, criterii prevăzute la art. 57 din Legea concurenţei, avându-se în vedere şi anumite circumstanţe atenuante reglementate în "Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei".

În ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă prevăzuta la art. 18 lit. c) din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor, astfel cum se reţine în sentinţa recurată aceasta vizează situaţia în care în perioada încălcării, cifra de afaceri realizată din comercializarea produselor/serviciilor care constituie obiectul practicii anticoncurenţiale reprezintă o parte relativ redusă, de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii, dar cu condiţia ca acest fapt să poată fi stabilit cu certitudine.

Or, în speţă, datele depuse de reclamantă pentru susţinerea cererii completatoare a acţiunii introductive nu sunt însoţite de documente în măsură să le confirme veridicitatea şi conduc la concluzia că cifra de afaceri obţinută de reclamantă din furnizarea serviciilor de pază umană depăşeşte semnificativ 20% din cifra de afaceri totală, realizată anual de către B..

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat în raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele arătate anterior, întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător şi pe larg argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În speţă, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a subliniat, aşa cum s-a arătat în precedent, că prima instanţă nu a analizat şi nu a răspuns corespunzător criticilor formulate prin cererea introductivă referitoare la dovedirea faptei anticoncurenţiale, vinovăţia sa, motivarea deciziei sub aspectul faptei imputate şi modalitatea de individualizarea a sancţiunii.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic expuse anterior la speţa dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 80 din 22.12.2017 emisă de Consiliul Concurenţei, invocând faptul că nu s-a făcut aplicarea dreptului comunitar al concurenţei, că decizia este nemotivată cu privire la fapta ce i se impută, că nu au fost excluse probele obţinute în mod nelegal, fără autorizare, şi că interpretează în mod tendenţios probele cauzei. De asemenea, s-a susţinut inexistenţa unei încălcări a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, iar în privinţa modului de individualizare a sancţiunii, că fapta este una de gravitate medie şi că circumstanţele atenuante nu au fost stabilite corect.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat toate criticile formulate de recurenta-reclamantă, iar motivarea este clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar şi adecvată soluţiei pronunţate, cu arătarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus la adoptarea acestei soluţii precum şi cu arătarea motivelor pentru care s-au respins solicitările acesteia.

În realitate, susţinerile părţii referitoare la inexistenţa temeiurilor de drept pe care şi-a fundamentat raţionamentul judecătorul fondului reflectă dezacordul acesteia în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate, fără a susţine motivul de casare invocat.

Altfel spus, Înalta Curte reţine că în realitate recurenta este nemulţumită de modul în care prima instanţă a interpretat şi valorificat probele din dosar, în special cele administrate de autoritatea de concurenţă, aspecte care nu se circumscriu unei eventuale nemotivări a hotărârii.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate din această perspectivă fiind nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că acesta este invocat formal, nefiind dezvoltate în concret critici care să poată fi subsumate acestui motiv.

Astfel, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Simpla afirmaţie în sensul că prima instanţă, pe lângă o motivare necorespunzătoare, "nu a aplicat normele de drept material de individualizare din Instrucţiunile de individualizare a sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996 ("Instrucţiunile") publicate în M. Of. nr. 882/3.11.2016 cu privire atât la durata săvârşirii faptei, cât şi circumstanţa atenuantă de la art. 18 pct. c din Instrucţiuni" nu se circumscrie unor veritabile critici vizând greşita aplicare a normelor de drept material.

De fapt, nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la acest aspect se referă la faptul că instanţa a respins proba cu expertiza contabilă care era necesară, în aprecierea sa, pentru a se aplica circumstanţa atenuantă de la art. 18 lit. c) din Instrucţiuni, respectiv reducerea amenzii raportat la impactul minor al societăţii investigate în piaţa supusă investigaţiei, sens în care ar fi trebuit stabilită cifra de afaceri rezultată din serviciile de pază prestate către societăţile care nu fac parte din D..

Înalta Curte reţine că aceste critici nu vizează nelegalitatea sentinţei atacate, ci constituie aspecte de netemeinicie ale acesteia, referitoare la modul în care instanţa de fond a apreciat cu privire la utilitatea unei probe solicitată a fi administrată în cauză şi a reţinut situaţia de fapt, chestiuni care nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 253 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.