Suspendation of tax enforcement: appearance of illegality from prior annulment and imminent harm under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Cluj reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. 341/21.03.2021 până la soluţionarea acţiunii în anulare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1044 din data de 19 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalului Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat, în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia a-III-a de contencios administrativ si fiscal, competenţa de soluţionare a cererii de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L..

Prin încheierea din data de 23 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Cluj, s-a admis excepţia litispendenţei şi s-a trimis dosarul nr. x/2021 în vederea ataşării la dosarul nr. x/2021.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 128 din 23 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi a suspendat executarea Dispoziţiei obligatorii nr. 341/21.03.2021 emisă de pârâtă până la soluţionarea pe fond a acţiunii formulate împotriva acesteia, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 23.496,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţe indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare a executării Dispoziţiei obligatorii nr. 341/21.03.2021, ca neîntemeiată.

În susţinerea căii de atac promovate, a învederat recurenta, dintr-o primă perspectivă, că incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. este generată de încălcarea normelor ce guvernează materia procedurii de citare, arătând că pentru termenul de judecată din data de 23 aprilie 2021 nu a fost îndeplinită procedura de citate în ceea ce o priveşte, iar înfăţişarea părţilor nu poate fi apreciată drept un aspect de esenţa soluţionării cauzei, în condiţii de legalitate, instanţa putând hotărî asupra cererii doar dacă procedura de citare a fost regulat îndeplinită, soluţia primei instanţe desconsiderând, astfel, prevederile art. 223 C. proc. civ. .

Printr-un alt set de argumente, recurenta a clamat, în esenţă, că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 224, coroborat cu art. 406 C. proc. civ., în contextul în care nu au fost respectate normele de procedură ce impuneau acesteia să solicite poziţia pârâtei faţă de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantă, având în vedere momentul procesual la care a fost formulată o astfel de cerere (respectiv după comunicarea cererii de chemare în judecata, la primul termen în care părţile au fost legal citate).

Mai arată recurenta că instanţa de fond, prin soluţia acesteia de a continua judecarea cauzei în dosarul nr. x/2021, a desconsiderat prevederile art. 406 alin. (6) C. proc. civ. şi natura cererii de renunţare la judecată de act unilateral, în contextul în care astfel de prevederi nu permiteau instanţei să dea eficienţă cererii reclamantei de retragere a cererii de renunţare la judecată, susţinând recurenta că soluţia corectă ar fi fost cea de a se lua act de renunţarea intimatei la judecarea acţiunii.

O altă critică distinctă în recurs a vizat maniera în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind recurenta că judecătorul fondului a realizat o interpretare eronată atât a prevederilor legale ce reglementează noţiunea de caz bine justificat, cât şi a celor ce guvernează noţiunea de pagubă iminentă.

Cu privire la cazul bine justificat, susţine recurenta că nu existe elemente care să creeze, la nivel de aparenţă, o îndoială serioasă cu privire la legalitatea Dispoziţiei obligatorii nr. 341/21.03.2021, câtă vreme decizia de impunere nr. x/11.04.2018 este un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate, fiind el însuşi titlu executoriu şi pentru care, până la aceasta dată, nu exista o sentinţă definitivă care să stabilească nelegalitatea acesteia.

Cu privire la paguba iminentă, recurenta apreciază că nu se poate reţine că executarea creanţei ar diminua fondurile pe care societatea le foloseşte pentru a-şi plăti salariaţii, cum nu există, la dosar, nicio probă că o eventuală ieşire a intimatei de pe anumite secţii de circulaţie ar perturba serviciul public de călători, în condiţiile în care acest serviciu este atribuit de către stat printr-o o procedură competitivă în condiţii de concurenţă, pe piaţa liberă. De asemenea, arată că pentru a evita executarea silită, societatea poate solicita aplicarea procedurilor prevăzute de art. 184 şi art. 235 din Legea nr. 207/2015, precum şi de O.G. nr. 6/2019, proceduri instituite de legiuitor tocmai în scopul evitării deschiderii procedurii insolvenţei, în ipoteza debitorilor aflaţi în dificultate financiară, iar aplicarea acestui cadru legal este de natura să menţină un echilibru just între interesele creditorului împotriva insolvabilităţii debitorului.

Nu în ultimul rând, critică recurenta şi maniera în care a determinat prima instanţă cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că, în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea diminuarea cheltuielilor constând în onorariu de asistenţă juridică, în cuantum de 23.496,8 RON, acesta fiind, în opinia recurentei, disproporţionat în raport cu natura litigiului şi cu volumul de activitate a apărătorului.

4. Apărarea formulată în cauză

Prin întâmpinare, intimata - reclamantă A. S.R.L a invocat excepţia lipsei de interes în formularea recursului întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv excepţia nulităţii recursului întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac promovate de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, ca nefondată.

5. Răspunsul la întâmpinare

La data de 18 iunie 2021 recurenta -pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor formulate de intimata - reclamantă.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 august 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte observă că recursul promovat de pârâtă vizează motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.. Din perspectiva primului (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) recurenta exhibă considerente ce pot fi grupate în două seturi principale, respectiv, pe de o parte critici prin care aceasta clamează nerespectarea prevederilor art. 223 C. proc. civ., în contextul nerealizării procedurii de citare a acesteia în dosarul nr. x/2021 pentru termenul de judecată din data de 23.04.2021, iar pe de altă parte critici prin care invocă o încălcare a prevederilor art. 224, coroborat cu art. 406 C. proc. civ., recurenta susţinând atât nerespectarea normelor de procedură ce impuneau instanţei să solicite poziţia pârâtei faţă de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantă, dar şi a celor ce nu permiteau instanţei să dea eficienţă cererii reclamantei de retragere a cererii de renunţare la judecată.

Cât priveşte primul set de critici, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate în contextul incidenţei în cauză a prevederilor art. 160 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

(1) Dacă partea prezentă în instanţă, personal sau prin reprezentant, nu a primit citaţia sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 159 ori există o altă cauză de nulitate privind citaţia sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părţii interesate.

(2) Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.

Analizând practicaua sentinţei civile nr. 128 din 23 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte observă, pe de o parte că recurenta - pârâtă a avut calitatea de parte prezentă la un astfel de termen, după cum chiar aceasta a învederat prin calea de atac exercitată. Pe de altă parte, tot din cuprinsul sus indicatei practicale, instanţa de control judiciar observă că recurenta - pârâtă nu a formulat, la termenul de judecată din 23 aprilie 2021, în faţa primei instanţe, în condiţiile art. 160 alin. (1) C. proc. civ., o cerere de amânare a soluţionării cauzei, prin invocarea inexistenţei unei proceduri de citare a acesteia, în cadrul dosarului nr. x/2021, pentru termenul în discuţie sau a unor neregularităţi ale procedurii de citare a acesteia (cum precizează recurenta prin răspunsul la întâmpinare). În acest context, sancţiunea neexercitării dreptului procesual al solicitării acordării unui termen, este, potrivit alin. (2) al art. 160 C. proc. civ., imposibilitatea clamării ulterioare a neregularităţii procedurii de citare, imposibilitate ce generează efecte inclusiv în planul exhibării acestora drept motive de casare a hotărârii pronunţate (textul de lege nedistingând între actele procesuale de dispoziţie prin care partea interesată ar putea invoca o astfel de neregularitate).

Cât priveşte cel de-al doilea set de critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă, dintr-o primă perspectivă, că actul procesual căruia instanţa de fond i-a dat eficienţă, prin continuarea judecării cererii, a fost cererea reclamantei de retragere a cererii de renunţare la judecată, iar nu cererea de renunţare la judecată, în sine. Întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de renunţare la judecată, iar în considerarea prevederilor art. 478, art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, din perspectiva aspectelor tranşate prin aceasta, criticile recurentei privind data formulării cererii de renunţare la judecată (anterior sau ulterior comunicării cererii de chemare în judecată sau anterior ori la primul termen de judecată), raportate la existenţa sau inexistenţa unei obligaţii a instanţei de fond de a solicita poziţia recurentei - pârâte faţă de cererea de renunţare la judecată, nu prezintă relevanţă, în contextul în care prevederile art. 406 alin. (3), respectiv alin. (4) C. proc. civ., devin incidente doar în ipoteza în care instanţa ar fi apreciat că a fost învestită cu o cerere de renunţare la judecată şi s-ar fi pronunţat asupra acesteia.

Pe de altă parte, analizând legalitatea demersului instanţei de a reţine existenţa unor efecte generate de cererea reclamantei de retragere a cererii de renunţare la judecată, instanţa de control judiciar reţine că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Vătămarea în discuţie presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că pârâta apreciază că drepturile sale procesuale au fost lezate prin demersul instanţei de a nu pune în discuţia contradictorie a părţilor cererea de retragere a cererii de renunţare la judecată, cât şi de a aprecia drept admisibilă o astfel de cerere de retragere.

După cum s-a reţinut şi la nivel doctrinar, instanţa va respinge cererea de continuare a judecăţii, astfel încât va lua act de renunţarea la judecată, numai dacă se va proba că, prin revocarea actului juridic unilateral al renunţării s-ar aduce atingere drepturilor celor care s-au întemeiat deja pe actul de renunţare.

Analizând circumstanţele prezentei cauzei, Înalta Curte reţine, dintr-o primă perspectivă, că atât cererea de renunţare la judecată (comunicată de reclamantă prin fax la data de 16.04.2021 -dosarul Tribunalului Cluj), cât şi cererea de retragere a cererii de renunţare au fost cunoscute de recurenta - pârâtă încă de la termenul de judecată din 19.04.2021, astfel cum rezultă din practicaua sentinţei nr. 1044/19.04.2021.

De asemenea, instanţa de control judiciar nu poate ignora interdependenţă ce există între soluţia pronunţată în cauza pendinte şi încheierea din data de 23 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, prin care prima instanţa a constatat starea de litispendenţă dintre cele două cauze şi a dispus trimiterea sus indicatului dosar spre a fi ataşat dosarului nr. x/2021 Din cuprinsul unei astfel de încheieri rezultă că, în demersul instanţei de a verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de starea de litispendenţă, aceasta a supus dezbaterii manifestările succesive de voinţă realizate de intimata - reclamantă în dosarul nr. x/2021 (cererea de renunţare la judecată şi cererea de retragere a acesteia, formulate).

Mai mult, observă Înalta Curte că recurenta - pârâtă a formulat, cu o astfel de ocazie, concluzii de admitere a excepţiei litispendenţei, apreciind astfel că instanţa era învestită, în dosarul nr. x/2021, cu o cerere de chemare în judecată ce producea, ulterior formulării celor două cereri ale reclamantei, efecte depline. Pe cale de consecinţă, rezultă că recurenta - pârâtă nu a înţeles să îşi întemeieze poziţia procesuală pe actul unilateral al renunţării la judecată emanând de la intimata - reclamantă, neinvocând, de altfel, nici ulterior, în cadrul dezbaterilor desfăşurate în cadrul dosarului nr. x/2021, vreun efect al acestuia, sens în care soluţia primei instanţe de a continua judecata este una legală.

De altfel, şi dacă s-ar fi dat eficienţă actului unilateral al renunţării la judecata cererii ce reprezenta obiectul dosarului nr. x/2021, instanţa ar fi rămas învestită cu cererea ce a reprezentat obiectul dosarului nr. x/2021, drept pentru care nu sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 ce impun existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Cât priveşte criticile aduse de recurentă modului de interpretare şi aplicare dat de prima instanţă prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte le apreciază drept nefondate, prima instanţă reţinând legal existenta unui caz bine justificat câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 1035 din 16 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj a dispus anularea Raportului de inspecţie fiscală xnr. 26/11.04.2018, ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei obligatorii nr. 341/21.03.2021 (în acest pct. 7 aflat la fila x a dispoziţiei sus indicate).

Astfel de aspecte reprezintă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, o împrejurare legată de starea de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, conferind consistenţă concluziei că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii de suspendare a executării actului.

Sentinţa sus indicată are o putere de lucru judecat relativă şi constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi efectuării unei evaluări aprofundate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că un astfel de aspect este de natură să genereze o aparenţă de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Dispoziţia obligatorie nr. 341/21.03.2021, soluţia primei instanţe fiind legală şi din această perspectivă. Faptul că hotărârea sus indicată nu este una definitivă nu poate genera, cel puţin până la pronunţarea unei hotărâri de reformare sau retractare, o desconsiderare a aspectelor stabilite prin aceasta, câtă vreme voinţa legiuitorului, astfel cum este aceasta exprimată în art. 430 alin. (4) C. proc. civ., a fost de a conferi inclusiv unei hotărâri ce este supusă apelului sau recursului autoritate de lucru judecat. Or natura provizorie a unui astfel de efect al hotărârii judecătoreşti (de autoritate de lucru judecat) nu echivalează cu lipsa acestuia.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine şi legalitatea manierei în care judecătorul fondului a interpretat prevederile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează noţiunea de pagubă iminentă, prima instanţă apreciind just că parametrii aferenţi existenţei riscului producerii acesteia sunt incidenţi în cauză.

Deşi sunt întemeiate alegaţiile recurentei privind limitele executării silite, în sensul că nu pot face obiectul acesteia sumele destinate plăţilor salariale, Înalta Curte consideră că acestea nu sunt suficiente spre a genera casarea hotărârii atacate, câtă vreme judecătorul fondului a reţinut existenţa unui număr multiplu de factori de natură a proba riscul producerii unei pagube iminente asupra patrimoniului intimatei, sub forma unui prejudiciu material viitor şi previzibil, printre care şi riscul perturbării grave a activităţii societăţii reclamante.

Astfel, iminenţa producerii pagubei deriva din gradul de conexitate cauzala ce exista între punerea în executare a actului administrativ şi situaţia de fapt de ordin contractual şi financiar în care se află intimata - reclamantă.

Aspectele evocate de recurentă, inclusiv prin răspunsul la întâmpinare, nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar, câtă vreme inclusiv din analiza comparativă a valorii profitului societăţii intimate, de 1.469.386,59 RON, cu cea a creanţei bugetare în cuantum de 9.311.931 RON, stabilite prin Dispoziţia obligatorie nr. 341/21.03.2021, rezultă că diferenţa de valoare dintre cele două produce un impact asupra componentei cheltuielilor, din cifra de afaceri a intimatei - reclamante. Or, o afectare a capacităţii acesteia de a acoperii cheltuielile operaţionale, necesare desfăşurării activităţii, prezintă riscul de a produce efecte în cascadă, în sensul că lipsa disponibilului bănesc aferent achitării furnizorilor are potenţialul de a genera sistarea activităţii societăţii. Analiza consecinţelor pe care le poate produce măsura a cărei suspendare se cere, nu trebuie realizată doar dintr-o perspectivă statică (i.e. prin analiza exclusiv a efectului lor propriu-zis), ci şi dintr-o perspectivă dinamică (prin punerea lucrurilor în context). Astfel, în mod corect a stabilit prima instanţă că o eventuală perturbare a capacităţii intimatei - reclamante de a susţine costurile aferente desfăşurării activităţii, ar putea genera o eventuală ieşire a acesteia de pe anumite sectoare de circulaţie, nu ar avea genera riscul unei perturbări a serviciul public de călători, în condiţiile în care, la momentul actual, operatorul căruia un astfel de serviciu i-a fost atribuit, este chiar intimata - reclamantă.

De asemenea, reglementarea unor proceduri ce permit, în anumite condiţii, acordarea eşalonării la plată de către organul fiscal, sau suspendarea executării silite, în cazul depunerii unei scrisori de garanţie/poliţă de asigurare de garanţie, nu poate fi opusă procedurii suspendării executării actului administrative, reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme remediile legale în discuţie vizează premise distincte, ce nu se exclud unele pe altele, voinţa legiuitorului fiind cea a coexistenţei acestora, după cum rezultă şi din art. 278 din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prima instanţă interpretând şi aplicând legal condiţiile reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte criticile aduse de recurenta - pârâtă manierei în care instanţa de fond a soluţionat cererea intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte observă că acestea vizează, în fapt, aspectul proporţionalităţii componentei unor astfel de cheltuieli, reprezentând onorariul avocaţial, or, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra unor astfel de chestiuni, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, obligatorie în prezenta cauză în virtutea prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., sens în care nu pot face obiectul analizei în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 128 din 23 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 128 din 23 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2021.