FGA 450,000 RON Guarantee Cap Applies Per Insurance Contract, Not Per Creditor Portfolio

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal în data de 6 iunie 2018, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 14256/26.04.2018, emisă de pârâtul FGA şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să acorde despăgubiri în cuantum de 6.637 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4687 din 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, dispunând, totodată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2. anterior, a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei în cuantum de 6.637 RON, reprezentând despăgubiri datorate acesteia în urma evenimentului rutier produs din culpa conducătorului autoturismului înmatriculat cu nr. CJ -10 - UUP, asigurat la asigurătorul în faliment A. S.A., precum şi la plata penalităţilor de întârziere, având în vedere că decizia a fost emisă de pârât la mai mult de un an de la înregistrarea cererii de plată.

În motivarea căii de atac promovate, recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ, apreciind, într-un prim plan, că SDN Timişoara trebuia privită, din perspectiva prezentei cauze şi a dosarului de daună, în mod separat de CNADNR, mai ales din prisma faptului că, la data de 14.09.2016, prin O.G. nr. 55/2016, s-a produs reorganizarea CNADNR prin înfiinţarea CNAIR şi CNIR.

Printr-un alt motiv distinct exhibat în recurs, critică recurenta hotărârea atacată, considerând că din interpretarea art. 4 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, rezultă intenţia legiuitorului ca plata de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a creanţelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile, să fie limită la valoarea unui plafon de garantare de 450000 RON, însă un astfel de plafon priveşte fiecare creanţă în parte, iar din borderou trimis de pârât, rezultă că, în cauză, nu a fost atins plafonul arătat în Legea nr. 213/2015, sens în care este îndreptăţită la plata despăgubirilor suferite şi solicitate prin cererea de plată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, intimatul- pârât a susţinut, dintr-o primă perspectivă că reclamanta reprezintă un singur creditor de asigurare, cumulând în patrimoniu mai multe creanţe de asigurare, iar din interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ, având în vedere că există posibilitatea ca un creditor de asigurare să deţină, ca în cazul de faţă, mai multe creanţe de asigurare de 450.000 RON sau mai mari, legiuitorul a avut în vedere stabilirea unui plafon pentru un creditor de asigurare, iar nu prin raportare la fiecare creanţă de asigurare.

Pentru situaţia depăşirii plafonului de 450.000 RON prevăzut de lege, legiuitorul a prevăzut, prin art. 17 din Legea nr. 213/2015, posibilitatea creditorului de asigurări de a urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vedere recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, pentru considerente similare celor învederate prin cererea de recurs, a solicitat respingerea apărărilor evocate prin întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, a supus controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ legalitatea Deciziei nr. 14256/26.04.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care acesta a respins cererea de plată nr. x/27.04.2016, formulată de societatea reclamantă cu privire la suma de 6637 RON, reprezentând contravaloarea pagubei produse pe A1, în urma accidentului rutier din data de 08.08.2014 şi care a făcut obiectul dosarului de daună nr. x

Înalta Curte reţine că prin decizia atacată, argumentul antamat de pârâtul FGA, în justificarea respingerii cererii de plată, a fost cel potrivit căruia, la data formulării acesteia, creditorului de asigurare, reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. ("CNADNR") i se aprobase şi plătise, deja, din disponibilităţile FGA, suma maximă de 450000 RON prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a respins, însă, acţiunea reclamantei, reţinând legalitatea anterior indicatului act administrativ, o astfel de hotărâre judecătorească fiind, în esenţă, criticată, pe calea recursului exercitat de reclamantă în prezenta cauză, prin invocarea prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor chestiuni litigioase:

- Critici ce vizează interpretarea dată de prima instanţă noţiunii de creditor de asigurare, sub aspectul respingerii argumentelor principale evocate de reclamantă, prin care aceasta clama că o astfel de calitate a fost, din perspectiva evenimentului cauzator de prejudicii, deţinută de SDN Timişoara, iar nu de CNADNR

- Critici ce vizează interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ, respectiv faptului că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva asigurătorului în faliment societatea A. S.A.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat primul set de critici formulate de recurentă, reţinând că, noţiunea de "creditor de asigurare", reglementată de art. 4, alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, vizează:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Prin urmare şi având în vedere şi modul de interpretare al unei astfel de noţiuni, expus în punctul 130 al Deciziei nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, categoria "creditor de asigurare" include persoana îndreptăţită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.

Or, în cauza de faţă, dat fiind faptul că sumele exhibate de recurenta- reclamantă vizează repararea unui prejudiciu generat de culpa conducătorului autoturismului înmatriculat cu nr. CJ -10 - UUP, ce deţinea o poliţă de asigurare de răspundere civilă (RCA) la asigurătorul în faliment A. S.A., contextul se subsumează celei de-a treia ipostaze menţionate anterior, respectiv cea a persoanei păgubite.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine şi că atât de data producerii evenimentului rutier (08.08.2014), dar şi la data formulării cererii de plată nr. x (27.04.2016), calitatea de persoană juridică era deţinută exclusiv de CNADNR, ce era organizată şi funcţiona drept societate pe acţiuni, din înscrisuri emanând de la aceasta (adresa nr. x/25.11.2014 -dosarului instanţei de fond), rezultând că D.R.D.P. -S.D.N. Timişoara reprezenta doar un dezmembrământ al acesteia, având statutul de punct de lucru.

Or, potrivit prevederilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990:

"celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor ...".

Neavând personalitate juridică, sus indicatul tip de dezmembrământ nu deţinea aptitudinea sau capacitatea juridică de a fi titularul unor drepturi sau obligaţii proprii, întrucât o astfel de aptitudine aparţinea doar unei entităţi ce avea capacitate civilă de folosinţă şi un patrimoniu propriu, or aceste atribute pot fi deţinute doar de către o persoană fizică sau o persoană juridică.

Sediile secundare, în categoria cărora intră şi punctele de lucru, reprezintă, în esenţă, structuri organice ale societăţii primare fondatoare, modalităţi de descentralizare a activităţii societăţii-mamă, doar aceasta din urmă având calitatea de subiect de drept distinct, apt a avea drepturi şi obligaţii proprii, sens în care toate drepturile şi obligaţiile angajate de un astfel de dezmembrământ de nasc, de fapt, în patrimoniul societăţii-mamă, dezmembrământul neputând încheia acte sau dobândi, sub aspect material drepturi, în nume propriu.

Totodată, în acord cu prima instanţă, reţine Înalta Curte că inclusiv cererea de plată nr. x/27.04.2016 a fost formulată de CNADNR, prin D.R.D.P. -S.D.N. Timişoara, care a acţionat în reprezentarea societăţii pe acţiuni, ce avea personalitate juridică.

Pe cale de consecinţă, în mod legal a reţinut judecătorul fondului că, în sensul prevederilor 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, calitatea de creditor de asigurare o avea, la data formulării cererii de plată exclusiv CNADNR, aspectul reorganizării acestei societăţi, în sensul indicat în art. 1 din O.G. nr. 55/2016, ce a vizat inclusiv schimbarea denumirii acesteia, în Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A.(C.N.A.I.R.), dincolo de faptul că a fost ulterior formulării cererii de plată, nu este de natură a proba dobândirea de către S.D.N. Timişoara a personalităţii juridice sau calitatea acesteia de succesoare în drepturile CNADNR, urmare a reorganizării.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază drept fondat cel de-al doilea set de critici evocate de recurentă, reţinând că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte are în vedere faptul că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"121. Analizând noţiunile de "creanţă de asigurări" şi "creditor de asigurare", astfel cum sunt acestea sunt definite şi reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că noţiunile în discuţie au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare.

122. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, "creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

123. Aşadar, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea).

124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural

- "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor.

126. În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

127. Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON."

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază relevante şi următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, elocvente pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din C. civ., având în vedere că plata indemnizaţiei de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă şi asigurat, iar prin plata indemnizaţiei de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta şi în virtutea legii.

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ca urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător.

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Totodată, Înalta Curte, în mod contrar alegaţiilor intimatului - pârât, expuse cu ocazia dezbaterilor publice, reţine că aspectele dezlegate prin anterior menţionata Decizie nr. 29/2020, ce vizau, printre altele, ipoteza subrogaţiei în drepturi creditorului (când drepturile creditorului iniţial trec din patrimoniul acestuia, în patrimoniul terţului dobânditor), sunt cu atât mai mult incidente în materia creanţei de asigurare exhibate de creditorul primar, mai ales în ipoteza în care creanţa de asigurare, născută în urma evenimentului rutier provocat de conducătorul autoturismului înmatriculat cu nr. CJ -10 - UUP, viza un raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat, distinct de celelalte raporturi juridice în considerarea cărora recurenta a solicitat FGA plata altor creanţe de asigurare.

Ca atare, văzând dispoziţiile legale aplicabile şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite acţiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată şi va obliga pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/27.04.2016.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, în ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, autoritatea pârâtă urmând a fi obligată, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conţinutul Deciziei nr. 14256/26.04.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de recurenta - reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii, cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar reţine că solicitarea recurentei de obligare a intimatului la plata penalităţilor de întârziere, având în vedere faptul că decizia a fost emisă de intimat la mai mult de un an de la înregistrarea cererii de plată, reprezintă, în fapt, o solicitare nouă, neinvocată în faţa instanţei de fond. Or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa, în parte, sentinţa atacată, şi rejudecând, va admite cererea reclamantei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regionala de Drumuri şi Poduri Timişoara, privind anularea deciziei nr. 14256/26.04.2018 emisă de pârât, va anula un astfel de act administrativ şi îl va obliga pe pârât să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/27.04.2016. Totodată, va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 4687 din 14 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regionala de Drumuri şi Poduri Timişoara în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează decizia nr. 14256/26.04.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi îl obligă pe acesta să emită o nouă decizie.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2021.