Deductibility of permanent establishment expenses and contingent asset classification under the Fiscal Code

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23 mai 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala Râmnicu Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 31.10.2013 şi a Raportului de inspecţie Fiscală nr. x din 31.10.2013 întocmite de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, cu consecinţa exonerării de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin aceste acte.

La data de 20.01.2015, reclamanta S.C. A. x - Sucursala Râmnicu Vâlcea, având în vedere că pârâta Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Craiova a soluţionat contestaţia administrativă formulată împotriva actelor administrativ fiscale vătămătoare emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea cu consecinţa comunicării Deciziei nr. 780 din 04.11.2014, în temeiul dispoziţiilor art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală a formulat contestaţie împotriva acesteia solicitând anularea sa şi: exonerarea de la plata sumei totale de 1.800.335 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală prin Decizia nr. F-VL 62 din data de 31.10.2013 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală din data de 31.10.2013, acte administrativ - fiscale dresate de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea; exonerarea sa de la obligaţia de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusa de către parata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea prin Dispoziţia privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr. x/11.11.2013.

Prin sentinţa nr. 205/2016 din 28 aprilie 2016, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea modificată formulată de reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala RâmnicuVâlcea, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 5333 din 5 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. x - Italia Sucursala Rm. Vâlcea împotriva sentinţei nr. 205/2016 din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cauza fiind reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2014*.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 125/2020 din 16 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte cererea reclamantei şi s-a dispus anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 780/04.11.2014, a deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.10.2013 şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 253/11-11.2013, până la limita sumei de 2013 RON reprezentând diminuarea pierderii fiscale aferentă perioadei 2009-2012.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 125/2020 din 16 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 29 alin. (1) şi alin. (2) din Codul fiscal, a pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (1) lit. i), e), k), art. 116 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) şi alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Aşadar documentele anexate notelor de cheltuieli nu includ dovezi privind suportarea efectivă a costurilor şi alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile preţurilor de transfer, aşa cum prevede art. 29 din Codul fiscal.

Invocând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta a criticat sentinţa primei instanţe din perspectiva faptului că aceasta şi-ar fi însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezumându-se doar la enumerarea concluziilor expertului la fiecare analiză a cererilor reclamantei, fără a lua în considerare argumentele prezentate de pârâtă în cadrul apărărilor formulate şi a dovezilor aduse în sprijinul celor susţinute de organul fiscal, reţinând că suma de 259.060 RON este justificată de faptul că sucursala din România a S.C. A. S.R.L. Italia a fost înfiinţată pentru executarea contractului şi implicit a lucrărilor care au făcut obiectul acestuia.

A arătat că intimata nu a prezentat contracte, situaţii, rapoarte care să probeze realizarea activităţilor prestate, facturile prezentate având ca beneficiar societatea mamă, neputând fi stabilită legătura dintre acestea şi obţinerea de venituri de către sucursală iar celelalte înscrisuri prezentate nerespectând condiţiile de fond şi de formă necesare pentru a produce efecte.

Referitor la suma de 5.400 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de traducere în anul 2009, respectiv la cheltuielile în sumă de 1.800 RON reprezentând servicii de traducere executate de PFA B. în anul 2010, a apreciat că instanţa de fond a reţinut eronat că aceste cheltuieli sunt deductibile în temeiul art. 29 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum şi ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi nu a avut în vedere că deţinerea unei facturi şi a unui contract nu sunt suficiente pentru includerea pe cheltuieli deductibile a unei sume dacă nu se face dovada efectuării operaţiunii.

În privinţa sumei de 21.600 RON, reprezentând cheltuieli pentru servicii de consultanţă în afaceri, a arătat că aprecierile judecătorului de fond sunt eronate, întrucât acesta nu a avut în vedere că documentele justificative acestor servicii au constat în inventarierea patrimoniului, nefiind aşadar prestate efectiv servicii de consultanţă.

A menţionat recurenta, în ceea ce priveşte suma de 1.515.891 RON, reprezentând diferenţe de curs valutar, că instanţa a reţinut eronat ca fiind valabile concluziile expertului judiciar, în sensul că acestea au fost calculate conform Ordinului MFP nr. 3055/2009, întrucât elementele valutare exprimate în valută trebuie evaluate şi prezentate în situaţiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar comunicat de BNR valabil la data încheierii exerciţiului financiar, diferenţele de curs valutar favorabile sau nefavorabile fiind înregistrate la venituri sau cheltuieli după caz.

În cauză, nu se face distincţie între diferenţele de curs valutar pentru datoriile firmei admise ca şi cheltuieli deductibile în cursul inspecţiei fiscale anterioare şi cele considerate nedeductibile. Aceste datorii reprezentând de fapt cheltuieli declarate ca nedeductibile în procedura unei inspecţii fiscale anterioare, inspecţie ale cărei concluzii au rămas definitive în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În privinţa cheltuielile în sumă de 21.000 RON, reprezentând servicii juridice, a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere că înscrisurile prezentate nu sunt suficiente pentru a aprecia asupra caracterului deductibil al acestei sumei, în opinia sa, acestea trebuiau însoţite de situaţii de lucrări, rapoarte, studii, din facturile emise nerezultând în ce constau acestea, care sunt tarifele practicate şi modul cum s-a ajuns la sumele înscrise în aceste documente.

Referitor la cheltuielile în sumă de 14.873 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor lipsă din gestiune a arătat că judecătorul fondului a apreciat eronat ca fiind valabile concluziile expertului care a arătat că din documentele contabile rezultă că suma de 14.873 RON nu este reală şi ar rezulta dintr-o eroare de consemnare în documentele contabile, considerând recurenta că suma de 284.749 RON nu este deductibilă fiscal în baza art. 21 lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare la data de 31.01.2012, astfel că nici diferenţa în sumă de 14.873 RON nu poate fi considerată deductibilă.

Referitor la impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi, persoane juridice nerezidente în sumă de 126.323 RON şi persoane fizice nerezidente în sumă de 1.402 RON, a susţinut recurenta că la pronunţarea soluţiei de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin actul de control atacat, judecătorul fondului şi-a însuşit eronat concluziile expertului judiciar, încălcând dispoziţiile art. 115 alin. (1) lt. i, e, k, art. 116 alin. (1) şi (2) lit. c) şi alin. (5) din Codul fiscal.

Astfel, în ceea ce priveşte societăţile C. şi D. nu se face dovada sediilor fixe în România pentru a se putea verifica în ce măsură veniturile obţinute în temeiul contractelor încheiate cu societatea mamă au fost supuse impozitării.

Referitor la veniturile din exploatare în sumă de 15.343.842 RON, reprezentând costuri solicitate ca pretenţii în litigiul dintre Consorţiu şi MFP, a arătat recurenta că atâta timp cât această sumă a fost încasată şi se reflectă în evidenţa contabilă a intimatei, ea reprezintă un venit cert, impozabil, nereprezentând nici despăgubiri şi nici active contingente, instanţa de fond făcând o interpretare eronată a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, în privinţa sumei de 8.157.066 RON a arătat că în mod eronat operatorul economic a considerat ca neimpozabilă această sumă.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă S.C. A. x Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta S.C. A. x Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x din data de 31.10.2013, a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 780 din 04.11.2014, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare, în cuantum de 1.800.335 RON, reprezentând impozit pe profit - 1.185.511 RON, impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente - 126.323 RON, TVA - 7.698 RON, impozit pe veniturile nerezidenţilor persoane fizice - 1.402 RON precum şi accesoriile aferente, precum şi anularea dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/11.11.2013.

Prin sentinţa recurată, pronunţată în al doilea ciclu procesual, acţiunea a fost admisă în parte şi s-a dispus anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 780/04.11.2014, a deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 emisă in baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.10.2013 şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 253/11-11.2013, până la limita sumei de 2013 RON reprezentând diminuarea pierderii fiscale aferentă perioadei 2009-2012, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea înţelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticând sentinţa recurată prin prisma faptului că instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a lua în considerare argumentele prezentate de pârâtă în cadrul apărărilor formulate, apreciind în mod eronat, în raport de concluziile expertului, că suma de 259.060 stabilită nedeductibilă de organele fiscale, este justificată.

Relativ la acest motiv prezentat prin cererea de recurs Înalta Curte reţine, în primul rând, că el nu pot fi subsumat cazului de casare invocat de recurenta-pârâtă, respectiv dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care are ca ipoteză situaţia în care instanţa de fond interpretează sau aplică greşit normele de drept substanţial incidente în speţă, ceea ce nu se poate reţine relativ la o probă administrată în cauză.

Instanţa de control judiciar procedând la analiza acestei critici dezvoltate prin cererea de recurs reţine în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. că susţinerea recurentei-pârâte în sensul că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată exclusiv în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a lua în considerare argumentele prezentate de pârâtă în cadrul apărărilor formulate poate fi analizată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relativ la motivarea hotărârii judecătoreşti.

Însă, privită chiar şi din această perspectivă, critica adusă sentinţei nu poate fi reţinută decât ca nefondată, în condiţiile în care, instanţa de fond prin sentinţă a analizat cauza prin prisma întregului probatoriu administrat, reţinând şi indicând, în mod expres probele care au format convingerea sa în reţinerea stării de fapt şi de drept, respectiv înscrisuri cu caracter de documente justificative (facturi, chitanţe, note de cheltuieli), rapoarte de activitate, coroborate cu expertiza întocmită în cauză.

Mai mult, modalitatea de apreciere a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de fond excede controlului de legalitate al instanţei de recurs, acestea neconstituind motive de casare.

Nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Criticile din recurs vizează, în esenţă, aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (2) din Codul fiscal, a pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu referire la cheltuielile alocate unui sediu permanent de către o persoană juridică străină şi încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (1) lit. i), e), k), art. 116 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) şi alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu referire la sediul permanent ce aparţine nerezidentului, în ceea ce priveşte societăţile C. şi D..

Conform prevederilor art. 29 alin. (1) Codul fiscal "persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România au obligaţia de a plăti impozitul pe profit pentru profitul impozabil care este atribuibil sediului permanent".

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că: "profitul impozabil se determină în conformitate cu regulile stabilite în cap. II al prezentului titlu, în următoarele condiţii:a) numai veniturile ce sunt atribuibile sediului permanent se includ în veniturile impozabile; b) numai cheltuielile efectuate în scopul obţinerii acestor venituri se includ în cheltuielile deductibile".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale coroborate cu cele ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal rezultă că pentru a fi deductibile astfel de cheltuieli alocate unui sediu permanent de către o persoană juridică străină care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul acesteia, este necesar ca, pe de o parte serviciul să fie efectiv prestat, pe baza unor documente justificative, iar pe de altă parte, să fie cheltuieli efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile.

Astfel, suma de 259.060,84 RON reprezentând cheltuielile ocazionate de traduceri documente juridice, copii xerox, contravaloare interpret, comisioane pentru deschiderea unei linii de credit, cheltuieli efectuate pentru deplasări cu avionul ale administratorului şi celor doi angajaţi ai societăţii mamă, se susţine că au fost realizate în scopul stabilirii şi pregătirii unei strategii de apărare în litigiul internaţional aflat pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj, şi care se purta între Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi consorţiul având ca lider S.C. A. x cu privire la rezilierea contractului încheiat la 16.12.200, contract în baza căruia a fost înfiinţată societatea intimată. Cheltuielile aferente litigiului sunt atribuite în totalitate Sucursalei, fiind aferente contractului, pe considerentul că eventualele venituri ce ar rezulta din soluţionarea pe calea arbitrajului a litigiului apărut, implică şi acceptarea cheltuielilor efectuate în scopul soluţionării litigiului.

Contrar celor reţinute de organele fiscale, astfel cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, aceste cheltuieli sunt justificate de faptul că sucursala din România a S.C. A. S.R.L. Italia este o entitate înfiinţată pentru exercitarea contractului încheiat la 16.12.2000 şi a lucrărilor care au făcut obiectul acestui contract.

Cum litigiul internaţional privea rezilierea acestui contract, cheltuielile aferente litigiului sunt atribuite în totalitate sucursalei şi pot produce venituri acesteia, lucru dovedit de altfel prin decizia arbitrară parţială din 09.06.2010, aceste cheltuieli fiind justificate şi înregistrate în evidenţa contabila a sucursalei.

Nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentei referitoare la lipsa dovezii efectuării operaţiunilor nici în ceea ce priveşte suma ce reprezintă contravaloarea serviciilor de traducere.

Serviciile prestate de PFA B. au fost realizate în baza contractului de prestări servicii încheiat în data de 01.06.2005 cu S.C. A. S.R.L. Rm. Vâlcea, având stabilită o remuneraţie fixă lunară de 1800 RON/lună. În baza acestui contract au fost emise patru facturi.

Deşi prin notificarea de reziliere din octombrie 2006 a fost exprimată intenţia de întrerupere a relaţiei contractuale cu traducătorul, în fapt acesta a continuat traducerile şi interpretariatul între partea română şi italiană în perioada 2007-2012, acestea fiind necesare întâlnirilor şi proceselor derulate între părţi.

Decizia arbitrală a Curţii internaţionale de Arbitraj a ICC din data de 09.06.2010, este dovada că toate aceste cheltuieli au fost făcute în scopul obţinerii de venituri, astfel că prima instanţă a reţinut în mod corect că aceste cheltuieli sunt deductibile, având la bază un contract de prestări servicii.

Referitor la suma de 21.600 RON reprezentând cheltuieli pentru servicii de consultanţă în afaceri, recurenta susţine că documentele justificative acestor servicii au constat în inventarierea patrimoniului, nefiind aşadar prestate efectiv servicii de consultanţă.

Instanţa de control judiciar constată că între S.C. A. S.R.L. sucursala Rm. Vâlcea şi S.C. E. S.R.L. s-a încheiat contractul de prestări servicii având ca obiect consultanţa în afaceri şi reprezentare în faţa unor instituţii publice, activitatea prestată fiind facturată lunar, fiecare factură fiind însoţită de un raport de activitate. În baza acestui contract reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 24 de facturi emise în anii 2009-2010.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că aceste cheltuieli sunt deductibile având în vedere că sunt justificate de rapoarte de activitate şi facturi.

Înalta Curte nu poate da curs susţinerilor recurentei privitoare la nedeductibilitatea cheltuielilor constând în diferenţele de curs valutar.

Astfel cum rezultă şi din raportul de expertiză efectuat în cauză, aceste diferenţe de curs valutar, sunt calculate conform Ordinului MFP 3055/2009 privind Reglementările Contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, iar elementele valutare exprimate în valută trebuie evaluate şi prezentate în situaţiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar comunicat de BNR, valabil la data încheierii exerciţiului financiar, diferenţele de curs valutar favorabile sau nefavorabile fiind înregistrate la venituri sau cheltuieli după caz.

Cum reclamanta a înregistrat pe contul de cheltuieli diferenţe de curs valutar în cuantum de 3.364.414,890 RON, în mod corect prima instanţă a apreciat aceste cheltuieli ca fiind deductibile.

Sunt nefondate şi susţinerile legate de aprecierea eronată a primei instanţe referitoare la deductibilitatea sumei reprezentând serviciile juridice.

În privinţa acestor sume s-a reţinut că intimata a încheiat cu cabinetul individual de avocat F. contractul de prestări servicii nr. x/05.12.2010 şi actul adiţional la contract, asistenţa juridică fiind necesară în dosarele aflate pe rol în anii 2011-2012.

Întrucât au fost prezentate documente justificative care îndeplinesc condiţiile legale, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, în mod corect s-a reţinut că aceste cheltuieli sunt deductibile în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) şi (2) Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004.

Referitor la cheltuielile în sumă de 14.873 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor lipsă din gestiune, în mod corect a reţinut prima instanţă că această diferenţă nu este reală, ea rezultând dintr-o eroare de consemnare în documentele contabile, în contabilitatea intimatei fiind înregistrată suma de 284.749 RON, iar la articolul contabil 6588 fiind prevăzută suma de 269.113,71 RON, aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.

A mai susţinut recurenta că la pronunţarea soluţiei de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin actul de control atacat, judecătorul fondului şi-a însuşit eronat concluziile expertului judiciar, încălcând dispoziţiile art. 115 alin. (1) lt. i, e, k, art. 116 alin. (1) şi (2) lit. c) şi alin. (5) din Codul fiscal, întrucât, în ceea ce priveşte societăţile C. şi D., nu se face dovada sediilor fixe în România pentru a se putea verifica în ce măsură veniturile obţinute în temeiul contractelor încheiate cu societatea mamă au fost supuse impozitării, critici pe care instanţa de control judiciare le găseşte de asemenea neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (2) Codul fiscal veniturile unui nerezident, care sunt atribuibile unui sediu permanent/sediu permanent desemnat în România nu sunt impozitate potrivit prezentului capitol şi se impozitează conform titlului II, III sau IV. Titlul II priveşte impozitul pe profit, iar titlul III enumeră la art. 39 contribuabilii, aceştia fiind persoanele fizice rezidente; persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România; persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România; persoanele fizice nerezidente care obţin venituri prevăzute la art. 89.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că C. şi D. sunt persoane juridice nerezidente, ambele din Anglia, astfel că în mod corect a reţinut prima instanţă că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 115 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, respectiv veniturile nu sunt impozitate.

Criticile ce vizează interpretarea eronată a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, sunt de asemene nefondate, judecătorul fondului statuând în mod corect că suma de 15.343.842 trebuia recunoscută ca un activ contingent şi nu ca venit impozabil, dat fiind caracterul incert al acesteia.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare (...)".

Conform Ordinului MFP nr. 3055/2009 un activ contingent este un activ potenţial, care apare ca urmare a unor evenimente anterioare datei bilanţului şi a căror existenţă va fi confirmată prin apariţia sau nu a unor evenimente viitoare nesigure, care pot fi în totalitate sub controlul entităţii. În cazul în care realizarea unui venit este sigură, activul contingent aferent nu este un activ contingent şi trebuie recunoscut în bilanţ.

Prima instanţă a analizat suma de 15.343.842 RON şi a reţinut că aceasta trebuia recunoscută ca un activ contingent şi nu ca venit impozabil, dat fiind caracterul incert al acesteia, suma fiind încasată urmare a unei decizii arbitrare parţiale ce are un caracter preliminar şi nu definitiv, decizie ce a fost, de altfel, modificată prin Hotărârea arbitrală definitivă din data de 15 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de arbitraj ICC Paris.

În fine, în ceea ce priveşte calificarea sumei de 8.157.066 RON drept pierdere fiscală aferentă anului 2011, se reţine că potrivit raportului de expertiză, în luna octombrie 2011 S.C. A. x a efectuat mai multe înregistrări contabile prin care diminuează veniturile aferente producţiei în curs de execuţie cu suma de 10.703.275 RON, în care se regăseşte şi suma de 8.157.066 RON.

În acest context, măsura organelor fiscale a fost de a ştorna din contul 332 "lucrări în curs de execuţie", respectiv din contul 711, suma înregistrată în plus de 8.157.066 RON, având în vedere că reclamanta nu a realizat această operaţiune.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că stornarea sumei de 8.157.066 RON este în fapt o pierdere fiscală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva sentinţei nr. 125/2020 din 16 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.