Validity of VAT deduction on reversed invoices and proof of taxable destination for affiliate services

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 reclamanta A., în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - prin Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Braşov a solicitat:

- anularea în tot a Deciziei nr. 145/09.05.2017 emisă de pârâta 2, act administrativ prin care s-a respins contestaţia administrativa împotriva actelor administrativ-fiscale constând în Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/25.09.2012 şi Decizia de Impunere nr. x/25.09.2012;

- anularea în parte a actelor administrativ-fiscale constând în Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/25.09.2012 şi Decizia de Impunere nr. x/25.09.2012 emise de către pârâta 1, în sensul de a înlătura Punctele 1, 2, 5, 6, 7, 8, 9 si 11 din actele administrativ-fiscale atacate.

- cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 50 din data de 23 iulie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A., în insolvenţă, reprezentată de B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (în calitate de succesor al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) şi, în consecinţă:

A anulat în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 145/09.05.2017 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere nr. x/25.09.2012 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/25.09.2012 emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (în calitate de succesor al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) respectiv în ceea ce priveşte suma de 2.863.348 RON reprezentând TVA stabilit la punctul 5 din Raportul de Inspecţie fiscală şi Decizia de Impunere, suma de 730.658,22 reprezentând TVA stabilit la punctul 6 din Raportul de Inspecţie fiscală şi Decizia de Impunere, suma de 5.661.135 RON reprezentând TVA stabilit la punctul 9 din Raportul de Inspecţie fiscală şi Decizia de Impunere, suma de 2.127 RON reprezentând TVA stabilit la punctul 11 din Raportul de Inspecţie fiscală şi Decizia de Impunere.

A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă şi a obligat intimatele la plata cheltuielilor de judecată parţiale către reclamantă în sumă de 25.150 RON.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 50 din data de 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. în insolvenţă, cât şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

2.1. Reclamanta A., în insolvenţă, reprezentată de B. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, respectiv în ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de fond a acţiunii privind punctele nr. 6, 7 şi 8 din actele de inspecţie fiscală.

2.1.1. În ceea ce priveşte pct. 6 din actele de inspecţie fiscală, referitoare la facturile emise de C. S.A. către A.., apreciază că prima instanţă trebuia sa recunoască dreptul de deducere şi al cheltuielilor în sumă de 318.075 RON din care, din care 135.340 RON servicii de pază şi 182.735 RON cheltuieli conform contractului de administrare.

Arată astfel recurenta că atât contractul de pază cât şi planul de pază menţionau expres şi sporuri pentru munca de noapte, ceea ce justifica exact valoarea facturată, în sumă de 135.340 RON.

În ceea ce priveşte suma de 182.735 RON reprezentând cheltuieli de administrare arată că, într-adevăr, deşi a efectuat toate demersurile posibile legal, nu a reuşit să pună la dispoziţia expertului toate documentele justificative, dar este fără dubiu că acestea au existat, atât timp cât au fost avute în vedere la controlul încrucişat efectuat la C. S.A. şi la deconturile de TVA depuse de A.. Ca urmare, apreciază că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 145 şi 146 din Codul fiscal, în condiţiile în care aceste texte de lege condiţionează dreptul de deducere de existenta facturii, facturi care există şi au fost depuse la dosar; în ceea ce priveşte lipsa documentelor aferente acestor facturi, arată că această condiţie nu este cerută de Codul fiscal şi, mai mult decât atât, se află în imposibilitatea obiectivă (chiar fortuită) de a le prezenta.

2.1.2. În ceea ce priveşte pct. 7 din actele de inspecţie fiscală, referitoare la Factura nr. x/29.12.2006 în valoare de 3.594.985,6 RON + 683.047,26 RON TVA emisă de D. S.A. către A. în anul 2006 şi stornată în anul 2010, având ca obiect lucrările de renovare şi reabilitare, construcţii şi montaj la secţia 410 din cadrul Parcului Industrial C., arată că efectuarea lucrărilor a fost dovedită cu situaţiile de lucrări acceptate, necontestate de organul fiscal şi netăgăduite, de asemenea, nici de prima instanţă de judecată.

Deşi proprietarul tabular al halei era E. S.A., antreprenorul F. S.A. a emis factura către A.. După ce a fost sesizată eroarea, s-a întocmit referatul din 03.03.2010, de către conducerea A., prin care s-a solicitat facturarea lucrărilor către proprietarul tabular. Ca urmare, s-a emis Factura nr. x/03.03.2010, factură care storna Factura nr. x/29.12.2006 şi, în acelaşi timp, s-a emis Factura nr. x/03.03.2010, având ca emitent D. S.A. (fosta F.), iar beneficiar E. S.A., proprietarul real şi tabular al construcţiei asupra căreia se făcuseră investiţiile.

Apreciază că nu s-a încălcat nicio dispoziţii legală şi nu s-a cauzat niciun prejudiciu Statului, dat fiind că antreprenorul F. S.A. (ulterior, D.) şi-a înregistrat TVA-ul colectat în contabilitatea proprie şi că, în acelaşi timp, TVA-ul dedus de A. a făcut obiectul unui control fiscal la acea vreme, fiind considerat corect înregistrat de această societate. Ca urmare a stornării, cele doua înregistrări se radiază, iar prin emiterea facturii în mod corect apar noile înregistrări în contabilitate; aceste noi înregistrări respectă, de asemenea, normele contabile şi nu sunt apte, prin urmare, să cauzeze niciun prejudiciu Statului întrucât D. S.A. (fosta F.) îşi înregistrează TVA-ul colectat iar E. S.A. îşi înregistrează TVA-ul deductibil. Apreciază că majorările calculate sunt nejustificate şi nu au niciun temei legal, atât timp cat nu există o prevedere legală referitoare la termenul în care se pot emite facturi de corecţie şi, mai mult, participanţii la tranzacţia economica înregistrează corect în contabilitate datele şi le declară organelor fiscale.

Stornarea facturilor cu patru ani mai târziu decât data emiterii facturilor (aspect invocat de echipa de inspecţie fiscala şi reţinut de prima instanţă de judecată) nu atrage, logic, niciun prejudiciu în dauna statului, în condiţiile în care s-au făcut înregistrările contabile conform legii, fiind evidenţiate atât TVA colectat cat si TVA deductibil. Evident ca prin stornare, s-a anulat deducerea iniţială a TVA-ului, însă a fost declarat din nou la plată printr-un nou decont înregistrat la administraţia financiară, fiind avut în vedere la decontul de rambursare TVA.

2.1.3. În ceea ce priveşte pct. 8 din actele de inspecţie fiscală, referitoare la facturile emise de G. S.A. către A. arată că prima instanţă a pronunţat soluţia întemeindu-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză, fără a face însă aprecieri personale, pe baza normelor juridice aplicabile, care să conchidă în sensul încălcării unor texte legale şi fără a analiza corect, tot din perspectiva normelor legale, probele depuse. Procedând astfel, instanţa de fond a greşit, încălcând şi principiile aplicabile în materie de probe, întrucât niciun mijloc de proba nu poate fi considerat "regina probelor", toate probele având aceeaşi valoare juridică, cu atât mai mult cu cât concluziile expertului pe acest punct au fost incerte. Potrivit lucrării de expertiză, expertul precizează că nu are competenţa de a interpreta juridic Contractele de antrepriza nr. x/27.03.2004, nr. y/09.01.2006, nr. z/26.04.2006 si Convenţia tripartita 2218/24.03.2008.

Prin urmare, consideră ca a dedus corect in contabilitate TVA-ul în sumă de 2.363.057 RON înscris în Factura nr. x/02.12.2010 emisă de către G. S.A.. întrucât: stornarea unei facturi nu poate fi considerată o nelegalitate, fiind permisă de lege; investiţiile au fost efectuate şi plătite de către A., în beneficiul societăţii la care deţine aproape întregul capital social, ulterior cerând aceste sume de la E. S.A., în calitate de creditor în procedura insolvenţei acestei societăţi; Programul de Restructurare era obligatoriu iar nerespectarea acestuia implica sancţiuni grave; E. S.A. nu avea posibilitatea fizică, financiară, juridică şi contabilă de a efectua aceste investiţii; S.C.A., filiala acesteia, E. S.A., şi prestatorul lucrărilor, F. S.A. (actualmente D.), au convenit refacturarea lucrărilor conform situaţiei reale de fapt şi necesitaţilor impuse de aceasta; nu s-a cauzat niciun prejudiciu bugetului de stat, fiecare dintre aceste societăţi înregistrându-şi TVA-ul colectat respectiv TVA-ul deductibil în contabilitatea proprie, ci, dimpotrivă, dacă nu ar avea dreptul de deducere TVA, ar suporta un prejudiciu grav şi injust, prin înregistrarea TVA-ului colectat de la E. S.A., pentru aceleaşi lucrări.

2.2. Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa menţinerii actelor atacate ca fiind temeinice şi legale.

2.2.1. Cu privire acceptarea la deducere a TVA în suma de 2.863.848 RON, corespunzătoare unei baze impozabile de 14.669.624 RON înscrisă în facturile emise de H. S.A. pentru perioada 01.10.2007-31.01.2011, stabilit la punctul 5 din RIF şi Decizia de Impunere, consideră că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, atunci când a considerat că documentele prezentate expertului fac dovada că achiziţiile au fost destinate în folosul operaţiunilor taxabile, fără a ţine cont de faptul că documentele primare emise de societate, înregistrate în evidenţa contabilă, şi care au fost prezentate la momentul verificărilor, nu asigură identificarea conţinutului operaţiunilor, consemnarea completă şi exactă a acestora, date referitoare la natura şi cantitatea lucrărilor efectuate, care să probeze legal operaţiunea şi să confere documentelor prezentate calitatea de documente justificative, în baza cărora se efectuează înregistrarea în contabilitate, societatea nerespectând astfel prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 82/1991 privind Legea contabilităţii, republicată, cu completările şi modificările ulterioare.

Astfel, intimata-reclamantă, cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale nu a prezentat echipei de control documente justificative din care să rezulte care este efectiv consumul de energie electrică al S.C. A. S.A pentru producţia efectiv realizată conform obiectului său de activitate, respectiv documente din care să rezulte clar contravaloarea energiei consumate înscrise pe costurile societăţii. De asemenea, deşi s-a solicitat expres, nu s-au prezentat situaţii din care să rezulte consumurile de energie conform contoarelor electrice ale punctelor de lucru ale societăţii (secţii şi altele asemenea), astfel că în mod corect echipa de inspecţie fiscală a statuat faptul că societatea nu a putut justifica realitatea prestării serviciului de furnizare de energie electrică şi nici contravaloarea costurilor înscrise în facturile emise de către S.C. H. S.A.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, societatea a prezentat în timpul controlului două facturi la care au fost anexate Note de predare întocmite de biroul Consumuri (anexa nr. 54 din RIF) din care rezultă că energia a fost furnizată nu numai către S.C. A. ci şi către mai mulţi consumatori respectiv: S.C. I.; SC J. S.A; S.C. K.; S.C. L. S.A, societăţi aflate pe Platforma A. şi afiliate cu S.C. A. S.A, astfel că, analizând toate aceste documente, se poate susţine clar că din documentele prezentate de societate pentru justificarea deductibilităţii TVA, rezultă că toată energia consumată de alte societăţi s-a dedus de către S.C. A. S.A şi nu numai utilităţile folosite pentru spatiile închiriate către S.C. A., aşa cum este prevăzut la art. 6 din Contractul nr x/30.06.2008.

2.2.2. Cu privire la acceptarea la deducere a TVA în sumă de 730.658 RON, din totalul de 1.048.733 RON, respins prin măsura nr. 6 de către echipa de inspecţie fiscală, pentru perioada 01.10.2007-31.12.2010, consideră că în mod greşit instanţa de fond a acordat drept de deducere pentru prestări servicii de asistenţă juridică şi reprezentare întrucât, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborat cu pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv prevederile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: serviciile trebuie sa fie efectiv prestate, justificarea prestării efective a acestor servicii efectuându-se prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare; serviciile trebuie să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege şi contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate. Ca urmare, existenţa unui contract de prestări servicii încheiat între părţi şi deţinerea unei facturi, nu sunt suficiente pentru acceptarea la deducere a sumei înscrisă în factura primită, contribuabilul trebuind să justifice cu documente prestarea efectiva a serviciilor de către prestator, necesitatea achiziţionării acestora şi măsura în care sunt aferente operaţiunilor sale taxabile.

De asemenea, arată că în mod greşit instanţa de fond a concluzionat că celelalte cheltuieli de administrare (8%, audit onorarii) în valoare de 495.893,65 RON, refacturate de către S.C. A. " sunt corecte", pe baza probatoriului administrat în fata instanţei, fără a ţine cont de faptul că echipa de inspecţie fiscală a constatat legal că informaţiile din documentele primare şi din evidenţa contabilă prezentate de S.C. A. S.A în timpul verificărilor efectuate nu au asigurat identificarea conţinutului operaţiunilor, consemnarea completă şi exactă a acestora, date referitoare la natura şi cantitatea serviciilor efectuate, care să probeze legal operaţiunea şi să confere documentelor prezentate calitatea de documente justificative în baza cărora se efectuează înregistrarea în contabilitate, societatea nerespectând astfel prevederile art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu completările şi modificările ulterioare.

2.2.3. Cu privire la acceptarea la deducere a TVA în sumă de 5.661.135 RON, respins prin măsura nr. 9 de către echipa de inspecţie fiscală, reprezentând c/v lucrări C+M, secţia 730, lucrări facturate de către D. S.A. în folosul operaţiunilor taxabile, arată că instanţa de fond a admis acest capăt de cerere ca urmare a probatoriului administrat de intimata-reclamantă cu ocazia judecării cauzei, probatoriu care nu a fost prezentat echipei de inspecţie fiscală cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale, făcând totodată o confuzie între efectele juridice ale procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, pe care îl confundă cu procesul-verbal de recepţie finală, deşi efectele celor 2 procese-verbale sunt total diferite conform H.G nr. 273/1994 pentru aprobarea Regulamentului privind recepţia lucrărilor.

2.2.4. Cu privire la acceptarea la deducere a TVA în cuantum de 2.127 RON, stabilit la punctul 11 din RIF şi Decizia de Impunere, arată că în mod greşit instanţa a apreciat că "au fost respectate prevederile contabile şi fiscale privind condiţiile de formă a documentelor emise", înlăturat neîntemeiat apărările sale referitoare la faptul că, în conformitate cu prevederile pct. 46(1) din H.G. nr. 442004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, "Justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau cu alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu excepţia facturilor simplificate prevăzute la pct. 78. În cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al documentului de justificare, beneficiarul va solicita furnizorului/prestatorului emiterea unui duplicat al facturii pe care se va menţiona că înlocuieşte factura iniţială."

2.2.5. Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arată că în mod greşit instanţa de fond a procedat astfel, având în vedere că nu s-a aflat în culpa procesuală.

2.3. Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală, şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., arătând că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv cele ale art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

2.3.1. Astfel, a arătat că în mod eronat instanţa de fond a concluzionat că reclamanta are drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 2.863.848 RON, aferentă facturilor emise de S.C. H. S.A., reprezentând "contravaloare consumuri energetice", deşi aceasta nu a justificat cu documente că serviciile facturate sunt în beneficiul său, fiind astfel încălcate prevederile art. 145 şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

2.3.2. În ceea ce priveşte TVA în sumă de 730.658,22 RON, recurenta susţine că intimata-reclamantă nu avea dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferenta facturilor emise de S.C. PRO A., întrucât aceasta nu justifică cu documente serviciile facturate ca fiind în folosul operaţiunilor sale taxabile, din contractul nr. x/27.04.2004 încheiat cu această societate şi actele adiţionale, nerezultând cu claritate natura serviciilor prestate şi componenta tarifelor percepute pentru acestea.

Astfel, deşi conform Actului Adiţional nr. 3/05.01.2006 la Contractul de Administrare nr. x/27.04.2004, art. 8 lit. a) "Administratorul are următoarele drepturi: a) Primirea unei remuneraţii anuale in suma de 400.000 Ron (inclusiv TVA) achitaţi în condiţiile îndeplinirii indicatorilor cuprinşi în bugetul de venituri şi cheltuieli anual aprobat de Adunarea Generala a Acţionarilor S.C. A. S.A", societatea intimată nu a prezentat aceste analize anuale şi nici modul în care s-au determinat sumele facturate lunar sau trimestrial către S.C. A..

2.3.3. Cu privire la deducerea TVA în sumă de 5.661.135 RON, din factura nr. x/12.01.2010 emisă de S.C. D. S.A, susţine că intimata nu ar avea acest drept deoarece documentele şi argumentele prezentate nu justifică faptul că lucrările facturate au fost efectuate în folosul operaţiunilor sale taxabile, fiind încălcate prevederile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, arată că intimata nu a depus documentele justificative care au stat la baza emiterii facturii nr. x/02.12.2010, respectiv: contract încheiat între S.C. A. şi S.C. D. S.A., devizul general şi situaţii de lucrări acceptate de beneficiar, autorizaţie de construcţie, proces-verbal de recepţie finală/punere în funcţiune, dovada deţinerii în patrimoniu a imobilului construit, modul de decontare a contravalorii lucrărilor executate şi modul de înregistrare în contabilitate a investiţiei efectuate.

Conform fişei de cont a furnizorului de imobilizări S.C. D. S.A, această lucrare nu a fost decontată între cele două societăţi, iar S.C. D. S.A. a intrat în insolvenţă la două zile de la emiterea facturii nr. x/12.01.2010, respectiv în data de 14.01.2010, fără a achita obligaţiile fiscale datorate la bugetul general consolidat.

Apreciază ca în cauză sunt aplicabile prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, o persoană impozabilă trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, respectiv, să deţină o factură fiscală sau un alt document legal, iar achiziţiile să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Din documentele aflate la dosarul cauzei, rezultă că în data de 12.01.2010, S.C. A. a înregistrat in jurnalul de cumpărări şi în evidenţa contabilă factura nr. x emisa de S.C. D. S.A in valoare totala de 35.456.583 RON (baza: 29.795.448 RON si TVA: 5.661.135 RON) reprezentând:

"c/val. lucrări de C+M, secţia 730 conform situaţie de lucrări" or, documentele prezentate de societate nu sunt acceptate de beneficiar sau se referă la "Execuţie hala de producţie S.C. M. S.A Braşov", un alt obiectiv decât cel prevăzut în contract.

Contractul de închiriere nr. x/25.07.2008 a fost încheiat între S.C. A. şi S.C. M. S.A., care a creat denumirea de obiectiv M. ca şi punct de lucru a constructorului, iar proprietarul tabular al imobilelor pe care se edifică Hala este S.C. A..

Din analiza acestuia, rezultă că la art. 7.2 se precizează: "Pe durata locaţiunii Locatarul se obligă sa efectueze pe cheltuiala sa lucrările de execuţie ale imobilului ce se edifică pe terenul închiriat, precum şi orice lucrare necesară şi utilă de amenajare, reparaţie, modernizare sau îmbunătăţire a imobilelor închiriate".

Prin urmare, conform clauzelor contractuale, cheltuielile de edificare a imobilului sunt în sarcina locatarului S.C. M. S.A, iar nu a locatorului S.C. A.

2.3.4. Referitor la TVA în sumă de 2.127 RON, apreciază că S.C. A. nu are dreptul de deducere a TVA înscrisă în facturi prezentate în copie, întrucât aceasta nu justifică dreptul de deducere cu factura în original sau documentul reconstituit, conform prevederilor legale.

Arată că începând cu data de 01.01.2010, sunt în vigoare prevederile pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "Justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, inclusiv facturi transmise pe cale electronică în condiţiile stabilite la pct. 73, care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu excepţia facturilor simplificate prevăzute la pct. 78. Facturile transmise prin poşta electronică sunt considerate facturi în original. [...]".

Potrivit acestor norme legale, justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau cu facturi transmise pe cale electronică, în condiţiile stabilite la pct. 73, care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu excepţia facturilor simplificate prevăzute la pct. 78.

În ceea ce priveşte facturile transmise pe cale electronică, pct. 73 din Normele metodologice la Codul fiscal prevede că se pot transmite facturi prin mijloace electronice pentru operaţiuni efectuate în România, inclusiv pentru livrări intracomunitare, dacă părţile încheie un acord prin care să se prevadă această procedură de facturare şi se garantează autenticitatea sursei şi integritatea conţinutului facturii prin semnătură electronică.

Aceasta procedură intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, situaţie în care persoana care transmite facturi prin mijloace electronice va trebui să solicite confirmarea Direcţiei generale a tehnologiei informaţiei din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Din interpretarea textelor de lege mai sus enunţate, rezultă că legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a cerinţelor de formă, îndeplinirea cerinţelor de fond reglementând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia.

Având în vedere că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, prin nerespectarea uneia, respectiv neprezentarea de facturi originale, societatea pierde dreptul de deducere a TVA.

2.3.5. Recurenta mai arată că în mod eronat instanţa de fond a obligat-o la plata sumei de 25.150 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, motivat de faptul că prin emiterea Deciziei nr. 145/09.05.2017, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a procedat decât la aplicarea legislaţiei fiscale în vigoare.

De asemenea, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere ca litigiul este pendinte.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă ANAF a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului reclamantei pentru lipsa indicării hotărârii care se atacă, pentru neindicarea motivelor pe care se întemeiază, simpla nemulţumire a reclamantei nu poate fi suficientă pentru îndeplinirea cerinţei motivării, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Reclamanta S.C. A. a formulat întâmpinare cu privire la recursurile pârâtelor prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 09 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul reclamantei S.C. A. - prin B. şi va respinge recursurile pârâtelor Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte, cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinse motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, reţine că în dezvoltarea motivelor de recurs există critici concrete sub acest aspect doar în ceea ce priveşte pct. 8 din actele de inspecţie fiscală, referitoare la facturile emise de G. S.A. către A.. Astfel, recurenta susţine că prima instanţă a pronunţat soluţia întemeindu-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză, fără a face însă aprecieri personale, pe baza normelor juridice aplicabile, care să conchidă în sensul încălcării unor texte legale şi fără a analiza corect, tot din perspectiva normelor legale, probele depuse.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a prezentat pe larg argumentele în sprijinul soluţiei pronunţate cu privire la acest aspect, raportându-se la toate probele administrate în cauză nu doar la expertiza judiciară.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate cele vizând pct. 7 din actele de inspecţie fiscală, referitoare la Factura nr. x/29.12.2006 în valoare de 3.594.985,6 RON + 683.047,26 RON TVA emisă de D. S.A. către A. în anul 2006 şi stornată în anul 2010.

Astfel, la data emiterii acestei facturi, societatea recurentă îndeplinea toate condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) raportat la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal pentru deducerea TVA. Faptul că după patru ani cele două societăţi au procedat la stornarea facturii nu are nicio influenţă asupra dreptului de deducere exercitat în conformitate cu dispoziţiile legale şi nu poate conduce la obligarea la plata de accesorii fiscale. Astfel, stornarea reprezintă o îndreptare a unor înregistrări eronate ori restabilire a unei situaţii reale economico-financiare, care se efectuează la ambele societăţi. Întrucât la momentul înregistrării facturii nr. x/29.12.2006 în valoare de 3.594.985,6 RON + 683.047,26 RON TVA, emisă de D. S.A. către A., recurenta-reclamantă a achitat TVA, pe care ulterior l-a dedus în conformitate cu art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, prin stornare nu s-a produs niciun prejudiciu, critica fiind astfel întemeiată.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu privire la aceste aspecte, se constată că prin întâmpinările depuse la dosarul instanţei de recurs acestea au prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a criticilor formulate de reclamantă.

Celelalte motive de nelegalitate invocate de către recurenta-reclamantă sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că, în parte, argumentele recurentei contestă starea de fapt reţinută de prima instanţă şi de aceea sunt nerelevante deoarece calea de atac a recursului poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, în acest sens fiind dispoziţiile exprese ale art. 488 din C. proc. civ.

În această situaţie sunt argumentele de la pct. 1 şi 3 din memoriul de recurs, referitoare la pct. 6 din actele de inspecţie fiscală, prin care recurenta susţine că trebuia acorda dreptul de deducere a TVA pentru facturile emise de C. S.A. către A., motivat de faptul că atât contractul de pază cât şi planul de pază menţionau expres şi sporuri pentru munca de noapte, ceea ce justifica exact valoarea facturată, în sumă de 135.340 RON, iar în ceea ce priveşte suma de 182.735 RON reprezentând cheltuieli de administrare că deşi a efectuat toate demersurile posibile legal, nu a reuşit să pună la dispoziţia expertului toate documentele justificative.

În aceste două situaţii prima instanţă a reţinut că nu există dovezi în sensul existenţei stării de fapt pretinse de recurentă, mai sus expuse. Totuşi, toate aceste afirmaţii pretind în acelaşi timp că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 146 din Codul fiscal deoarece pentru exercitarea dreptului de deducere era suficientă o singură dovadă, şi anume factura fiscală care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) Codul fiscal.

Înalta Curte constată că potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile, iar potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) din acelaşi Cod, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei datorate sau achitate, aferentă bunurilor care au fost ori urmează să fie livrate sau serviciilor care au fost ori urmează să fie prestate în beneficiul său, persoana impozabilă trebuie să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) Codul fiscal.

Rezultă că pentru exercitarea dreptului de deducere trebuie îndeplinite atât condiţii de fond (legate de persoana impozabilă, existenţa achiziţiei şi destinaţia acesteia), cât şi condiţii de formă (existenţa unei facturi şi conformitatea acesteia cu prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal).

Referitor la verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond sunt aplicabile dispoziţiile art. 49 din Codu de procedură fiscală, potrivit cărora, pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda, printre altele, la solicitarea de informaţii de orice fel din partea contribuabililor şi a altor persoane precum şi la administrarea probei cu înscrisuri.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, deţinerea unei facturi fiscale care cuprinde informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) Codul fiscal nu dovedeşte decât îndeplinirea condiţiilor de formă. Pentru verificarea condiţiilor de fond privind realitatea datelor înscrise în factură sau destinaţia achiziţiei, autoritatea fiscală poate să ceară informaţii sau documente contabile suplimentare.

Ca urmare, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că nu se poate acorda dreptul de deducere a TVA pentru suma de 135.340 RON aferentă facturilor pentru servicii de pază atât timp cât nu rezultă în ce mod a fost calculată suma la care a fost aplicată taxa. Susţinerea recurentei că suma este rezultatul aplicării sporurilor pentru munca de noapte reprezintă o critică referitoare la situaţia de fapt, nu una de legalitate, neputând astfel fi valorificată în cadrul recursului. Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte TVA în sumă de 182.735 RON, aferent facturilor emise conform contractului de administrare, cu privire la care nu au fost depuse documente justificative din care să rezulte prestarea efectivă a serviciilor, neputând fi primită susţinerea recurentei referitoare la existenţa unei imposibilităţi obiective de a depune aceste documente ca urmare a insolvenţei prestatorului.

Aspectele de mai sus sunt, de asemenea, perfect valabile şi în ceea ce priveşte situaţia facturilor emise de S.C. G. S.A., în condiţiile în care recurenta nu a dovedit cu documente că serviciile facturate au fost efectuate în folosul operaţiunilor sale taxabile, prima instanţă făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Recursurile declarate împotriva aceleiaşi sentinţe de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, vor fi examinate împreună, acestea vizând, în esenţă, aceleaşi aspecte.

Înalta Curte reţine, la fel ca şi în cazul recursului exercitat de reclamantă, că în mare parte argumentele recurentelor se referă la starea de fapt reţinută de prima instanţă, relevante pentru analiza motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 145 şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă facturilor emise de S.C. H. S.A., S.C. PRO A., S.C. D. S.A.

În privinţa serviciilor facturate de S.C. H. S.A., nu pot fi primite susţinerile recurentelor în sensul că reclamanta nu a folosit aceste servicii în scopul operaţiunilor taxabile. Recurentele susţin că energia nu a fost furnizată doar către reclamantă ci şi către alte societăţi comerciale distincte, respectiv S.C. I. S.A, S.C. J. S.A., S.C. K.., S.C. L. S.A, care se află pe Platforma A. şi sunt afiliate cu reclamanta. Or, din actele şi lucrările dosarului, precum şi din cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că deşi iniţial furnizorul de energia a încheiat contracte cu fiecare din aceste societăţi, începând cu luna august 2008 toate cheltuielile legate de utilităţi şi forţa de muncă au fost preluate de reclamantă, ca urmare a transferului către aceasta a producţiei şi personalului acestor societăţi.

Deşi recurentele susţin că din informaţiile furnizate prin Declaraţia 394 şi bilanţurile depuse de societăţile afiliate rezultă că acestea au desfăşurat activitate şi după luna august 2008, din aceleaşi documente rezultă că în perioada de referinţă societăţile respective nu au mai avut cheltuieli cu salariile şi nici nu au mai obţinut venituri din activitatea de producţie, care a fost preluată de reclamantă.

Cu privire la dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată pentru prestările de servicii de asistenţă juridică şi reprezentare, refacturate de către S.C. C. S.A., recurentele susţin că existenţa unui contract de prestări servicii şi deţinerea unei facturi nu sunt suficiente pentru acceptarea la deducere a sumei înscrisă în factura primită, contribuabilul trebuind să justifice cu documente prestarea efectivă a serviciilor de către prestator, necesitatea achiziţionării acestora şi măsura în care sunt aferente operaţiunilor sale taxabile, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborat cu pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv prevederile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Or, prima instanţă a considerat că reclamanta are dreptul de deducere, dat fiind natura juridică a contractului de prestări servicii juridice, respectiv cea a unui contract de abonament, şi practica CJUE în cauza C-463/2014 Asparuhovo Lake Investment Company, prin care s-a statuat că "1)Articolul 24 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că noţiunea "prestare de servicii" cuprinde contractele de abonament privind prestarea de servicii de consultanţă unei întreprinderi, în special de natură juridică, comercială şi financiară, în cadrul cărora prestatorul s-a pus la dispoziţia beneficiarului pe durata contractului. 2) În ceea ce priveşte contractele de abonament privind prestarea de servicii de consultanţă precum cele în discuţie în litigiul principal, articolul 62 alin. (2), articolul 63 şi articolul 64 alin. (1) din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că faptul generator al taxei şi exigibilitatea acesteia intervin la expirarea perioadei pentru care s-a convenit plata, fără să prezinte importanţă dacă beneficiarul a apelat efectiv sau cât de des a apelat la serviciile prestatorului". Ca urmare, criticile formulate cu privire la acest aspect sunt străine de argumentele primei instanţe cu privire la deductibilitatea onorariilor avocaţiale aferente serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare, neputând fi primite.

În ceea ce priveşte cheltuielile cu prestarea serviciilor de pază şi protecţie şi cheltuieli salariale, nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor referitoare la lipsa documentelor justificative întrucât acestea au fost identificate de expert, respectiv Hotărârea CA din 16.07.2007, Planul de pază înregistrat la IPJ Braşov, contractul de prestări servicii de pază specializată, tabele centralizatoare ale salariilor şi obligaţiile fiscale lunare. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că nu s-a dovedit că aceste servicii au fost prestate în folosul reclamantei, întrucât repartizarea cheltuielile aferente serviciilor prestate de către S.C. C. S.A. în calitate de administrator al Parcului Industrial A. se făcea în funcţie de volumul de producţie realizat lunar de fiecare societate care funcţiona în cadrul parcului.

Cu privire la cheltuielile decurgând din contractul de administrare (8%, audit, onorarii), de asemenea refacturate de către S.C. C. S.A., recurentele susţin, în esenţă, că societatea nu a prezentat acte din care să rezulte baza asupra căreia s-a calculat procentul de 8%. Nici această critică nu poate fi primită întrucât din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat că suma de 495.893,65 RON refacturată către reclamantă reprezintă 8% din preţul încasat din vânzarea activelor şi din chiriile încasate de la societăţile care funcţionează în cadrul parcului industrial. Ca urmare, Înalta Curte reţine că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor 145 alin. (2) lit. a) din şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.

În ceea ce priveşte criticile privind acceptarea la deducere a TVA în sumă de 5.661.135 RON, respinsă prin măsura nr. 9 de către echipa de inspecţie fiscală, reprezentând c/v lucrări C+M, secţia 730, lucrări facturate de către D. S.A., se constată că recurentele reiau în integralitate susţinerile din primul ciclu procesual referitoare la faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada că serviciile prestate au fost destinate realizării de operaţiuni taxabile, deşi prima instanţă a reţinut că înscrisurile depuse în probaţiune ulterior efectuării expertizei fac dovada că această cheltuială este una deductibilă în condiţiile în care a fost înregistrată în contabilitatea societăţii şi declarată la organele fiscale, aşa încât aceste critici se referă la alte aspecte avute în vedere de instanţă. Ca urmare, analiza corectei aplicări a dispoziţiilor H.G. nr. 273/1994 în ceea ce priveşte efectele juridice ale procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi ale procesului-verbal de recepţie finală, cu privire la care recurentul DGAMC susţine că au fost greşit înţelese de prima instanţă, rămâne fără utilitate practică atât timp cât, ulterior emiterii acestora, investiţia fost înregistrată în contabilitate.

Cu privire la aspectele referitoare la acordarea dreptului de deducere pentru suma de 2.127 RON în lipsa facturilor originale, Înalta Curte constată că recurenta reia, în totalitate, cele reţinute în cuprinsul deciziei pentru a refuza dreptul de deducere. În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că cele două facturi, care au fost primite de reclamantă prin e-mail şi listate la imprimantă, pot fi considerate exemplare originale, fiind astfel respectate cerinţele pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, criticile fiind nefondate.

Criticile prin care recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor invocă greşita obligare a cheltuielilor de judecată pentru că nu a făcut decât să aplice legislaţia fiscală, iar litigiul este pendinte, sunt de asemenea nefondate, în primul rând pentru că în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. partea care a pierdut procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată indiferent de atitudinea sa procesuală în cursul judecăţii, iar prima instanţă a acordat cheltuieli de judecată doar în limita pretenţiilor admise şi, pe de altă parte, pentru că această obligaţie se apreciază prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa învestită cu soluţionarea unei etape procesuale, nefiind astfel necesar ca soluţia să fie irevocabilă.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se vor respinge ca nefondate recursurile formulate de către pârâte şi se va admite recursul reclamantei în limitele indicate în motivarea prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. - prin B. împotriva sentinţei nr. 50 din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Anulează în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 145/09.05.2017 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere nr. x/25.09.2012 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/25.09.2012 emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (în calitate de succesor al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) şi în ceea ce priveşte suma de 810.094 RON reprezentând TVA stabilită la pct. 7 din Raportul de Inspecţie fiscală şi Decizia de Impunere.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2021.