Fiscal inspection overrun liability and VAT treatment of insurance claim processing services

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea, în parte, a mai multor acte administrativ fiscale, respectiv:

- Decizia nr. 229/15.09.2016 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sub nr. x/08.04.2016;

- Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 şi Decizia de accesorii nr. 107/28.01.2016 în privinţa creanţelor fiscale accesorii în cuantum de 3.117.345 RON (dobânzi de întârziere, majorări de întârziere, penalităţi de întârziere) calculate în mod nelegal după expirarea termenului maxim de efectuare a inspecţiei fiscale de 6 luni.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.12.2015 emis de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce priveşte constatările ce au stat la baza stabilirii suplimentare a sumelor contestate prin intermediul petitelor anterior enunţate precum şi a motivelor ce au stat la baza refuzului de restituire a impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON achitat fără a fi datorat.

A indicat reclamanta pentru fiecare act administrativ fiscal atacat care sunt sumele pentru care solicită anularea în parte a acestor acte administrativ fiscale.

Prin petitul nr. 6 reclamanta A. a solicita instanţei obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la emiterea unei decizii de restituire în ceea ce priveşte suma de 2.662.931 RON reprezentând impozit pe dividende plătit în plus în anul 2007.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5179 din 27 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată, sens în care a anulat parţial Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 229/15.09.2016 emisă de ANAF-DFGSC şi Decizia de impunere nr. x/29.12.2015, în ceea ce priveşte:

- suma de 3.117.345 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii, calculate pentru perioada 20.10.2012-26.01.2016, ulterioare depăşirii termenului legal de efectuare a inspecţiei fiscale;

- suma de 1.020.428 RON reprezentând TVA şi 1.560.777 RON accesorii fiscale aferente TVA.

A respins excepţia prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili impozit pe profit, pentru perioada 01.01.2006-31.12.2010 şi TVA suplimentar pentru perioada 01.01.2007-31-12-2011, ca neîntemeiată.

Totodată, a respins contestaţia ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte capetele de cerere privind:

- contribuţia individuală de asigurări sociale în cuantum de 3.323.456 RON şi accesorii fiscale în cuantum de 2.488.426 RON;

- contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj în cuantum de 158.260 RON şi accesorii fiscale în cuantum de 118.426 RON;

- Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016 emisă de ANAF-DGAMC;

- Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 43/20.04.2017 emisă de DGAMC-SSC.

- capătul de cerere privind impozitul pe dividende în sumă de 2.662.931 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 5179/27.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea în totalitate a acţiunii completate, respectiv:

1) anularea în parte a Deciziei nr. 229/15.09.2016 privind soluţionarea contestaţiei emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi în ceea ce priveşte:

- impozitul pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON achitat fără a fi datorat;

- contribuţia individuală de asigurări sociale datorată de persoanele care realizează venituri de natură profesională altele decât cele de natură salarială în cuantum de 3.323.456 RON precum şi accesoriile fiscale în cuantum total de 2.488.426 RON (din care suma de 1.989.908 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi suma de 498.518 RON cu titlu de penalităţi de întârziere);

- contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj datorată de persoanele care realizează venituri de natură profesională altele decât cele de natură salarială în cuantum de 158.260 RON precum şi accesorii fiscale în cuantum de 118.496 RON (din care suma de 94.757 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi suma de 23.739 RON cu titlu de penalităţi de întârziere);

2) anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/29.12.2015 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi în ceea ce priveşte:

- contribuţia individuală de asigurări sociale datorată de persoanele care realizează venituri de natură profesională altele decât cele de natură salarială în cuantum de 3.323.456 RON la precum şi accesoriile fiscale în cuantum total de 2.488.426 RON (din care suma de 1.989.908 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi suma de 498.518 RON cu titlu de penalităţi de întârziere);

- contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj datorată de persoanele care realizează venituri de natură profesională altele decât cele de natură salarială în cuantum de 158.260 RON precum şi accesorii fiscale în cuantum de 118.496 RON (din care suma de 94.757 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere şi suma de 23.739 RON cu titlu de penalităţi de întârziere);

3) anularea în parte ca netemeinică şi nelegală şi a Deciziei de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - în ceea ce priveşte:

- accesorii în cuantum de 77.436 RON aferente contribuţiei individuale de asigurări sociale datorată de persoanele care realizează venituri de natură profesională altele decât cele de natură salarială;

- accesorii în cuantum de 3.687 RON aferente contribuţiei individuale de asigurări pentru şomaj datorată de persoanele care realizează venituri de natură profesională altele decât cele de natură salarială;

- accesorii în cuantum de 23.776 RON aferente taxei pe valoarea adăugată;

4) anularea Deciziei de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016 în privinţa creanţelor fiscale calculate în mod nelegal după expirarea termenului maxim de efectuare a inspecţiei fiscale de 6 luni;

5) constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.12.2015 emis de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi în ceea ce priveşte constatările ce au stat la baza stabilirii suplimentare a sumelor contestate conform pct. 2) şi 4), precum în ceea ce priveşte motivele care au stat la baza refuzului de restituire a impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON, achitat fără a fi datorat;

6) obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la emiterea unei decizii de restituire în ceea ce priveşte suma de 2.662.931 RON reprezentând impozit pe dividende plătit în plus în anul 2007;

7) anularea Deciziei nr. 43/20.04.2017 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Serviciul Soluţionare Contestaţii în ceea ce priveşte accesoriile fiscale contestate conform pct. 3) şi 4) iar, în ipoteza admiterii acţiunii formulată de A. S.A. şi anularea actelor administrative fiscale contestate, modificarea în mod corespunzător a Deciziei de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/07.03.2016 prin care a fost anulată suma totală de 7.550.829 RON, compusă din suma de 1.240.393 RON penalităţi de întârziere şi suma de 6.310.436 RON dobânzi anulate 54,2%;

8) obligarea intimatelor-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea căii de atac.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- în privinţa impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON plătit de A. S.A. fără a fi datorat, sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei;

- cu privire la suma de 51.851 RON stabilită prin Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016, reprezentând dobânzi aferente obligaţiilor suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 şi pentru care contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată, sentinţa atacată este nemotivată;

- instanţa de fond nu a constatat nelegalitatea şi netemeinicia actelor administrative contestate în ceea ce priveşte refuzul de efectuare a inspecţiei fiscale referitor la impozitul pe dividende şi la dreptul corelativ al A. S.A. la restituirea/compensarea impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON plătit fără a fi datorat;

- instanţa de fond a reţinut inexistenţa prejudiciului cauzat A. S.A. prin neincluderea impozitului pe dividende în obiectul inspecţiei fiscale efective, deşi acest prejudiciu este evident si constă în plata nedatorată a impozitului pe dividende, fiind încălcate dispoziţiile art. 7 alin. (2) - alin. (4), art. 12 Codul de procedură fiscală (2003), precum şi principiul protecţiei încrederii legitime consacrat de jurisprudenţa CJUE;

- în privinţa contribuţiilor sociale aferente contractelor de mandat comercial încheiate de A. S.A. cu agenţii, în cuantum total de 3.481.716 RON la care se adaugă accesoriile fiscale aferente în cuantum total de 2.688.045 RON, sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000, art. 3 pct. 17, art. 4, art. 56 şi art. 374 Codul comercial, art. 3 şi art. 52 alin. (1) Codul fiscal (2003), art. 5 alin. (1) pct. IV lit. f) din Legea nr. 19/2000, art. 6 alin. (1) pct. I lit. d) şi pct. IV lit. c) şi e) din Legea nr. 263/2010;

- sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea Deciziei nr. 36 din 15 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

- sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea principiilor securităţii juridice, protecţiei încrederii legitime şi "in dubio contra fiscum";

- efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi, sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii actului juridic;

- instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt neconformă cu realitatea;

- instanţa de fond a interpretat eronat probele administrate în cauză;

- sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 Codul de procedură fiscală (2003), art. 22 Codul de procedură fiscală (2015) şi art. 8 din O.U.G. nr. 44/2015 în ceea ce priveşte suma de 130.071 RON stabilită prin Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016, reprezentând dobânzi aferente obligaţiilor suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/29.12.2015, pentru care contestaţia a fost respinsă ca rămasă fără obiect;

- în mod nelegal, instanţa de fond nu a anulat obligaţiile stabilite prin Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016, motivat de faptul că nu ar fi fost contestată si Decizia de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/07.03.2016, act administrativ fiscal care nu a produs nicio vătămare reclamantei.

În susţinerea recursului, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

2. Pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată şi menţinerea actelor administrativ fiscale, cu consecinţa înlăturării cheltuielilor de judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a invocat faptul că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte TVA în sumă de 43.696 RON aferenta achiziţiilor intracomunitare de servicii consultanţă de la B. si accesoriile în sumă de 1.560.577 RON (aferente sumei de 1.020.428 RON reprezentând TVA).

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 104, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi alin (2), art. 1201 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2003), în ceea ce priveşte suma de 3.117.345 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii calculate pentru perioada 20.10.2012 - 26.01.2016, ulterioare depăşirii termenului legal de efectuare a inspecţiei fiscale;

- cu privire la TVA în cuantum de 1.020.428 RON, instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 133, art. 134, art. 1341 alin. (1), art. 1342 alin. (1), art. 141 şi art. 150 Codul fiscal (2003), dispoziţiile art. 2 pct. 62 din Legea nr. 32/2003, precum şi jurisprudenţa CJUE;

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 70.000 RON reprezentând cheltuieli de judecata, fără a lua în considerare valoarea pricinii şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

3. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 104 Codul de procedură fiscală (2003), în ceea ce priveşte suma de 3.117.345 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii calculate pentru perioada 20.10.2012 - 26.01.2016, ulterioare depăşirii termenului legal de efectuare a inspecţiei fiscale;

- depăşirea termenului de efectuare a inspecţiei fiscale nu poate fi sancţionată cu nulitatea întrucât reclamantei nu a făcut dovada producerii unei vătămări care sa nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin constatarea nulităţii actului administrativ fiscal;

- cu privire la TVA în cuantum de 1.020.428 RON, instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 133, art. 134, art. 1341 alin. (1), art. 1342 alin. (1), art. 141 şi art. 150 Codul fiscal (2003), dispoziţiile art. 2 pct. 62 din Legea nr. 32/2003, precum şi jurisprudenţa CJUE;

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 70.000 RON reprezentând cheltuieli de judecata, fără a lua în considerare valoarea pricinii şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

4. Apărările formulate

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondate.

Intimata-reclamantă a susţinut că recurentele readuc în discuţie situaţia de fapt şi modul de apreciere al probelor cu privire la existenţa sau nu a unei vătămări, iar nu aplicarea greşită a vreunui text de lege, asupra căruia recurentele să propună un alt mod de interpretare şi aplicare decât acela arătat în considerentele sentinţei atacate.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că serviciile de instrumentare a dosarelor de daună reprezintă o prestaţie unică de servicii care nu poate fi divizată în mod artificial pentru a se acredita ideea că, prin excepţie de la regula generală, operaţiunea ar fi taxabilă în România.

Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susţinut că motivul pentru care organele de inspecţie fiscală nu au verificat impozitul pe dividende a fost faptul că societatea reclamantă nu a înregistrat profit şi ca urmare nici nu a distribuit dividende, fapt pentru care acest impozit nu a fost inclus în avizul de inspecţie fiscală.

Intimata-pârâtă a mai susţinut că Decizia de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/07.03.2016 a fost comunicată reclamantei în data de 09.03.2016, fără a fi contestată în termenul legal, astfel încât aceasta a intrat în circuitul civil si a produs efecte juridice.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la termenul de judecată din data de 18 iunie 2021 Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că susţinerile recurentei nu se încadrează în acest motiv de casare.

Înalta Curte reţine că simpla afirmaţie a recurentei-pârâte în sensul că, în ceea ce priveşte TVA în sumă de 43.696 RON aferenta achiziţiilor intracomunitare de servicii consultanţă de la B. si accesoriile în sumă de 1.560.577 RON, sentinţa atacată nu ar fi motivată, fără măcar a preciza dacă se referă la lipsa motivării, motivare inexactă sau motivare insuficientă, nu poate fi considerată ca fiind încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

2.1. În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală (2003), forma în vigoare la data emiterii avizului de inspecţie fiscală:

"Art. 104-(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de 3 luni.

(2) În cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de 6 luni.(...)

Art. 119.

(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.(...)

Art. 120.-(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

(2) Pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din corectarea declaraţiilor sau modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la data stingerii acesteia inclusiv.(...)

Art. 120-(1) Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale.(...)".

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că inspecţia fiscală s-a derulat în perioada 20.04.2012-29.12.2015, cu încălcarea dispoziţiilor art. 104 alin. (2) Codul de procedură fiscală (2003), iar reclamanta, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 44/2015, a achitat la data de 26.01.2016 obligaţiile de plată principale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/29.12.2015.

Înalta Curte constată că reclamanta nu a cunoscut întinderea obligaţiei fiscale principale, pentru a efectua plata, decât la data comunicării deciziei de impunere, astfel încât a dovedit existenţa unei vătămări prin efectuarea inspecţiei fiscale cu depăşirea termenului de 6 luni, împrejurare care a determinat curgerea de obligaţii fiscale accesorii, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere, în sarcina acesteia.

Este adevărat că depăşirea termenului de efectuare a inspecţiei fiscale nu atrage nulitatea deciziei de impunere, dar autorităţile fiscale nu-şi pot invoca propria culpă şi nu pot obliga reclamanta la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente perioadei ulterioare depăşirii termenului legal de efectuare a inspecţiei fiscale.

În consecinţă, în mod legal instanţa de fond a anulat parţial Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 229/15.09.2016 emisă de ANAF-DFGSC şi Decizia de impunere nr. x/29.12.2015, în ceea ce priveşte suma de 3.117.345 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii, calculate pentru perioada 20.10.2012-26.01.2016, ulterior depăşirii termenului legal de efectuare a inspecţiei fiscale.

2.2. În conformitate cu dispoziţiile Codul fiscal (2003), forma în vigoare la data de 31.12.2009:

"(…)

Art. 133-(1) Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate.

(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), pentru următoarele prestări de servicii, locul prestării este considerat a fi:

(…)

g) locul unde clientul căruia îi sunt prestate serviciile este stabilit sau are un sediu fix, cu condiţia ca respectivul client să fie stabilit sau să aibă un sediu fix în afara Comunităţii ori să fie o persoană impozabilă acţionând ca atare, stabilită sau care are un sediu fix în Comunitate, dar nu în acelaşi stat cu prestatorul, în cazul următoarelor servicii:

(…)

5. serviciile consultanţilor, inginerilor, juriştilor şi avocaţilor, contabililor şi experţilor contabili, ale birourilor de studii şi alte servicii similare;

(...)

Art. 134.

(1) Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

(2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

(3) Exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

(...)

Art. 1341.

(1) Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în prezentul capitol.

Art. 1342.

(1) Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.

(...)

Art. 141.

(...)

(2) Următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă:

b) operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi prestările de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operaţiuni;

(...)

Art. 150- (1) Persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, dacă aceasta este datorată în conformitate cu prevederile prezentului titlu, este persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii (...) ".

În baza dispoziţiilor art. 2 pct. 62 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, forma în vigoare la data de 31.12.2011, prin activitate de intermediere în asigurări se înţelege activitatea de introducere, propunere ori îndeplinire a altor activităţi preliminarii încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistenţă pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei daune. Aceste activităţi nu vor fi considerate activităţi de intermediere în asigurări, în cazul în care sunt îndeplinite de către un asigurător sau de un angajat al acestuia care acţionează sub responsabilitatea asigurătorului. Nu vor fi considerate activităţi de intermediere în asigurări nici următoarele: furnizarea de informaţii în mod ocazional, în contextul unei alte activităţi profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau administrării unui contract, administrarea daunelor unui asigurător pe baze profesionale, precum şi regularizarea daunelor.

Instanţa de fond a constatat nelegalitatea actelor administrativ fiscale prin care s-a stabilit suplimentar taxa pe valoarea adăugată în cuantum total de 1.020.428 RON şi accesorii în cuantum de 1.584.353 RON, reţinând că locul prestării serviciilor de instrumentare a dosarelor de daună, operaţiune unică din perspectiva TVA, este în afara României.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că organele fiscale au divizat abstract conţinutul prestaţiilor între operaţiunile de asigurare si reasigurare şi serviciile prestate de corespondenţii sau birourile pentru gestionarea si soluţionarea cererilor de despăgubire formulate de persoanele vătămate ca urmare a accidentelor de circulaţie ce au avut loc în afara României, în care sunt implicaţi asiguraţi ai A. S.A., ajungând la concluzia falsă că ultimele se desfăşoară în România, deşi în realitate toate operaţiunile s-au desfăşurat în afara României şi au legătură cu soluţionarea dosarului de daună, fiind aferente acestei operaţiuni.

În consecinţă, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că reclamanta a fost beneficiara unei prestaţii unice de servicii, pentru un onorariu unic, şi nu a mai multor prestaţii de servicii independente, al căror tratament de TVA să fie analizat şi determinat în mod distinct.

Susţinerile recurentelor-pârâte privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 pct. 62 teza a III-a din Legea nr. 32/2000 urmează a fi înlăturate având în vedere că serviciile prestate de corespondenţii sau birourile pentru gestionarea si soluţionarea cererilor de despăgubire nu pot fi asimilate activităţilor de administrare şi regularizare a daunelor unui asigurător pe baze profesionale.

De asemenea, Înalta Curte mai reţine că serviciile prestate de corespondenţii reclamantei, în vederea gestionării şi soluţionării cererilor de despăgubire pentru poliţele de asigurări voluntare aferente cheltuielilor medicale pentru persoanele care călătoresc în străinătate, sunt servicii efectuate la locul instrumentării dosarului de daună, fiind accesorii acestei activităţi principale, servicii pentru care reclamanta a achitat TVA în statele membre ale UE în care a avut loc prestarea acestora.

În concluzie, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, că locul prestării serviciilor de instrumentare a dosarelor de daună, inclusiv locul prestării serviciilor de gestionare şi soluţionare a cererilor de despăgubire aferente cheltuielilor medicale, nu este în România iar instanţa de fond, în mod legal, a anulat parţial Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 229/15.09.2016 şi Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 în ceea ce priveşte suma de 1.020.428 RON reprezentând TVA şi suma de 1.560.777 RON accesorii fiscale aferente TVA.

2.3. În ceea ce priveşte motivul de recurs privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

3. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

3.1. În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti vor cuprinde obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde toate aceste elemente, instanţa de fond arătând motivele pentru care a înlăturat susţinerile recurentei-reclamante.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut în mod constant că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părţi (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija versus Spania).

Cu privire la impozitul pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON, instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă a înregistrat pierdere fiscală în perioada 2006-2008 şi 2010 şi nu putea plăti dividende acţionarilor iar organele de inspecţie fiscală nu au stabilit obligaţii fiscale referitoare la impozitul pe dividende.

Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta poate solicita restituirea sau compensarea impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON, apreciat ca fiind plătit fără a fi datorat, în temeiul art. 117 Codul de procedură fiscală (2003), în condiţiile în care acest impozit nu a făcut obiectul inspecţiei fiscale.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în privinţa impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON, sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată, motive care nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

3.2. În conformitate cu dispoziţiile art. 3 Codul fiscal (2003), în vigoare în perioada supusă controlului fiscal:

"Impozitele şi taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;

d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codul fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore".

În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală (2003), forma în vigoare la data emiterii avizului de inspecţie fiscală:

"(...)

Art. 7

(1) Organul fiscal înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în desfăşurarea procedurii potrivit legii fiscale.

(2) Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.

(3) Organul fiscal are obligaţia să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum şi să îndrume contribuabilii pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente, pentru corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul.

(4) Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.

(5) Organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din iniţiativa organului fiscal.

(...)

Art. 12

Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii.

(...)

Art. 117

(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;

b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;

c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

e) cele de rambursat de la bugetul de stat;

f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;

g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;

h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite. (...) ".

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că inspectorii fiscali au menţionat în Registrul unic de control "inspecţie generală", dar în cuprinsul Avizului de inspecţie fiscală nr. x/08.02.2012 nu se menţionează şi veniturile provenind din dividende, motivat de faptul că societatea reclamantă a înregistrat pierdere fiscală în perioada 2006-2008 şi 2010 şi nu putea plăti dividende acţionarilor.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în mod legal, organele de inspecţie fiscală nu au stabilit obligaţii fiscale referitoare la impozitul pe dividende, iar neincluderea impozitului pe dividende în obiectul inspecţiei fiscale efective nu poate fi considerată ca o încălcare a principilor rolului activ al organelor fiscale şi al bunei-credinţe, consacrate de dispoziţiile art. 7 şi art. 12 Codul de procedură fiscală (2003), precum şi a principiului protecţiei încrederii legitime, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa naţională şi europeană.

Înalta Curte mai reţine, în acord cu instanţa de fond, că reclamanta avea posibilitatea de a formula o cerere prin care să solicite, în baza dispoziţiilor art. 117 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2003), restituirea impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON, în condiţiile în care considera că a suferit un prejudiciu prin plata acestui impozit fără a fi datorat, instanţa de contencios administrativ şi fiscal urmând a cenzura un eventual refuz al organelor fiscale de restituire a sumei plătite cu acest titlu.

3.3. În conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) Codul fiscal (2003), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 109/2009:

"Plătitorii următoarelor venituri au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi anticipate, din veniturile plătite:

a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;

b) venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;

c) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision sau mandat comercial;

d) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile încheiate potrivit C. civ.

e) venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi extrajudiciară;

f) venitul obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică contribuabil, potrivit titlului IV, care nu generează o persoană juridică".

Potrivit dispoziţiilor Codului comercial, forma în vigoare în perioada supusă controlului fiscal:

"(…)

Art. 3

Legea considera ca fapte de comerţ:

(…)

17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor si asupra vieţii;

(…)

Art. 4

Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezulta din însuşi actul.

(…)

Art. 56

Daca un act este comercial numai pentru una din parţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afara de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.

(…)

Art. 374

Mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandatului.

Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit. (…)".

În baza dispoziţiilor art. 2 pct. 58 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, forma în vigoare la data de 31.12.2011, prin agent de asigurare se înţelege persoana fizică sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurător, să încheie în numele şi în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare ori de reasigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de asigurare şi/sau de reasigurare.

Contractul de asigurare reprezintă un act un act unilateral de comerţ sau mixt, fiind un act comercial pentru asigurător şi un act comercial sau civil pentru asigurat, după cum acesta este comerciant sau necomerciant, în toate cazurile contractul fiind supus regulilor comerciale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 3 pct. 17, art. 4 şi art. 56 Codul comercial.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că agentul de asigurare persoană fizică care nu are calitatea de comerciant, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 2 pct. 58 din Legea nr. 32/2000, nu este parte în raportul juridic de asigurare, obligaţiile executate de acesta izvorând din contractul de agent încheiat cu societatea de asigurare şi nu din contractul de asigurare.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că natura juridică a contractului de agent în asigurări încheiat în baza Legii nr. 32/2000, agentul fiind persoană fizică, este corespunzătoare unui contract civil de prestări servicii, încheierea contractului de agent nefiind un act mixt de comerţ, în condiţiile în care nici un element al raportului de asigurare nu face obiectul acestui contract iar activitatea agentului se rezumă la prestarea unor activităţi în scopul încheierii şi derulării contractelor de asigurare.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că între asigurător şi agent nu s-a încheiat un contract de mandat comercial în baza dispoziţiilor art. 374 Codul comercial, agenţii netratând afaceri comerciale pe seama şi socoteala asigurătorului, activităţile acestora fiind, prin conţinutul lor, lipsite de elementul legat de implicarea în raportul juridic de asigurare.

Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. I din Legea nr. 19/2000 şi art. 6 alin. (1) pct. I lit. d) din Legea nr. 263/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. IV lit. f) din Legea nr. 19/2000 şi art. 6 alin. (1) pct. IV lit. c) şi e) din Legea nr. 263/2010 nefiind aplicabile în cauză având în vedere caracterul civil al contractelor de agent în asigurări.

În acest sens, Înalta Curte reţine şi caracterul dependent al activităţii profesionale exercitate de agentul de asigurare, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 36/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dispoziţiile legale anterior menţionate îndeplinesc condiţiile de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, nefiind de natură să conducă la interpretări arbitrare.

Înalta Curte mai reţine că, în mod legal, organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale referitoare la contribuţia individuală de asigurări sociale şi la contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj, aceasta neputând fi considerată ca o încălcare a principiului certitudinii impunerii consacrat de dispoziţiile art. 3 lit. b) Codul fiscal (2003), precum şi a principiilor securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa naţională şi europeană.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului "in dubio contra fiscum", consacrat de dispoziţiile art. 13 alin. (6) Codul de procedură fiscală (2015) dar recunoscut sub imperiul legislaţiei anterioare de către jurisprudenţa naţională şi europeană, inclusiv prin Hotărârea din 7 iulie 2011 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Serkov versus Ucraina, Înalta Curte reţine că acest principiu este aplicabil numai în situaţia în care legislaţia naţională oferă interpretări ambigue sau multiple ale drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor.

Este adevărat că toate contractele încheiate sub imperiul Codului comercial rămân supuse acestei legi în ceea ce priveşte interpretarea, efectele, executarea şi încetarea, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dar contractul de agent în asigurări are natură civilă şi nu comercială pentru considerentele anterior menţionate.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de fond a respins contestaţia formulată de reclamantă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind contribuţia individuală de asigurări sociale în cuantum de 3.323.456 RON şi accesoriile fiscale în cuantum de 2.488.426 RON, precum şi capătul de cerere privind contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj în cuantum de 158.260 RON şi accesoriile fiscale în cuantum de 118.426 RON.

3.4. Recursul reclamantei este însă fondat în ceea ce priveşte cererea de anulare a Deciziei de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 43/20.04.2017 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - SSC.

Cu privire la suma de 51.851 RON stabilită prin Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016, reprezentând dobânzi aferente obligaţiilor suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 şi pentru care contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată, instanţa de fond nu a verificat dacă această sumă este sau nu inclusă în suma de 3.117.345 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii pentru care a dispus anularea parţială a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 229/15.09.2016 emisă de ANAF-DFGSC şi a Deciziei de impunere nr. x/29.12.2015, reţinând doar că reclamanta a achitat debitul pentru a beneficia de amnistia fiscală.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a stabilit dacă suma de 51.851 RON reprezintă sau nu accesorii calculate ulterior expirării termenului legal de efectuare a inspecţiei fiscale, accesorii pentru care acţiunea a fost admisă, împrejurare care echivalează cu soluţionarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.

Cu privire la suma de 130.071 RON stabilită prin Decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016, reprezentând dobânzi aferente obligaţiilor suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 şi pentru care contestaţia a fost respinsă ca rămasă fără obiect, instanţa de fond a reţinut că această creanţă fiscală a fost anulată prin Decizia de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/07.03.2016 care nu a fost contestată de reclamantă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 Codul de procedură fiscală (2015), în vigoare la data formulării contestaţiei, creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege.

În baza dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 44/2015 privind acordarea unor facilităţi fiscale, cererea de anulare a accesoriilor se soluţionează prin decizie de anulare a accesoriilor sau, după caz, decizie de respingere a cererii de anulare a accesoriilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că anularea accesoriilor reprezintă o modalitate de stingere a creanţei fiscale şi nu o cauză de nulitate a actului administrativ fiscal, astfel încât contestaţia fiscală formulată de reclamantă nu a rămas fără obiect, chiar dacă creanţa în cuantum de 130.071 RON a fost anulată în baza dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 44/2015.

Împrejurarea că reclamanta nu a contestat Decizia de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/07.03.2016 nu are relevanţă în cauză având în vedere că aceasta nu avea interes de a ataca actul administrativ fiscal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 281 Codul de procedură fiscală (2015):

"(...)

(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

(...)

(7) În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestaţia de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanţa constată că soluţia adoptată de către organul fiscal este nelegală şi/sau netemeinică, se va pronunţa şi asupra fondului raportului juridic fiscal ".

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de fond avea obligaţia de a se pronunţa asupra fondului raportului juridic fiscal, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.5. În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut, în mod constant, că încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material intervine în următoarele situaţii:

- aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt reţinute;

- extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia;

- textului de lege aplicabil situaţiei de fapt reţinute i s-a dat o interpretare greşită;

- violarea unor principii generale de drept.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu este dată cu greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, cu excepţia aspectelor reţinute anterior la pct. 3.4.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la faptul că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt neconformă cu realitatea şi a interpretat eronat probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine că stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond iar aceste susţineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ.

4. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursurile formulate de recurentele - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondate.

În baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui în numele şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în baza dispoziţiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi dispoziţiilor art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa, în parte sentinţa atacată, şi va trimite cauza la instanţa de fond pentru rejudecare în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la Decizia de impunere referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 107/28.01.202016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 43/20.04.2017 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - SSC.

Înalta Curte va menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurentele - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 5179 din 27 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5179 din 27 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, trimite cauza la instanţa de fond pentru rejudecare în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la Decizia de impunere referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 107/28.01.202016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 43/20.04.2017 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - SSC.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei civile nr. 5179 din 27 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.