Legality of Insurers' Guarantee Fund's moral damages assessment and validity of non-lawyer spouse's mandate in administrative challenge

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi intervenientul B., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 17709/12.11.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind netemeinică şi nelegală.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1359 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a numitului B., şi s-a respins cererea formulată de acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Totodată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2376 din 8 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, B. şi reclamanta A. prin mandatar B. au formulat cereri de recurs.

3.1 Recurentul B. a solicitat admiterea recursului împotriva sentinţei pe care o consideră netemeinică şi nelegală, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanţă egală în grad cu cea care a judecat cauza.

A precizat că va depune motivele de recurs după ce va primi hotărârea.

3.2 Recurenta-reclamantă A. prin mandatar B., prin declaraţia de recurs, a solicitat, de asemenea, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o instanţă egală în grad cu cea care a judecat cauza, invocând, cu titlu generic, încălcarea dreptului la reprezentare, dreptul de administra probe noi în cauză, dreptul soţului de a pune concluzii orale fiind licenţiat în drept, încălcarea deciziilor ÎCCJ şi CCR cu privire la daunele morale, încălcarea deciziilor CEDO privind dreptul la un proces echitabil.

Prin memoriul depus la data de 2 septembrie 2019, recurenta-reclamantă A. prin mandatar B. a susţinut că judecătorul fondului a ignorat ce era esenţial si anume solicitarea sa de a se stabili în concret cuantumul daunelor morale faţă de precizarea făcuta de cei 3 medici specialişti de la Iaşi, care menţionau clar - fractura neconsolidata, precum şi că la data efectuării constatării medico legale, adică la cea 600 zile de la producerea accidentului, fractura nu era vindecata.

Totodată, din cauza accidentului, recurenta a rămas cu o trauma puternica, i s-a declanşat tensiunea având in jur de 20-23, ia cite un pumn de pastile, tratament ce trebuie sa fie continuu cât traieste, are o teama foarte mare de maşini, simptome de anxietate, de suicid, etc.

A mai învederat că pârâtul FGA precizează ca nu a făcut dovada susţinerilor, însă mandatarul său trebuia sa aducă la cunostintă judecătorului fondului ca dovada o poate face cu o adeverinţa de la medicul de familie care in fiecare luna îi prescrie reţetele.

Recurenta-reclamantă a arătat că prin delegarea ca mandatar a soţului său, licenţiat in drept, a dorit ca acesta să o reprezinte, sa administreze probe, sa participe la dezbaterea judecătoreasca a cauzei si să pună concluzii orale conform art. 83 C. proc. civ. Or, prin incheierea din 05.03.2019, Curtea a adus la cunoştinţa intervenientului in calitate de mandatar, ca nu poate pune concluzii orale pentru reclamanta.

Mandatarul său vroia să solicite administrarea probei cu o adresa către IML Iaşi sau IML Bucureşti, care in baza rapoartelor de examinare radiologica, ortopedie, DRKT, neurologie, sa precizeze următoarele: ce înseamnă "fractura neconsolidată", precum şi dacă la data examinării medico-legale si anume 25.05.2015, fractura era vindecata, iar din cauza faptului ca instanţa i-a interzis sa vorbească, mandatarul său nu a putut sa ii asigure dreptul la reprezentare, prin administrarea de probe, nu a putut lua la cunoştinţa de intimpinarea depusa de pârâta, nu a putut sa participe la dezbaterea fondului cauzei si sa pună concluzii orale conform, legii.

În contextul expunerii considerentelor sentinţei atacate, recurenta a învederat că, în opinia sa, deşi pârâtul FGA face referire aproape in întreaga întâmpinare la stabilirea pe cale amiabila a despăgubirilor cuvenite, adoptă criterii proprii de determinarea unor praguri valorice, devenind legiuitor şi stabilind criterii care nu sunt precizate in legislaţie, întrucât daunele morale nu pot fi stabilite decât de instanţa de judecata, care însă a admis părerea exprimată de pârâtă prin întâmpinare, în care susţine si faptul că vindecarea s-a produs complet si corect, fără a face o examinare a reclamantei.

A susţinut că în decizia 142/2016 dată de conducerea pârâtei, în calitate de legiferator, se descriu 3 praguri, fiind descris doar pragul 2,îinsa la pragul 3 nu se fac precizări. Astfel, pragul 3 se referă la următoarele aspecte: o infirmitate, instalarea unui handicap, iar faptul ca reclamanta are mâna fixata cu proteza, pentru ca altfel ar ramâne in piele si tendoane, pentru pirita nu reprezintă un handicap; leziunile traumatice au necesitat mai mult de 90 zile de îngrijiri medicale. A vrut sa solicite instanţei proba cu acte si anume adresa către IML sus-menţionată, chestiune refuzată de judecător. A mai susţinut că trebuie sa stea cu mâna legata de gât, pentru ca daca o lasă in jos circulaţia sângelui produce dureri insuportabile, viata sa a fost pusa in primejdie prin producerea accidentului, capacitatea de munca a fost afectata, are o mână ca decor, dar nu se poate folosi de ea, toate aceste aspecte, în opinia sa, trebuind sa fie cercetate de judecător, care nu trebuia să-l respingă pe mandatarul său.

Recurenta a criticat şi reţinerile judecătorului fondului în sensul că nu s-au administrat probe, raport de expertiza psihiatrica pentru a se confirma susţinerile adcesteia, că ar suferi de soc sau alta afecţiune post traumatica ce ar cauza depresia sau tentativa de suicid, susţinând că, deşi nu a fost lăsată să administreze probe, judecatorul de fond a avut raportul de examinarea neurologica care a fost depus la dosar si care este descris si in raportul de expertiza, omitind precizarea medicilor de specialitate, respectiv "fractura neconsolidată", adică nevindecată.

A invocat recurenta şi reţinerea primei instanţe în sensul că CA Galaţi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, însa în apel nu poate fi schimbata calitatea procesuala a părtilor, cu atit mai mult ca reclamanta se judeca direct cu FGA, Tribunalul Vrancea respingând aceasta excepţie ridicata de pârâta. De asemenea, în opinia sa, decizia CA Galaţi pronunţată în dosarul x/2015 nu are autoritate de lucru judecat.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că, aşa cum rezultă din practica judiciara daunele morale, conform legislaţiei în vigoare rămân la aprecierea instanţelor de judecată, pârâtul neavând niciun drept să aprecieze care au fost şi sunt suferinţele fizice şi psihice ale sale ca urmare a accidentului.

În deciziile ÎCCJ s-a statuat clar că daunele morale nu se probează ci ramân la aprecierea instanţelor de judecată care ţinând cont de actele de la dosar şi din cercetarea judecătoreasca stabilesc valoarea acestor daune morale.

La solicitarea sumei de 150.000 euro a ţinut cont de practica judiciară si de precedentul judiciar menţionat de ÎCCJ în cauza în care o fată şi-a pierdut braţul într-un accident auto asemănător cu al său. Aceasta a cerut un milion de euro si ÎCCJ i-a admis aceasta cerere, pârâta din cauza respectivă plătind aceasta sumă ca daune morale. Or, reclamanta nu a cerut un milion de euro, pentru că are braţul, însă nu se poate folosi de el, îl are ca decor, solicitând de zece ori mai puţin şi anume 150.000 euro.

Tribunalul Vrancea a considerat că valoarea acestor daune sunt prea mari si le-a redus de la 150.000 euro la 35.000 euro, la care se aplica penalităţi de 0,2% pe fiecare zi de întârziere . ÎCCJ a clasat dosarul cu toate că reclamanta avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care nu făcea obiectul Legii nr. 85/2014, întrucât o instanţă trebuia să stabilească întâi cuantumul daunelor morale şi apoi creanţa devenea certă, lichidă şi exigibilă.

În fine, cu privire la calitatea de intervenient a lui B., recurenta a susţinut că aceasta calitatea i-a fost recunoscuta de Tribunalul Vrancea, CA Galaţi si ICCJ, CA Bucureşti constatând ca nu are aceasta calitate.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată la data de 17 iunie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenti, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de B. este nul, iar recursul declarat de reclamanta A. prin mandatar B. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt relevante

Instanţa de control judiciar constată că la data de 23.09.2013 a avut loc un accident de circulaţie în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare x, condus de numitul B., soţul reclamantei, autoturism care rula pe DN2D Baloteşti-Focşani, iar la km 18+100m, în afara localităţii Baloteşti, pe fondul neadaptării vitezei de deplasare pe carosabil acoperit cu apă, autoturismul a derapat şi s-a lovit de un cap de pod, rostogolindu-se în afara părţii carosabile, rezultând vătămarea corporală a reclamantei A., care a suferit leziuni ce au necesitat 70 de zile de îngrijiri medicale.

La data evenimentului, vehiculul implicat în accident cu nr. de înmatriculare x era asigurat RCA la asigurătorul C. S.A.., conform poliţei de asigurare seria x.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/27.10.2017, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A., în cuantum de 150.000 euro + 3000 RON, urmare evenimentului rutier din data de 23.09.2013, fără să individualizeze şi să precizeze ce reprezintă aceste despăgubiri. Urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul nr. x (nr. unic 42742).

Prin decizia nr. 17709/12.11.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de petenta A. pentru suma de 705 RON daune materiale şi 28.000 RON daune morale, în total 28.705 RON cu titlu de despăgubiri, respingând cererea de plată cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi intervenientul B., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 17709/12.11.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta A., prin mandatar B. şi intervenientul B. formulând cereri de recurs.

2. Recursul declarat de intervenientul B.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

Astfel, deşi există formal declaraţia de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat.

Instanţa de control judiciar constată astfel că recursul declarat de B. nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care prevăd că "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Totodată, instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar conform art. 488 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru ipotezele prevăzute la pct. 1-8, acestea menţionând ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prin urmare, recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ. ori a reluării prezentării situaţiei de fapt, condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu poate echivala cu motivarea recursului, nefiind, aşadar, suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de articolul de lege antereferit.

Prin urmare, având în vedere că motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare şi trebuie să vizeze nelegalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că recurentul B. nu a formulat nicio critică împotriva sentinţei atacate, înregistrând doar declaraţia de recurs înregistrată la data de 10 iulie 2017, în cuprinsul căreia a menţionat că urmează să depună motivele de recurs după comunicarea hotărârii.

În concluzie, din această perspectivă, recursul declarat de B. este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea acestuia, Înalta Curte urmând a face aplicarea sancţiunii nulităţii.

3. Recursul declarat de reclamanta A. prin mandatar B.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în cazul în care cauza este reţinută spre judecare, solicită ca, printr-o adresă către IML Iaşi sau IML Bucureşti, în baza rapoartelelo de expertiză depuse de aceasta la dosr, instanţa să lămurească cererea sa cu referire concretă la faptul că la cca 600 zile de la producerea accidentului, fractura nu era consolidată, cele 600 de zile depăşind numărul de zile prevăzute în pragul 3 al deciziei pârâtului, în opinia sa, suma fiind de 540000 RON.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că, deşi reclamanta a menţionat ca temei de drept al recursului dispoziţiile C. proc. civ., aceasta a invocat argumente de ordin critic privind încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenta privind dreptul său la apărare, prin îngrădirea dreptului la reprezentare prin mandatar, care pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi privind greşita aplicare a legii în aprecierea cuantumului daunelor morale, care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să efectueze analiza prin prisma acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, acest motiv de nelegalitate este incident "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii". Acesta vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Or, reclamanta nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziţii, susţinând că prin delegarea ca mandatar a soţului său, licenţiat in drept, a dorit ca acesta să o reprezinte, sa administreze probe, sa participe la dezbaterea judecătoreasca a cauzei si să pună concluzii orale conform art. 83 C. proc. civ., iar, prin incheierea din 05.03.2019, Curtea a adus la cunoştinţa intervenientului in calitate de mandatar, ca nu poate pune concluzii orale pentru reclamanta, astfel că acesteia i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 13 din C. proc. civ.:

"(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii.

(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (...)"

Totodată, art. 83 prevede că:

"(1) În faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor. (2) În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept. (...)"

Or, din actele dosarului de fond, rezultă că la termenul de judecată din data de 5 martie 2019, B. a depus la dosar, în şedinţă publică, procura de reprezentare a reclamantei A., precum şi concluzii scrise.

Într-adevăr, din încheierea de şedinţă de la acest termen, rezultă că, în considerarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., instanţa de fond a adus la cunoştinţa mandatarului reclamantei faptul că nu poate pune concluzii orale pentru reclamantă, mandatarul neaducând la cunoştinţa instanţei împrejurarea că este licenţiat în drept şi că înţelege să asigure reprezentarea soţiei sale în această calitate, neataşând la înscrisurile depuse în dosarul de fond nicio dovadă cu privire la acest aspect, astfel că în cauză nu se regăseşte incidenţa alin. (2) al articolului astfel cum susţine recurenta prin memoriul de recurs.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, mandatarul neavocat nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor, astfel că acesta poate redacta cererea de chemare în judecată, poate propune şi dezbate în contradictoriu mijloace de probă, poate formula cereri în cursul procesului, poate depune înscrisuri la dosar, dar nu are dreptul să formuleze concluzii asupra excepţiilor procesuale sau asupra fondului cauzei.

Înalta Curte constată că tot din încheierea din 5 martie 2019, rezultă că instanţa de fond, ulterior constatării lipsei altor cereri prealabile, a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, pronunţându-se motivat inclusiv cu privire la cererea formulată prin acţiune de reclamantă cu privire la ataşarea dosarului nr. x/2015, astfel că este lipsită de suport susţinerea reclamantei în sensul încălcării dreptului la apărare prin pretinsa imposibilitate în care s-a aflat mandatarul său de a administra probe, cum ar fi solicitarea de emitere a unei adrese către IML Iaşi sau IML Bucureşti, în baza rapoartelor de examinare radiologica, ortopedie, DRKT, neurologie, în care sa se precizeze semnificaţia concluziei de fractură neconsolidată, anterior termenului de judecată, reclamanta prin mandatar neformulând nicio altă cerere cu privire la probe sau alte aspecte procesuale, la termenul din 5 martie 2019, mandatarul său depunând la dosar numai concluzii scrise, prin care au fost reiterate aspectele din cererea de chemare în judecată, fără să uzeze de toate celelalte prerogative conferite de art. 83 alin. (1) teza I C. proc. civ., ori să învedereze şi să probeze încadrarea în prevederile alin. (2) ale aceluiaşi articol, invocat de reclamantă pentru prima dată în prezenta cale de atac.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că prima instanţă a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., respectând, totodată, şi prevederile art. 22 din acelaşi cod cu privire la rolul judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum s-a apreciat în doctrină şi jurisprudenţă, interpretarea acestui articol trebuind a fi privită în strânsă legătură cu prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea, şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel finalizarea acestuia.", astfel că în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva invocată de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, aminteşte că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Se constată că prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă şi-a manifestat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, solicitând majorarea până la limita cuantumului solicitat de aceasta, invocând argumente similare cu cele expuse în faţa primei instanţe, care au fost analizate în mod corespunzător de aceasta, concluzia fiind împărtăşită de Înalta Curte, care constată că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 49 pct. 1 din ordinul privind Norma ASF nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania;."

Astfel, în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de circumstanţele factuale concrete, instanţa de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este legală decizia contestată de reclamantă, sub aspectul daunelor morale, în esenţă, reţinându-se că FGA s-a raportat la particularităţile concrete ale cauzei, respectiv cauzele si împrejurările producerii evenimentului rutier, precum şi actele medico-legale din care rezultă că urmare a producerii accidentului rutier, reclamanta a suferit vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare circa 70 zile de îngrijiri medicale, respectiv vătămarea corporală a provocat drept consecinţe: traumatism cu echimoze si fractura cominutivă, cu deplasare extremitate distală radius stâng pentru care s-a intervenit chirurgical; pentru vindecare, leziunile au necesitat 65-70 zile de îngrijiri medicale, perioada în care este inclusă şi perioada spitalizării si a intervenţiei chirurgicale; sindrom algoneurodistrofic mâna stânga după veche fractura cominutivă, cu deplasare extremitate distală radius stâng pentru care s-a intervenit chirurgical pentru care se recomanda kinetoterapie; incapacitate adaptiva de 5% fără deficientă funcţionala la data expertizării si capacitate de munca păstrată.

Astfel, susţinerea reclamantei în sensul că se impune acordarea daunelor morale raportat la un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale nu poate fi reţinută, având în vedere concluziile acestui raport de expertiză care nu poate fi criticat sau contestat în prezentul litigiu, respectiv reclamanta nu poate susţine, justifica sau administra mijloace de probă prin care să tindă la conturarea altor concluzii privind numărul de zile de îngrijiri medicale decât cel stabilit în acest act medico-legal, câtă vreme nu a fost obţinut alt act medico-legal (raport de nouă expertiză medico-legală) cu dată anterioară emiterii deciziei FGA.

Înalta Curte constată că obiectul demersului judiciar iniţiat de recurenta-reclamantă în reprezintă verificarea legalităţii deciziei emise de pârâtul FGA, în raport de înscrisurile existente la data emiterii acestui act administrativ şi nu cu verificarea unor înscrisuri obţinute ulterior emiterii actului contestat.

Aşa fiind, în mod judicios a ajuns judecătorul fondului la concluzia că pârâtul a aplicat în concret Decizia FGA nr. 74/2018 de aprobare a Procedurii de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, iar evaluarea prejudiciului nu a fost realizată în termeni stricţi, pârâtul beneficiind de o anumită marjă de apreciere în raport de circumstanţele speţei, respectiv în raport de fiecare victimă în parte şi de urmările produse de evenimentul asigurat, raportarea FGA strict la numărul de zile de îngrijiri medicale neinducând instanţei concluzia nelegalităţii deciziei, deoarece în raport de probele administrate, instanţa apreciază că despăgubirile acordate de pârât sunt de natură a oferi reclamantei o satisfacţie compensatorie, o înlăturare, fie şi parţială, dată fiind natura pecuniară a remediului, a consecinţelor prejudiciabile ale accidentului.

Aşadar, ceea ce se urmăreşte prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, prin producerea unor suferinţe psihice/emoţionale imposibil de determinat cu exactitate. Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru vătămările ori pierderea suferită, fără a avea pretenţia ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Or, aspectele invocate de recurenta-reclamantă au fost supuse în această formă controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenta-reclamantă, astfel că argumentele de ordin critic ale recurentei-reclamante în sensul că pârâtul a stabilit cuantumul acestora fără a face o evaluare complexă a situaţiei de fapt, că în faţa primei instanţe se impunea administrarea de probe cu privire la aspecte ulterioare emiterii decizie FGA în discuţie, în vederea stabilirii prejudiciul moral cauzat în urma accidentului constând în suferinţele fizice şi psihice, prejudiciu profesional şi familial astfel cum aceasta le-a relatat, care privesc în realitate temeinicia stabilirii cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine, de asemnea, că în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele acestei legi nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, lege potrivit căreia pârâtul FGA nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului în faliment şi nici fidejusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, subrogându-se - potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 - doar în "toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale", nicidecum şi în toate obligaţiilor acestuia, neavând calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii.

Nu poate fi primită nici critica recurentei cu privire la concluzia instanţei de fond care a apreciat, în mod corect, că nu poate fi reţinută o autoritate de lucru judecat în raport de sentinţa civila nr. 4/2016 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, invocată de reclamantă şi având în vedere faptul că acţiunea civilă a încetat, nu se pune problema existentei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva asigurătorului, nerespectată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, în dosarul nr. x/2015 reclamanta a solicitat obligarea la plată a sumelor solicitate într-un litigiu în contradictoriu cu C. S.A., în raport de care despăgubirile acordate, (705 RON cu titlu de despăgubiri materiale, suma de 10.000 Euro (sau echivalentul în RON al acesteia, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, cu titlu de daune morale şi suma de 1.213 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, respectiv dobânda legală, pentru sumele acordate cu titlu de despăgubiri materiale şi de daune morale, de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective), nu au caracter cert, lichid şi exigibil.

Dosarul civil nr. x/2015 a fost suspendat în data de 17.10.2017 în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere deschiderea procedurii falimentului în privinţa C. S.A., iar în data de 26.02.2019, ÎCCJ a constatat încetată judecata recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 171/A din 10 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă si a constatat că recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi decizii a rămas fără efect.

Înalta Curte constată că este lipsită de suport şi trimiterea recurentei-reclamante la jurisprudenţa prin care s-a acordat un milion de euro în situaţia unei persoane care şi-a pierdut un brat în urma unui eveniment rutier, întrucât această jurisprudenţă este una de speţă, iar starea de fapt şi criteriile avute în vedere de instanţă nu sunt similare sau comparabile, iar precedentul judiciar nu are valoare de izvor de drept, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Nici alegaţiile recurentei cu privire la calitatea de intervenient a soţului său B., cu trimitere la hotărârile pronunţate de Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Galaţi şi ÎCCJ, nu pot fi primite, având în vedere că B. a participat în această calitate în dosarul de fond, în care s-a pronunţat soluţia de admitere a excepţiei lipsei sale procesuale active, actiunea în contradictoriu cu acesta fiind respinsă ca atare, intervenientul declarând şi în nume propriu calea de atac a recursului în prezentul dosar, care însă, pentru motivele expuse la punctul anterior, a fost sancţionat cu nulitatea.

În altă ordine de idei, este corectă şi concluzia primei instanţe, în sensul că, în raport de obiectul acţiunii, respectiv contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 17709/12.11.2018, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 213/2015, precum şi la faptul că reclamanta nu a formulat precizări concrete şi fundamentate juridic cu privire la calitatea numitului B., acesta nu poate avea calitate procesuală, reclamanta încercând să eludeze dispoziţiile speciale şi imperative ale legilor antereferite prin introducea în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier. Or, singurul beneficiar al deciziei contestate în prezenta cauză este reclamanta, calitate procesuală pasivă în cauză are autoritatea emitentă a actului administrativ atacat - FGA şi calitatea procesuală activă - reclamanta, respectiv subiectul individual al actului administrativ contestat, astfel că numitul B. nu poate avea calitate în prezentul litigiu, nici de parte nici de intervenient.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată este legală, motivele invocate prin memoriul de recurs de către reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ. şi art. 496 alin. (1) C.prov.civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va constata nulitatea recursului declarat de B. şi va respinge recursul formulat de reclamanta A. prin mandatar B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 1359 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. prin mandatar B. împotriva sentinţei civile nr. 1359 din 9 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.