Eligibility for provisional suspension of administrative designating collective management organization: requirement of serious doubt over legality in summary proceedings

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.11.2020, sub numărul x/2020, reclamanta A. (A.) a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi B. pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării Decizie nr. 131/05.11.2020 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1059/11.11.2020, până la pronunţarea instanţei cu privire la cererea de anulare, cu cheltuieli de judecată.

Opera Scrisă. RO a formulat cerere de intervenţie principală, în temeiul dispoziţiilor art. 62 şi art. 64 C. proc. civ., prin care a solicitat desemnarea sa în calitatea de colector al remuneraţiei de retransmitere prin cablu, iar în subsidiar suspendarea Deciziei nr. 335/23.12.2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 3/03.01.2011 în cazul admiterii cererii reclamantelor.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe la data de 15.12.2020 sub numărul x/2020, reclamanta C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi B. suspendarea executării Deciziei nr. 131/05.11.2020 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1059/11.11.2020, până la pronunţarea instanţei cu privire la cererea în anularea acestui act administrativ, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 15.01.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 s-a dispus în temeiul art. 139 C. proc. civ. conexarea dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020.

La termenul din 01.02.2021, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de Opera Scrisă. Ro, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă.

La aceeaşi dată, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Oficiu Român pentru Drepturile de Autor în cadrul cererii conexe, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţei civile nr. 132/2021 din 8 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a respins cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi B., ca neîntemeiată,

- s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, şi B., ca neîntemeiată,

- a fost obligată reclamanta A. (A.) la plata către pârâta B. a sumei de 3500 RON reprezentând onorariu avocat cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată,

- a fost obligată reclamanta din cererea conexă C. la plata către pârâta B. a sumei de 3500 RON reprezentând onorariu avocat cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 132/2021 din 8 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. (A.) a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării actelor astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se impune casarea acesteia, în totalitate, în concret, în opinia sa, prima instanţă neinterpretând corect dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, a susţinut că instanţa în hotărârea recurată are în vedere exclusiv oportunitatea emiterii de către ORDA a Deciziei nr. 131/05.11.2020, şi nu legalitatea acesteia, respectiv îndoiala rezonabilă vizavi de legalitatea actului atacat. Chiar şi în condiţiile în care instanţa a avut în vedere oportunitatea emiterii Deciziei a cărei suspendare a solicitat-o, deşi limitele de care "beneficiază autorităţile administraţiei publice cu ocazia elaborării actelor administrative sunt determinate chiar de lege şi celelalte acte normative pe care trebuie să le aplice", instanţa nu a dimensionat oportunitatea la cazul dat, raportat la actul normativ în aplicarea căruia s-a emis Decizia nr. 131/05.11.2020, respectiv Legea nr. 8/1996. Acest aspect este demonstrat pe deplin prin argumentele reţinute de instanţă, care nu a reţinut nimic în ceea ce priveşte momentul în care a fost emis actul administrativ a cărui suspendare am solicitat-o, nevoia reală din domeniul colectorului unic sau condiţiile concrete ale pagubei.

În speţa de faţă există motive care, chiar si la o analiză sumară, relevă o îndoială rezonabilă vizavi de legalitatea actului atacat, după cum urmează:

- Decizia ORDA a cărei suspendare se solicită nu este motivată în cuprinsul său, ci prin intermediul unui act juridic distinct, ce nu are natura juridică de act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 şi care a avut un caracter ocult până la depunerea acestuia în prezentul dosar,

- Decizia atacată încalcă procedura de desemnare a colectorului unic prevăzută de art. 168 din Legea nr. 8/1996,

- Decizia atacată este complet nemotivată din perspectiva considerentelor care au stat la baza desemnării organismului de gestiune colectivă B. în calitate de colector unic pentru remuneraţiile cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu,

- Decizia atacată este contrară dispoziţiilor art. 181 din Legea nr. 8/1996, atât sub aspectul încălcării principiului legalităţii incriminării (în sensul că măsura înlocuirii colectorului unic, ca sancţiune legală, nu este prevăzută de dispoziţiile acestui text legal), cât şi sub acela al aplicării unei sancţiuni duble pentru aceeaşi presupusă faptă,

- Decizia atacată vine în coliziune cu hotărâri judecătoreşti intrate în puterea de lucru judecat.

Aceste aspecte nu sunt de o asemenea natură, încât o abordare sumară a lor să nu fie posibilă în contextul unui litigiu declanşat pe temeiul unei cereri de suspendare a efectelor actului administrativ, căci ele vizează şi chestiuni de "suprafaţă", deci chestiuni ce pot fi constatate chiar şi în absenţa unui demers juridic şi probatoriu aprofundat.

Din analiza situaţiei de fapt şi a normelor legale incidente rezultă următoarele aspecte ce impun suspendarea Deciziei nr. 131/05.11.2020, aspecte ce pot fi prezentate, în chip sumar în felul următor: referatul despre care se pretinde că a stat Ia baza Deciziei ORDA nr. 131/05.11.2020 conţine constatări neadevărate din punct de vedere faptic şi interpretări total eronate din punct de vedere legal; pârâta ORDA eludează prevederile art. 168 din Legea nr. 8/1996, încălcând dreptul A. de fi colector unic, în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea de lucru judecat, care stabileşte colectorul unic, A. potrivit Deciziei ORDA nr. 335/2010, în baza metodologiei în vigoare;

în mod paradoxal, prin emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020, ORDA înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 168 din Legea nr. 8/1996, în condiţiile în care autoritatea publică ar trebui să fie garantul aplicării Legii nr. 8/1996 în domeniul gestiunii colective; Decizia atacată tinde la o răsturnare a situaţiei juridice, fără însă a exista o schimbare corespunzătoare a împrejurărilor de fapt; cu alte cuvinte, nu a avut loc o reală schimbare a situaţiei de fapt avute în vedere la momentul emiterii de către ORDA a Deciziei nr. 335/2010, şi nici a împrejurărilor avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti la momentul pronunţării Deciziei nr. 122 din 11.05.2020, ceea ce îndreptăţeşte afirmatia că este vorba despre un act de putere discreţionar, nejustificat în drept şi în fapt; la emiterea actului administrativ, acesta era supus unor condiţii anterioare sau concomitente emiterii actului administrativ, respectiv emiterea Deciziei ORDA nr. 125/21.10.2020 privind acordarea A. a unui termen de intrare în legalitate de 3 luni, de respectarea cărora autoritatea publică trebuia să ţină seama Ia emiterea actului administrativ a cărei suspendare o solicită;

ORDA nu putea emite o decizie de schimbare a colectorului - care astfel dobândeşte caracter sancţionator - în ce priveşte colectarea deoarece, pentru desemnarea colectorului. Legea nr. 8/1996 stabileşte alte criterii; Legea nu permite ORDA să dispună înlocuirea colectorului ca o sancţiune pentru activitatea defectuoasă. Pentru astfel de situaţii, prevederile legale ar trebui să fie exprese şi clare, or, în lipsa oricăror dispoziţii legale exprese, ORDA nu-şi putea aroga dreptul de a schimba colectorul, invocând aşa-zise încălcări cu privire la activitatea desfăşurată de A., care de altfel, aşa cum arătat pe larg în cererea de suspendare, şi-a îndeplinit activitatea de colector unic în domeniu cu profesionalism şi eficienţă.

ORDA nu putea emite o decizie sancţionatorie de schimbare a colectorului, deoarece ORDA emisese deja o sancţiune pentru A., respectiv Decizia de intrare în legalitate nr. 125/21.10.2020, sancţiune aplicată în temeiul art. 181 alin. (1) lit. h).

A mai susţinut recurenta că prima instanţă a refuzat în mod nelegal să analizeze argumentele referitoare la depăşirea de către ORDA a competenţelor reglementate la art. 181 alin. (1) lit. a) si lit. h) din Legea nr. 8/1996. Aceasta, în realitate este o chestiune formală, care poate fi dezbătută în această procedură.

Este evident că Decizia a fost emisă cu exces de putere, fiind depăşită marja conferită de legiuitor autorităţii administrative de a emite acte în regim de putere publică, deoarece: niciunul dintre aceste texte legale nu reglementează prerogativa ORDA de a desemna un colector unic în domeniul retransmiterii prin cablu; dreptul deţinut de ORDA de a reglementa activitatea din domeniul drepturilor de autor a fost exercitat, prin emiterea deciziei atacate, în contra dispoziţiilor legale, or prerogativa discreţionară a unei autorităţi publice de a adopta acte administrative nu este absolută, ci este limitată de dispoziţiile legale incidente; aceste texte de lege nu oferă însă posibilitatea schimbării colectorului în scop sancţionator.

De asemenea, în opinia recurentei, prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei prevenirii unei "pagube iminente", deoarece argumentele sale se referă la consecinţele pe care le produce în mod firesc un act administrativ care se schimbă colectorul unic într-un anumit domeniu de creaţie.

Această reţinere nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, a arătat pe larg motivele pentru care schimbarea colectorului nu poate interveni intempestiv, prin fiatul Directorului ORDA, ci trebuie parcurse anumite proceduri prealabile obligatorii care privesc toate organismele de gestiune colectivă, iar, pe de altă parte, schimbarea colectorului implică transmutaţii majore la nivelul activităţii subscrisei, sub forma pagubelor iminente, care vor fi detaliate, din nou, pe larg.

Astfel, a susţinut că prejudiciul creat este cert, direct si imediat. Prin efectele acestei decizii, titularii de drepturi reprezentaţi de A. vor fi privaţi de încasarea remuneraţiilor ce li se cuvin pentru retransmiterea prin cablu a operelor lor. în aceeaşi situaţie vor fi şi titularii de drepturi reprezentaţi de C. Prejudiciul material viitor şi previzibil determinat prin efectul acestei decizii este că asociaţia A. va fi privată de cota de maxim 15% reţinută din sumele virate din dreptul de retransmitere prin cablu, sume care acopereau exclusiv cheltuielile de funcţionare ale A. (chirii, salarii, utilităţi, servicii).

În continuare a detaliat sumele ce reprezintă: comisionul de administrare de 10%, care astfel nu mai poate fi reţinut de A. pentru anii 2019 şi 2020, cheltuieli cu colectarea atât în anul 2019 şi până la data de 11.11.2020, cheltuieli privind sistemul informatic al A., care are o secţiune dedicată remuneraţiilor colectate din dreptul de retransmitere prin cablu, respectiv a încasărilor de la fiecare operator prin cablu, sumele care nu mai pot fi colectate şi repartizate pentru sursa retransmitere prin cablu în cuantum de 46.932.11 RON, sumă facturată şi neîncasată încă de A. şi pentru care A. a plătit la bugetul de stat TVA-ul aferent.

În fine, a susţinut că, indirect, prejudiciul material viitor şi previzibil este determinat şi cu privire la sumele plătite de A. la bugetul de stat reprezentând impozite şi taxe pentru salarii, care în perioada 2011-11.11.2020 se ridică la nivelul sumei de 680.802 RON şi, mai ales, reprezentând TVA, în condiţiile în care B. nu mai este plătitor de TVA începând cu data de 23.10.2017. Astfel, TVA-ul plătit de A. la bugetul de stat pentru sumele colectate din dreptul de retransmitere prin cablu în perioada 2011-30.09.2020 a fost în cuantum de 1.570.098 RON.

4. Apărările formulate în recurs

În cauză s-au formulat întâmpinări de către intimaţii-pârâţi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi S.C. B., acesta din urmă invocând excepţia nulităţii recursului, pe motiv că recurenta-reclamantă nu a adus critici sentinţei recurate care să se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, au susţinut că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi a producerii unei pagube iminente, astfel cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 mai 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 17 iunie 2021, Înalta Curte a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de petenta Opera Scrisă. RO în stadiul procesual al recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate.

1. Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar constată că recurenta-reclamantă nu a formulat argumente de ordin critic care să se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., incidente atunci când la pronunţarea hotărârii s-a încalcat autoritatea de lucru judecat, astfel că, având în vedere că soluţia asupra excepţiei nulităţii recursului invocată din perspectiva acestui motiv de casare nu ar conduce la anularea integrală a căii de atac, urmează să respingă excepţia nulităţii recursului astfel cum a fost formulată de intimată, urmând ca analizarea sentinţei recurate să se efectueze în raport de criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia ORDA nr. 131/05.11.2020 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă B. drept colector al remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu s-au dispus următoarele:

"În conformitate cu dispoziţiile:

- art. 181 alin. (1) lit. a) şi h) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- pct. 4 din Metodologia privind stabilirea remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor şi titularilor de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu, cuprinsă în decizia civilă nr. 263 A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, publicată în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 327/2010, având în vedere Referatul Direcţiei registre, gestiune colectivă şi relaţii publice cu nr. RG11/4.832 din 4.11.2020, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) lit. a) şi ari. 7 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare, directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite prezenta

Decizie

Art. 1 Se desemnează organismul de gestiune colectivă B., cu sediul în municipiul Bucureşti, drept colector al remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a acestor opere, stabilite prin Metodologia privind stabilirea remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor şi titularilor de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu, cuprinsă în decizia civilă nr. 263 A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, publicată în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 327/2010.

Art. 2 Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 335/2010 privind desemnarea organismului de gestiune colectivă A. şi A. drept colector al remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 3 ianuarie 2011, îşi încetează aplicabilitatea.

Art. 3 Prezenta decizie poate fi atacată la instanţele judecătoreşti de contencios administrativ.

Art. 4 Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul www.x.ro."

A. (A.) şi C. au formulat plângere prealabilă prin care au solicitat revocarea Decizia ORDA nr. 131/05.11.2020, ulterior, învestind instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu cereri, prin care au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi B. suspendarea executării Decizie nr. 131/05.11.2020 emisă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1059/11.11.2020, până la pronunţarea instanţei cu privire la cererea de anulare, dosarul nr. x/2020 în care parte reclamantă este C. fiind conexat la dosarul nr. x/2020, având ca obiect demersul juridic iniţiat de reclamanta A. (A.).

Prin sentinţa recurată, cererile reclamantelor privind suspendarea executării deciziei au fost respinse, reclamanta A. (A.) criticând-o prin prisma greşitei aplicări a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, aminteşte instanţa că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat în esenţă drept motive ce ar reprezenta în înţelesul său un caz bine justificat, argumente similare invocate şi în faţa instanţei de fond, care nu sunt de natură a reforma sentinţa recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reţine un dubiu serios cu privire la legalitatea acestuia, prin cererea de recurs recurenta susţinând că prima instanţă nu a analizat argumentele sale întrucât a ajuns la o concluzie diferită decât cea a reclamantei.

În aceste condiţii, prin raportare la considerentele teoretice antereferite, şi la motivele de recurs, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Astfel, în privinţa susţinerilor referitoare la nemotivarea Deciziei nr. 131/05.11.2020 şi la nerespectarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, instanţa de control judiciar reţine, la o verificare sumară, că decizia nr. 131/05.11.2020 respectă exigenţele de motivare în fapt şi în drept, în condiţiile în care pe de o parte sunt indicate temeiurile de drept avute în vedere, iar pe de altă parte în privinţa motivării în fapt se face trimitere la Referatul Direcţiei registre, gestiune colectivă şi relaţii publice nr. RGII/4.832/04.11.2020, referat în care sunt prezentate motivele de fapt care stau la baza soluţiei de înlocuire a organismului de gestiune colectivă însărcinat cu colectarea remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a acestor opere.

Aşadar, există aparent o motivare care există în Referatul Direcţiei registre, gestiune colectivă şi relaţii publice, chestiunea privind motivarea extrinsecă a actului administrativ în discuţie urmând să fie analizată de instanţa de fond învestită cu acţiunea în anulare.

În aceste condiţii, cu atât mai mult, nu pot fi analizate în această procedură susţinerile recurentei-reclamante din memoriul de recurs cu privire la faptul că referatul ar conţine constatări neadevărate din punct de vedere faptic şi interpretarea total eronate din punct de vedere legal.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei privind faptul că prin emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020, pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu a nesocotit hotărârile judecătoreşti pronunţate cu privire la valabilitatea Deciziei ORDA nr. 335/2010 prin care A. a fost desemnat colector unic.

Astfel, la o verificare sumară, se reţine că prin Decizia nr. 131/05.11.2020, pârâtul a stabilit pentru viitor necesitatea înlocuirii colectorului unic A., în timp ce în cadrul dosarului nr. x/2011, instanţele de contencios administrativ şi fiscal au analizat legalitatea deciziei nr. 335/2010 prin raportare la momentul emiterii, iar în cadrul dosarului nr. x/2018 instanţele de contencios au analizat la nivelul anului 2018 temeinicia cererii formulate de B. având ca obiect încetarea efectelor Deciziei ORDA nr. 335/2010. Prin urmare, în urma verificării sumare realizate în cadrul prezentei procedurii, rezultă că prin emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor nu a negat legalitatea Deciziei nr. 355/2010 prin care A. fusese desemnat colector unic, ci a dispus pentru viitor în acest domeniu, în temeiul dispoziţiilor Legii 8/1996.

Nici susţinerile privind caracterul discriminatoriu al Deciziei nr. 131/05.11.2020 invocat de recurentă nu sunt de natură a crea îndoieli serioase asupra legalităţii actului administrativ, având în vedere că motivele avute în vedere de autoritate cu ocazia desemnării colectorului unic în ceea ce priveşte colectarea remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a operelor în materia intră în marja de apreciere a acesteia şi priveşte oportunitatea soluţiei adoptate, iar nu legalitatea actului administrativ.

Astfel cum în mod judicios a constatat judecătorul fondului, aspectele legate de oportunitatea reglementării nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ (în cadrul procedurii suspendării executării se analizează strict împrejurările care ar putea da naştere unei îndoieli puternice şi evidente asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ, iar nu aspectele legate de oportunitatea emiterii actului).

Tot aspectele legate de oportunitatea reglementării, iar nu de legalitatea actului administrativ, sunt vizate şi de susţinerile reclamantelor în sensul că Decizia nr. 131/05.11.2020 a fost emisă fără luarea în considerare a activităţii de colectarea desfăşurată în perioada în care A. a avut calitatea de colector unic. Astfel, motivele avute în vedere de autoritate cu ocazia luării deciziei de înlocuire a colectorului unic în ceea ce priveşte colectarea remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere scrise pentru retransmiterea prin cablu a operelor, intră în marja de apreciere a acesteia şi priveşte oportunitatea soluţiei adoptate, iar nu legalitatea actului administrativ, neputând fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării executării, astfel cum, în mod corect a constatat instanţa de fond.

În aceste condiţii, susţinerea recurentei în sensul că instanţa în hotărârea recurată are în vedere exclusiv oportunitatea emiterii de către ORDA a Deciziei nr. 131/05.11.2020, şi nu legalitatea acesteia, respectiv îndoiala rezonabilă vizavi de legalitatea actului atacat este lipsită de suport.

În continuare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei în sensul că Decizia nr. 131/05.11.2020 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 168 Legea 8/1996, întrucât organismele de gestiune colectivă din domeniu nu au încheiat un nou protocol unic privind stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiilor colectate din dreptul de retransmitere prin cablu nu se pot analiza în acest cadrul procesual.

Interpretarea dispoziţiilor art. 168 din Legea 8/1996 şi stabilirea incidenţei acesteia în cauză precum şi a etapelor procedurale ce se impun a fi urmate cu ocazia desemnării de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a colectorului unic din rândul organismelor de gestiune colectivă din domeniu în anul 2020, presupun o cercetare pe fondul cauzei, cercetare care nu se poate realiza însă decât în cadrul acţiunii în anulare.

De asemenea, nici argumentele recurentei referitoare la emiterea Deciziei nr. 131/05.11.2020 cu încălcarea dispoziţiilor art. 181 Legea 8/1996 nu pot fi analizate în acest cadru procesual. Împrejurarea că stabilirea limitelor competenţelor ce revin directorului Oficiului Român pentru Drepturi de Autor în temeiul art. 181 lit. a) şi lit. h) din Legea 8/1996, având în vedere formularea generală a textelor legale, precum şi efectele juridice pe care le produce reţinea ca şi temei al emiterii Deciziei nr. 131/05.11.2020, a art. 181 lit. h), în) condiţiile în care acelaşi temei a fost reţinut şi pentru emiterea Deciziei nr. 125/21.10.2020 (reclamantele susţin că pentru emiterea ambelor decizii, Oficiul a avut în vedere aceeaşi situaţie de fapt, astfel încât A. a fost sancţionată de două ori pentru aceeaşi faptă) presupun o cercetare pe fondul cauzei, cercetare care nu se poate realiza însă decât în cadrul acţiunii în anulare.

Totodată, susţinerile recurentei în sensul că Decizia nr. 131/05.11.2020 lezează drepturile şi interesele de natură financiară ale A. (comisionul reţinut în calitate de colector unic), C. (nu a primit nicio remuneraţie care i se cuvine pentru membrii săi, încă de la înfiinţare), ale autorilor de opere scrise (remuneraţiile vor fi colectate cu întârziere de B.) şi alea utilizatorilor operatorilor prin cablu (creează dezechilibru în rândul utilizatorilor care au încheiat deja licenţe neexclusive cu A.) privesc oportunitatea soluţiei de înlocuire a colectorului unic, ce a fost adoptată de Oficiu Român pentru Drepturi de Autor (efectele produse de soluţia adoptată de autoritatea publică în cadrul marjei sale de apreciere), iar nu legalitatea actului administrativ. Ori, aspectele legate de oportunitatea reglementării, astfel cum s-a reţinut anterior, nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ, astfel că nu pot fi primite criticile cu privire la acest aspect.

Prin urmare, pentru a putea aprecia asupra aspectelor invocate de reclamantă, este necesară antamarea fondului litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenţei dreptului, chiar şi în situaţia în care cererea de suspendare a executării este depusă odată cu acţiunea în anulare. Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de reclamantă în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acţiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Faţă de cele mai sus expuse, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar reţine că recurenta-reclamantă nu a invocat împrejurări de natura a crea serioase dubii cu privire la legalitatea Deciziei nr. 131/05.11.2020 a cărei suspendare o solicită, toate susţinerile acesteia nefiind apte să creeze dubii serioase cu privire la legalitatea actului administrativ.

În aceste condiţii, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei situaţii de caz bine justificat, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004, simpla existenţă a unei îndoieli asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ nefiind aptă să conducă la suspendarea executării.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente şi, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Instanţa de control judiciar constată, aşadar, că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor factuale reţinute, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A., care a formulat critici în recurs privind modul de soluţionare a litigiului de prima instanţă, ceea ce a necesitat din partea intimatei-pârâte B. avansarea unor cheltuieli pentru asistenţă juridică calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulate în acest sens, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare în sensul invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului, va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat, şi va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5859,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 132/2021 din 8 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5859,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.