Diplomatic Corps Incompatibility with Private Sector Duties: Status Persistence During Labor Contract Suspension

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.10.2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/16.09.2014 întocmit de instituţia pârâtă.

2. Soluţia pronunţată de instanţa de fond

Prin încheierea de şedinţă din 2 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de amânare formulată de reclamantă, pentru lipsă de apărare şi, raportat la prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., a amânat pronunţarea hotărârii la data de 16 februarie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 407 din 16 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii din 2 februarie 2015, a promovat recurs reclamanta A., solicitând, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri ale instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei, admiterea contestaţiei şi anularea raportului de evaluare întocmit de instituţia pârâtă.

Criticile aduse încheierii din 2 februarie 2015 au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin prisma încălcării dreptului fundamental la apărare al părţii.

În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei primei instanţe, acestea se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 23 lit. d) şi e), art. 49 din Legea nr. 269/2003 şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, precum şi a încălcării dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 176/2010.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că în ceea ce priveşte sentinţa, instanţa de fond a reţinut greşit încălcarea regimului incompatibilităţilor, prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 care stabilesc că funcţionarul public cu statut special poate exercita şi alte activităţi circumscrise unor funcţii din sectorul privat, sub condiţia ca respectivele funcţii să nu aibă legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, potrivit fişei postului.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999 coroborat cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 269/2003, prevederile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 erau incidente şi în cauză, fiind permisă exercitarea de către reclamantă a activităţilor desfăşurate de aceasta în cadrul unor entităţi juridice de drept privat, în scopul promovării valorilor comunităţilor evreieşti.

Recurenta a invocat prevederile art. 53 din Constituţia României, potrivit cărora restrângerea drepturilor fundamentale are caracter excepţional, motiv pentru care se poate realiza numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea fundamentală, printre care se numără şi respectarea proporţionalităţii cu situaţia ce a determinat atingerea adusă drepturilor vizate, precum şi a principiului accesibilităţii şi previzibilităţii legii, fiind importantă astfel, interpretarea corectă a legii şi desprinderea exactă a sensului şi mai ales a finalităţii vizate de legiuitor.

Or, asigurarea integrităţii în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi prevenirea faptelor de corupţie, deci incidenţa incompatibilităţilor instituite prin lege, sunt măsuri ce se impun doar în condiţiile în care există premise reale, de natură a ameninţa în mod efectiv valorile protejate de lege.

Reţinerea unei stări de incompatibilitate, învederează recurenta, poate fi justificată legal şi motivată doar prin existenţa efectivă a anumitor situaţii personale care fac să planeze asupra persoanei vizate unele suspiciuni privind exercitarea cu imparţialitate a unei demnităţi sau funcţii publice.

Scopul Legii nr. 176/2010 este clar, a menţionat recurenta, acesta nevizând includerea în sfera de incidenţă a incompatibilităţilor a situaţiilor juridice şi faptice care prin natura lor sunt inapte a pune în pericol integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice sau a genera premisele unor fapte de corupţie.

Recurenta-reclamantă, a mai precizat aceasta, nu a ocupat funcţii private care să fie în legătură directă sau in directă cu atribuţiile exercitate în calitate de consilier diplomatic şi care să pună în pericol demnitatea publică exercitată, în condiţiile în care funcţiile care creează pretinsa incompatibilitate, aşa cum sunt reţinute prin raportul de evaluare contestat, sunt funcţii în cadrul unor organizaţii fără scop lucrativ având ca obiect practicarea ritului mozaic şi promovarea culturii evreieşti în spaţiul românesc.

Mai mult, din interpretarea teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 161/2003 şi a Legii nr. 269/2003, rezultă neechivoc că starea de incompatibilitate implică suprapunerea exerciţiului efectiv al funcţiei publice concomitent cu funcţia privată în discuţie, premisă de natură a susţine posibilitatea generării unor interese personale conflictuale cu exercitarea funcţiei/demnităţii de consilier diplomatic.

Or, atâta vreme cât exerciţiul funcţiei de consilier diplomatic a încetat, la data de 22.02.2010, urmare a numirii în funcţia de subsecretar de stat, nu se poate reţine, nici din această perspectivă, existenţa stării de incompatibilitate la care se face referire în raportul de evaluare contestat, prin raportare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, în mod eronat intimata şi instanţa de fond au apreciat că suspendarea din funcţia de consilier diplomatic nu conduce la pierderea acestei calităţi ci aceasta se păstrează şi în situaţia în care reclamanta a fost numită subsecretar de stat, făcând abstracţie de faptul că starea de incompatibilitate are la bază exerciţiul funcţiei publice şi nu simpla deţinere în abstract a acesteia, sens în care, în opinia recurentei, nu se mai puteau crea premisele existenţei unei stări de incompatibilitate cât timp nu mai deţinea funcţia de consilier diplomatic şi, pe cale de consecinţă, nu mai putea exercita concomitent funcţiile reţinute prin raportul de evaluare.

Totodată, recurenta a menţionat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că pentru analiza stării de incompatibilitate prezintă relevanţă faptul că reclamanta a încheiat convenţii civile cu organizaţiile în cadrul cărora deţine calitatea de membru, fiind remunerată pentru serviciile prestate, în condiţiile în care activităţile desfăşurate nu au creat vreun pericol pentru integritatea funcţiei publice dobândite, neavând niciun fel de legătură cu exerciţiul atribuţiilor circumscrise calităţii de consilier diplomatic.

În plus, obţinerea calităţii de membru al unei organizaţii este strâns condiţionată de încheierea unor acte juridice civile în baza cărora persoana interesată dobândeşte calitatea de membru, a mai învederat recurenta.

Prin recursul declarat a fost invocată excepţia tardivităţii evaluării stării de incompatibilitate şi implicit a întocmirii raportului de evaluare, prin prisma dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora activitatea de evaluare a reclamantei trebuia realizată până cel mai târziu în anul 2013, iar în cauza de faţă raportul a fost emis în data de 16.01.2014, deci cu depăşirea termenului de 3 ani, în condiţiile în care, la momentul reţinerii stării de incompatibilitate funcţia de consilier diplomatic nu mai era exercitată efectiv.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 02.02.2015, recurenta a arătat că, respingând cererea de amânare pentru angajarea unui apărător, precum şi cererea de probaţiune, la primul termen de judecată stabilit în cauză, instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei cu încălcarea dreptului la apărare consacrat prin art. 24 din Constituţie, aspect de natură a conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, astfel că hotărârea pronunţată în cauză este lovită de sancţiunea nulităţii, fiind dată cu încălcarea regulilor şi garanţiilor de procedură expres instituite de art. 13 C. proc. civ.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea încheierii din 02.02.2015 şi a sentinţei civile nr. 407/16.02.2015 ca fiind temeinice şi legale.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimata a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a respectat dreptul la apărare al părţilor, deoarece la termenul de judecată din 02.02.2015, raportat la prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ. s-a amânat pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.

Reluând aspectele de fapt şi de drept iterate prin raportul de evaluare şi prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, intimata-pârâtă a considerat că hotărârea primei instanţe nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A arătat că în mod corect a fost reţinută starea de incompatibilitate prevăzută de art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic şi Consular al României, raportul de evaluare fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză.

Analizând hotărârile atacate, respectiv sentinţa civilă nr. 407 din 16 februarie 2015 şi încheierea din 2 februarie 2015, prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-reclamantă a criticat încheierea din data de 2 februarie 2015, prin care i-a fost respinsă cererea de amânare a judecăţii în vederea angajării unui apărător, sub aspectul încălcării dreptului la apărare garantat de prevederile art. 13 C. proc. civ. şi art. 24 din Constituţia României, aspect de natură a conduce, în opinia sa, la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că cererea de amânare a fost formulată de parte la primul termen de judecată stabilit de instanţa de fond pentru judecarea cauzei, respectiv termenul din data de 02.02.2015, în contextul în care contestaţia împotriva Raportului de evaluare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 07.10.2014, judecătorul fondului apreciind că, faţă de această împrejurare, partea a avut la îndemână un interval de timp rezonabil în interiorul căruia avea posibilitatea să îşi angajeze un apărător ales.

Cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare a fost respinsă de către instanţa de fond în considerarea dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., pronunţarea fiind amânată pentru a acorda reclamantei posibilitatea să depună concluzii scrise, tocmai în vederea garantării exercitării dreptului la apărare.

Textul stabileşte un caz particular de amânare a procesului, respectiv pentru lipsă de apărare. Condiţiile în care se poate dispune o astfel de amânare rezultă din conţinutul intrinsic al normei procesuale evocate.

Însă, amânarea pentru lipsa de apărare are un caracter excepţional. Ea se poate dispune numai pentru motive temeinice, astfel cum precizează primul alineat al textului analizat. Un reper important în determinarea motivelor temeinice este reprezentat şi de referirea legii la acordarea unei atare amânări numai în mod excepţional. Pe de altă parte, tot primul alineat al textului supus exegezei precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părţii sau reprezentantului ei. O atare abordare normativă evidenţiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare.

Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiţie, iar pentru eventualele abuzuri sau greşeli de judecată datorate încălcării dreptului la apărare, partea care se consideră lezată are la îndemână remedii prevăzute de lege.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte precizează că dreptul la apărare, deşi un drept de o importanţă deosebită în economia procesului civil, nu este un drept absolut. Astfel, pentru a se putea asigura desfăşurarea în condiţii optime a procesului, acesta comportă o serie de condiţii şi limitări care nu constituie în sine o restrângere a acestuia, ci doar o descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei.

Se impune şi menţiunea că desfăşurarea cu celeritate a procesului reprezintă una dintre cele mai importante garanţii ale liberului acces la justiţie, legea prevăzând o serie de drepturi şi obligaţii ale justiţiabililor în acest scop.

Astfel, motivul invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea cererii de amânare, constând în absenţa sa din ţară pentru o perioadă îndelungată, nu constituie un motiv temeinic în sensul legii procesuale civile având în vedere că partea avea posibilitatea angajării unui apărător calificat încă de la momentul depunerii contestaţiei pe rolul instanţei. În plus, distinct de împrejurarea că motivul invocat în susţinerea cererii de amânare nu a fost dovedit, constituind astfel o simplă afirmaţie, de la acest moment şi până la termenul de judecată din data de 02.02.2015, reclamanta a avut la îndemână o perioadă de aproape 4 luni de zile în care avea posibilitatea şă îşi angajeze un apărător care să o reprezinte în cauză.

Ca atare, judecătorul fondului a procedat judicios la respingerea cererii de amânare, făcând corecta aplicare a prevederilor art. 222 C. proc. civ., ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să nu îşi găsească incidenţa în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la sentinţa pronunţată de instanţa de fond, preliminar, Înalta Curte reţine că prin Raportul de evaluare contestat în prezenta cauză au fost identificate elemente în sensul existenţei unei incompatibilităţi, prin nerespectarea de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României care prevăd că este incompatibilă calitatea de membru al acesuti corp cu orice funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ universitar acreditate.

În susţinerea acestei constatări s-a reţinut prin raportul contestat că, în perioada 21.09.2005 şi până la momentul emiterii acestuia - 16.09.2014, reclamanta, consilier diplomatic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a exercitat simultan cu deţinerea acestei calităţi şi următoarele funcţii private: membru în Consiliul de conducere al B., începând cu data de 21.09.2005, în baza convenţiilor civile nr. 6096/21.09.2005 şi nr. 4851/15.07.2010, fiecare încheiată pe o durată de 4 ani; consilier culte în cadrul Fundaţiei "C." România, în perioada 01.09.2006-01.09.2010, în baza contractului individual de muncă nr. x/01.09.2006, a Actului aditional nr. 1/18.08.2007 şi a Deciziei de încetare nr. 336/30.08.2010; consilier culte în cadrul Complexului Educaţional "D." România, începând cu data de 01.09.2010, pe durată nedeterminată, în baza contractului individual de muncă nr. x/16.08.2010.

Recurenta-reclamantă a invocat, prin recursul formulat, excepţia tardivităţii evaluării stării de incompatibilitate şi implicit a întocmirii raportului de evaluare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora activitatea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

În susţinerea excepţiei s-a menţionat că exerciţiul funcţiei de consilier diplomatic, în raport de care a fost reţinută starea de incompatibilitate, a încetat în anul 2010, urmare a numirii în funcţia de subsecretar de stat în cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului, astfel că activitatea de evaluare trebuia realizată până cel mai târziu în anul 2013.

Ţinând seama de împrejurarea că intimata-pârâtă a reţinut prin raportul de evaluarea contestat faptul că şi la momentul emiterii acestuia starea de incompatibilitate a reclamantei dăinuia, datorită calităţii acesteia de membru al Corpului diplomatic şi consular care nu a încetat odată cu suspendarea sa, la data de 22.02.2010, din funcţia şi gradul diplomatic de consilier diplomatic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, excepţia apare ca fiind neîntemeiată, constituind mai degrabă, în aprecierea instanţei de recurs, o veritabilă apărare de fond prin raportare la chestiunea ce se impune a fi dezlegată în cauză, vizând determinarea naturii şi efectelor juridice generate de suspendarea reclamantei din funcţia şi gradul de consilier diplomatic din perspectiva incompatibilităţilor instituite de cadrul legal aplicabil.

Prin urmare, efectuând propria analiză asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute prin raportul de evaluare, de altfel necontestate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat într-o manieră judicioasă la respingerea contestaţiei formulate împotriva actului administrative întocmit de către intimata-pârâtă, prin care s-a constatat nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 269/2003.

Reţine Înalta Curte că, prin Ordinul Ministrului Afacerilor Externe nr. 1287/12.09.2005, începând cu data de 01.06.2005, recurenta-reclamantă a fost angajată în Ministerul Afacerilor Externe, cu contract individual de muncă, pe durată nedeterminată, în condiţiile cumulului pensiei cu salariul, în funcţia şi gradul diplomatic de consilier diplomatic, la Direcţia Orientul Mijlociu şi Africa.

De asemenea, se reţine că, în baza Ordinului Ministrului Afacerilor Externe nr. 283/29.03.2010, începând cu data de 22.02.2010, contractual individual de muncă încheiat cu MAE a fost suspendat, în temeiul art. 66 din Legea nr. 269/2003 şi art. 50 lit. e) din Codul muncii, pe perioada numirii în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Conform prevederilor art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, "calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ superior acreditate".

În susţinerea incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 23 lit. d) şi e) şi art. 49 din Legea nr. 269/2003, precum şi a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 269/2003, "membrii Corpului diplomatic şi consular al României au următoarele drepturi specifice: d) să desfăşoare activitate didactică şi ştiinţifică, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor prezentului statut; e) să adere şi să activeze în cadrul asociaţiilor profesionale şi al organizaţiilor ştiinţifice din ţară şi din străinătate, cu respectarea prevederilor prezentului statut".

Mai reţine Înalta Curte că, în privinţa dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, trebuie avute în vedere modificările succesive ale corpului normei. Astfel, până la data de 12.11.2009, acestea aveau următorul cuprins:

"funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice". Ulterior datei menţionate, urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 330/2009, norma în cauză prevedea că "funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice şi în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, potrivit fişei postului".

Modificări ale aceleiaşi norme au intervenit şi prin pct. 3 din Legea nr. 284/2010, astfel că, începând cu 01.01.2011, "funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice. Funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, funcţionar public parlamentar sau funcţionar public cu statut special, potrivit fişei postului".

Acceptând, teoretic, teza interpretativă avansată de către recurenta-reclamantă, conform căreia în ceea ce o priveşte sunt aplicabile dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr161/2003, Înalta Curte reţine că anterior datei de 12.11.2009, acest cadru legal nu permitea reclamantei să deţină sau să exercite activităţi în sectorul privat.

Or, în cauză este de necontestat că, până la data de 12.11.2009, reclamanta deţinea funcţia şi gradul diplomatic de consilier diplomatic în cadrul MAE, concomitent cu calitatea de membru în Consiliul de conducere al B., începând cu data de 21.09.2005 şi cea de consilier culte în cadrul Fundaţiei "C." România, începând cu 01.09.2006, încălcând, prin urmare, şi dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, ceea ce determină incompatibilitatea sa, până la epoca menţionată, şi în raport de aceste dispoziţii legale.

În altă ordine de idei, în raport de criticile recurentei, Înalta Curte precizează că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă conflictului dintre dispoziţiile legii speciale (art. 49 din Legea nr. 269/2003) şi cele cuprinse în legea general în materia incompatibilităţilor (art. 23 lit. d) şi e) şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003), cu respectarea şi aplicarea judicioasă a principiului specialia generalibus derogant, în favoarea celei dintâi, reţinând că acestea sunt aplicabile în speţă, având în vedere funcţia publică şi gradul diplomatic deţinut de partea menţionată, împrejurare care o supune regulilor speciale regăsite în Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, din care aceasta face parte.

Relevantă sub acest aspect este şi concluzia instanţei de fond, prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, potrivit căreia art. 49 din Legea nr. 269/2003 reglementează incompatibilităţi specific cu character special aplicabile personalului membru al Corpului diplomatic şi consular al României.

În plus, instanţa de recurs menţionează că prevederile art. 49 din Legea nr. 269/2003 nu disting în privinţa funcţiilor private a căror deţinere este incompatibilă cu calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă.

În stabilirea înţelesului noţiunii de funcţie private, în sensul legislaţiei care reglementează regimul incompatibilităţilor, nu se face distincţie în funcţie de caracterul permanent sau ocazional ori periodic al activităţii sau de caracterul remunerat ori neremunerat al acesteia.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante conform cărora interpretarea art. 49 din Legea nr. 269/2003 trebuie să ţină seama de finalitatea prevederilor urmărită de legiuitor prin edictarea normei.

Recurenta-reclamantă pretinde instanţei să aprecieze cu privire la starea de incompatibilitate în funcţie de existenţa sau inexistenţa unor premise reale de ameninţare în mod efectiv a valorilor sociale apărare prin reglementarea acestei incompatibilităţi, însă textul de lege citat nu permite o astfel de evaluare judiciară, simpla deţinere a celor două funcţii incompatibile încadrându-se în ipoteza prevederilor legale care reglementează starea de incompatibilitate.

Din alt unghi de vedere, împrejurarea că prevederile art. 49 din Legea nr. 269/2003 sunt aplicabile litigiului pendinte rezultă şi din faptul că funcţiile îndeplinite de către aceasta în cadrul B. şi asociaţiilor/fundaţiilor fără scop lucrativ Fundaţia "C." România şi Complexul Educaţional "D." România, având ca obiect practicarea ritului mosaic şi promovarea culturii evreieşti, conform susţinerilor acesteia, se încadrează în conceptul de "funcţie privată" în sensul dispoziţiilor legale care reglementează regimul incompatibilităţilor, întrucât, conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, iar potrivit prevederilor art. 2 din Statutul federaţiei menţionate aceasta este organizaţie apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică, cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil şi educaţional.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la lipsa incompatibilităţii sale, începând cu data de 22.02.2010, când contractual individual de muncă încheiat cu MAE a fost suspendat, în temeiul art. 66 din Legea nr. 269/2003 şi art. 50 lit. e) din Codul muncii, pe perioada numirii în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Înalta Curte precizează că singura condiţie impusă de legiuitor pentru reţinerea stării de incompatibilitate este deţinerea simultană a funcţiilor/calităţilor declarate de lege ca fiind incompatibile, exercitarea lor efectivă neavând relevanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 269/2003, membrilor Corpului diplomatic şi consular al României numiţi în funcţii de demnitate publică li se suspendă raporturile de muncă pe perioada mandatului, iar la încetarea funcţiei de demnitate publică şi la revenirea în Ministerul Afacerilor Externe li se recunoaşte vechimea în activitatea diplomatică sau consulară.

Prin urmare, coroborând dispoziţiile normei legale anterior evocată cu prevederile art. 49 şi 96 din Legea nr. 188/1999 şi efectuând examenul interpretării sistematice a acestora, Înalta Curte învederează că suspendarea raporturilor de serviciu sau de muncă nu echivalează cu pierderea sau încetarea calităţii de funcţionar public şi de titular al funcţiei publice, în speţă membru al Corpului diplomatic şi consular.

Prin suspendarea contractului de muncă în cadrul MAE, la data de 22.02.2010, reclamanta nu şi-a pierdut calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular, exercitarea funcţiei deţinute fiind doar întreruptă.

Suspendarea raportului său de muncă reprezintă o suspendare a principalelor sale efecte, adică prestarea muncii şi plata salariului, manifestându-se printr-o încetare temporară a îndeplinirii atribuţiilor specific fişei postului, în timp ce celelalte drepturi şi obligaţii continua să se aplice.

Suspendarea se deosebeşte de încetarea raporturilor de serviciu sau de muncă prin faptul că încetarea presupune dispariţia efectelor sale, iar suspendarea presupune doar întreruperea acestora.

Pe durata susperndării, raportul de serviciu sau de muncă al funcţionarului public nu poate fi modificat şi nici nu poate înceta, motiv pentru care respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor specific funcţiei din care a intervenit suspendarea este în continuare o obligaţie active care produce efecte juridice specific în cazul nerespectării.

Aşadar, Înalta Curte precizează că starea de incompatibilitate nu este condiţionată de exercitarea efectivă a funcţiei publice, dispoziţiiol legale incidente prevătzând într-o manieră clară, lipsită de echivoc, faptul că deţinerea cumulativă a unor funcţii atrage incompatibilitatea persoanei în cauză.

În speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 23 lit. d) şi e) din Legea nr. 269/2003, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, întrucât activitatea reclamantei în cadrul B., a asociaţiilor/fundaţiilor fără scop lucrativ Fundaţia "C." România şi Complexul Educaţional "D." România, s-a desfăşurat în baza contractelor de muncă sau convenţiilor civile în temeiul cărora aceasta a prestat servicii de consiliere activitate culturală sau relaţii publice ori specifice activităţii/atribuţiilor membrilor în Consiliul de conducere, contra unei remuneraţii determinate, în calitate de prestator/executant şi nu în calitate de membru al acestor organizaţii.

Un ultim aspect se impune a fi examinat şi anume cel referitor la restrângerea legală a exerciţiului unor drepturi civile fundamentale protejate de dispoziţiile art. 53 din Constituţie, de care recurenta a înţeles să se prevaleze în cadrul criticilor formulate.

Din aceste punct de vedere, Înalta Curte menţionează că, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa instanţei de contencios constitutional, stabilirea cazurilor de incompatibilitate nu constituie o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, ci o garanţie de natură să confere o autoritate morală de necontestat persoanelor care au calitatea de funcţionari publici, prin asigurarea imparţialităţii, protejarea interesului social şi evitarea conflictului de interese (a se vedea Decizia CCR nr. 396/2017, pct. 28).

De altfel, instanţa de recurs menţionează că şi în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 se prevede că acest act normative reglementează regimul incompatibilităţilor privind demnităţile publice şi funcţiile publice pentru a se crea cadrul legal pentru prevenirea şi combaterea folosirii abusive a funcţiilor publice, a obţinerii unor venituri în exercitarea acestora, prevederi ce se înscriu pe linia documentelor internaţionale în materie şi se regăsesc în mare parte în legislaţiile europene.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prin instituirea unui regim al incompatibilităţilor pentru funcţionarii publici nu se aduce atingere nici dreptului la muncă conscrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie şi nici oricărui alt drept civil protejat de art. 53 din legea fundamentală, respectiv a dreptului de a fi ales/numit/desemnat într-o funcţie sau demnitate publică.

2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Faţă de considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, constatând că sentinţa nr. 407 din 16 februarie 2015 şi încheierea din 2 februarie 2015, ambele pronunţate de instanţa de fond, se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat împotriva acestora, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 407 din 16 februarie 2014 şi încheierii din 2 februarie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2021.