Clawback contribution upheld; pharmaceutical company’s annulment action rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstnaţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018 la data de 21.02.2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, anularea notificării nr. x/30.10.2017, prin care CNAS i-a comunicat datele în vederea stabilirii, declarării şi achitării contribuţiei clawback aferentă trimestrului III al anului 2017; anularea adresei nr. x/08.12.2017, prin care CNAS a răspuns contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva notificării sus-menţionate; obligarea CNAS la comunicarea valorii consumului de medicamente, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, consum aferent vânzărilor reclamantei în trimestrul III al anului 2017.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2557 din data de 26.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurării de Sănătate, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2557 din data de 26.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, aprecierile instanţei de fond sunt eronate, fiind bazate o aplicare greşită a normelor de drept material ce reglementează stabilirea contribuţiei clawback, în special art. 3 şi art. 5 din O.U.G. nr. 77/2011 sens în care se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecarea, admiterea acţiunii în anulare, având în vedere că aceste elemente se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

"când hotărârea a fost dată că încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Primul element de nelegalitate invocat prin cererea introductivă a fost acela al nemotivării notificării, însă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că notificarea contestată cuprinde referiri la dispoziţiile legale aplicabile, precum şi datele pe care legea obligă a fi comunicate către reclamantă. Aşadar, în cuprinsul notificării, sunt relevate elementele de fapt şi de drept, conform legii, care conduc reclamanta să determine care este sarcina fiscală ce-i revine, precum şi să înţeleagă raţiunea care se află în spatele acesteia.

Concluzia instanţei de fond dovedeşte neanalizarea amplelor argumente expuse prin cererea introductivă, legate de lipsa de transparenţă a modalităţii în care sunt comunicate elementele prevăzute de O.U.G. nr. 77/2011, respectiv valoarea consumului de medicamente suportate din FNUASS şi din bugetul MS. Tocmai lipsa oricăror elemente care să determine raţiunea care se află în spatele datelor privind consumul determină lipsirea reclamantei de orice garanţie împotriva arbitrariului, fiind imposibilă orice verificare a corectitudinii acestora.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond în mod greşit a respins elementul de nelegalitate referitor la modul de stabilire a bazei de calcul a contribuţiei clawback.

În ceea ce priveşte problema raportării valorii consumului la valoarea de compensare a medicamentelor, instanţa de fond a făcut ample trimiteri la considerente din practica Curţii Constituţionale, conchizând în sensul că "Criticile aduse de reclamantă potrivit cărora mecanismul de calculare şi plată a contribuţiei litigioase contravine principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, nu pot fi primite. În acest sens se va avea în vedere Decizia nr. 668/2014 a Curţii Constituţionale" (pag. 38 a sentinţei), fără însă a avea în vedere că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea modului de interpretare pe care CNAS îl dă prevederilor O.U.G. nr. 77/2011, fără ca acest lucru să însemne că acelaşi mod este şi legal.

Astfel, CNAS a încălcat atât prevederile clare ale O.U.G. nr. 77/2011, dar şi principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale, contribuţia nefiind astfel aşezată asupra unei baze de impunere care să fie raportată asupra veniturilor contribuabilului ci inclusiv asupra veniturilor altor entităţi de pe lanţul de comercializare a medicamentelor (distribuitori şi farmacii).

Această consecinţă este deosebit de păgubitoare pentru producătorii de medicamente, cum este şi cazul reclamantei, pentru care normele în vigoare prevăd adaosuri comerciale maxime de 24% pentru farmacie, respectiv 14% pentru distribuitor, acestea conducând la o marjă totală de aproximativ 41% ce se aplică la preţul de producător, respectiv preţul maximal pe care deţinătorul de APP îl încasează.

Aşadar pentru acest procent de 41% ce se adaugă preţului pe care îl încasează deţinătorul de APP, acesta din urmă va achita contribuţia clawback, aceasta întrucât CNAS aplică procentul "p" din formula de calcul valorii consumului de medicamente, valoarea stabilită de CNAS ca fiind egală cu valoarea de compensare ce include toate adaosurile la care s-a făcut referire.

Modul de stabilire a contribuţiei are în vedere următorul mecanism: valoarea consumului de medicamente suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii aferent vânzărilor plătitorului de contribuţie, necesare pentru stabilirea contribuţiei se comunică fiecărui contribuabil de către CNAS, în conformitate cu art. 3 alin. (3) şi art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011:

Art. 3 alin. (3):

"Valoarea procentului "p" se comunică persoanelor prevăzute la art. I de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, odată cu consumul trimestrial prevăzut la art. 5 alin. (7);

Art. 5 - alin. (7):

"Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite în format electronic persoanelor prevăzute la art. 1, până la finele lunii următoare expirării trimestrului pentru care datorează contribuţia, valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include şi TVA suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate".

Pe baza datelor privind valoarea consumului aferent vânzărilor acestora, deţinătorii de APP au obligaţia să stabilească, să declare şi să plătească această contribuţie - art. 5 alin. (3) prevede că "Stabilirea, calculul şi declararea contribuţiei trimestriale se efectuează de către persoanele obligate la plata acesteia, prevăzute la art. 1, după deducerea TVA-ului de către aceştia din valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente transmis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate conform alin. (7). Contribuţia trimestrială se declară de către plătitori la organul fiscal competent, până la termenul de plată al acesteia prevăzut la alin. (8)".

Din toate aceste elemente rezultă că valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie este diferită de valoarea de compensare a medicamentelor (valoarea suportată din FNUASS). Acest lucru rezultă din faptul că, potrivit art. 5 alin. (3), deţinătorii de APP au obligaţia să îşi stabilească taxa; stabilirea nu ar putea fi văzută ca o simplă înmulţire a procentului "p" cu o valoare comunicată de CNAS - este vorba despre o operaţiune mult prea simplă ca să nu o realizeze deja CNAS; în realitate, "stabilirea" de care vorbeşte legiuitorul este o operaţiune mai complexă pe care doar deţinătorii de APP o pot face pentru că CNAS nu are datele necesare.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că CNAS i-a comunicat o bază de calcul ce se raportează la valoarea de compensare a medicamentelor, valoare ce cuprinde şi adaosurile comerciale ale altor entităţi de pe lanţul de comercializare - distribuitori şi farmacii.

În primul rând, nu există niciun temei legal pentru a decide, aşa cum a făcut-o CNAS, că prin "valoarea consumului aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie" ar trebui înţeles "valoarea compensărilor" acordate de către CNAS pentru medicamentele suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. Nu există vreun text al ordonanţei care să permită o asemenea interpretare.

În al doilea rând, reglementarea actuală este foarte diferită de reglementarea aplicabilă în trimestrele I- III din 2012 când articolul 31 definea "valoarea vânzărilor" în funcţie de care se calcula atunci taxa prin referire la valoarea de compensare:

Art. 31*-1 - (l) începând cu trimestrul I al anului 2012 contribuţia trimestrială, denumită în continuare Ctd, datorată de fiecare plătitor se calculează astfel:

unde: Vit = valoarea vânzărilor individuale trimestriale de medicamente ale fiecărui plătitor de contribuţie, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii;

Vitr = valoarea vânzărilor de medicamente individuale trimestriale de referinţă ale fiecărui plătitor de contribuţie, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii;

VTt = valoarea vânzărilor totale trimestriale de medicamente suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii;

VTtr = valoarea vânzărilor de medicamente totale trimestriale de referinţă suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

(...)

(5) Prin valoarea vânzărilor, în sensul alin. (1) - (3), se înţelege valoarea medicamentelor suportate, potrivit legii, din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, care include si taxa pe valoarea adăugată.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă invocă încălcarea principiului certitudinii impunerii.

Potrivit art. 3 Codul fiscal, principiul certitudinii impunerii presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi a arătat că:

"Contribuţia de clawback este asimilată obligaţiei fiscale, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011, ceea ce impune ca actul de constatare a sumei de plată să fie conform şi principiului certitudinii impunerii, ca principiu al fiscalităţii prevăzut expres în art. 3 Ut. b din Codul fiscal. Asigurarea respectării acestui principiu implică elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale".

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă se referă la efectele modului în care CNAS interpretează şi aplică O.U.G. nr. 77/2011.

În concret, O.U.G. nr. 77/2011, în forma ce face obiectul excepţiei, instituie prin intermediul art. 1 şi art. 3 o contribuţie destinată să suplimenteze veniturile Fondului Naţional Unic de Asigurări de Sănătate, astfel cum rezultă şi din cuprinsul art. 7:

"Sumele încasate din contribuţia prevăzută la art. 3 constituie venituri la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi sunt folosite pentru medicamente incluse în programele naţionale de sănătate, pentru medicamentele cu sau fără contribuţie personală şi pentru servicii medicale".

Este aşadar vorba aşadar de o contribuţie specială, impusă doar anumitor persoane (deţinătorii de APP), stabilită, potrivit interpretării date de CNAS, nu doar în funcţie de veniturile obţinute de aceştia ca urmare a APP-urilor deţinute ci şi în funcţie de veniturile altor persoane (distribuitorii şi farmaciile).

Distribuitorii şi farmaciile au o serie de avantaje financiare (primesc direct sumele de la casele de asigurări, au certitudinea decontării serviciilor lor în legătură cu aceste medicamente precum şi certitudinea încasării contravalorii ca urmare a relaţiei directe cu casa de asigurări). Ei nu plătesc însă nicio contribuţie, iar deficitul cauzat de veniturile lor trebuie să fie acoperit de deţinătorii de APP. Practic, se ajunge la situaţia în care deţinătorii de APP plătesc o contribuţie pentru venituri pe care nu Ie realizează ei ci alte persoane.

Aşa fiind, recurenta-reclamantă consideră că această situaţie este de natură să încalce principiul juste aşezări a sarcinilor fiscale stabilit de art. 56 alin. (2) din Constituţie:

"Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale".

Cu privire la specificul relaţiilor comerciale de pe lanţul de distribuţie, recurenta-reclamantă arată, pe de-o parte, că farmaciile şi distribuitorii primesc direct compensările de la stat, iar pe de altă parte, deţinătorii de APP nu au relaţii juridice directe cu casele de asigurări.

În concret, distribuţia medicamentelor se face pe baza următorului mecanism:

- Deţinătorul de APP (în fapt producătorul sau importatorul medicamentelor) vinde, obligatoriu conform legii, aceste medicamente către distribuitori (este obligat de lege să aibă minim 3 distribuitori); Pe cale de consecinţă, distribuitorii devin proprietarii medicamentelor respective în schimbul unui preţ pe care îl achită deţinătorului de APP;

- Distribuitorul, având în vedere medicamentele pe care le-a achiziţionat de Ia deţinătorul de APP şi care sunt în proprietatea lui, încheie contracte de vânzare-cumpărare cu farmacii sau spitale, aceste din urmă entităţi devenind astfel noul proprietar al medicamentelor respective;

- Farmaciile şi spitalele încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate în vederea suportării, de către cele din urmă, a contravalorii medicamentelor acordate către pacienţi;

- Farmaciile şi spitalele acordă medicamentele cumpărate de la distribuitor pacienţilor;

- Lunar, pentru medicamentele acordate pacienţilor în mod compensat/decontat, farmaciile şi spitalele emit facturi către casele de asigurări de sănătate, facturi ce vor fi plătite, potrivit legii, de către casele de asigurări de sănătate în termen de 60 de zile.

Dat fiind că în spitale sunt decontate inclusiv medicamente care nu figurează în lista de compensare, rezultă că orice deţinător de APP plăteşte contribuţia, fie că doreşte ca medicamentele sale să fie compensate sau nu, pentru simplul motiv că nu este în măsură să influenţeze acest aspect esenţial. Oricum, subscrisa vinde atât medicamente care figurează pe lista de compensare cât şi medicamente care nu figurează pe această listă dar care îi sunt comunicate spre plata contribuţiei clawback pentru că au fost decontate în spitale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, odată cu vânzarea către distribuitor, deţinătorul de APP transferă şi dreptul de proprietate asupra medicamentelor, astfel încât, în final, singura entitate care poate decide dacă un medicament este compensat sau nu devine farmacia, proprietarul medicamentelor în discuţie, care decide: 1) dacă încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate, 2) dacă achiziţionează de la distribuitori un medicament sau altul în vederea acordării sale în sistem compensat.

Având în vedere că farmaciile sunt cele care intră în relaţie contractuală directă cu casele judeţene de asigurări de sănătate este evident că acestea beneficiază în primul şi în primul rând de pe urma suportării din fondurile publice a medicamentelor compensate.

Abia ulterior încasării sumelor de la casele judeţene, farmaciile îşi vor plăti furnizorii (distribuitorii cu ridicata), iar aceştia la rândul lor pe producători/importatori (deţinătorii de APP), în baza raporturilor contractuale avute cu aceştia.

Deţinătorul de APP nu poate influenţa adaosurile comerciale aplicate ulterior de distribuitori şi farmacii astfel încât să stabilească preţul final al medicamentului având în vedere că, deţinătorii de APP nu au posibilitatea de a negocia un anume adaos comercial cu distribuitorii sau cu farmaciile, toate acestea fiind stabilite în mod clar prin procedura reglementată în Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 75/2009. În concret, procedura reglementează în mod clar adaosurile maximale ce pot fi practicate de distribuitori, respectiv farmacii, iară posibilitatea ca deţinătorii de APP să intervină asupra lor. Imposibilitatea deţinătorilor de APP de a influenţa în vreun fel preţul final cu care medicamentul este acordat pacientului, respectiv preţul ce va fi decontat/compensat este o altă consecinţă a faptului că deţinătorii de APP nu intră în relaţii directe cu casele de asigurări de sănătate şi nici cu farmaciile. Altfel spus, adaosurile comerciale - de distribuţie şi de farmacie - asupra cărora se plăteşte contribuţia clawback potrivit formei actuale a O.U.G. nr. 77/2011 nu sunt încasate de către deţinătorul de APP care nici nu are vreun control asupra acestora.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă arată că modalitatea de interpretare şi aplicare a O.U.G. nr. 77/2011 este lipsită de proporţionalitate.

Sub acest aspect arată că prin Decizia nr. 1394/2010, Curtea Constituţională a reţinut că:

"obligaţia instituită de prevederile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 96/2006 poate conduce, în practică, la obligarea asiguratului de a plăti o contribuţie mai mare decât înseşi veniturile realizate. Or, o asemenea prevedere nu poate fi considerată, sub niciun aspect, ca asigurând proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al sarcinii fiscale, în sensul celor arătate mai sus.

Prin ultima critică, recurenta-reclamantă arată că în mod greşit prima instanţă a respins argumentele referitoare la încălcarea CEDO, nu a examinat argumentele referitoare la încălcarea art. 14 şi a art. 1 din protocolul 1 la Convenţie, limitându-se în a considera că, întrucât în discuţie este o problemă ce ţine de fiscalitate, statul are o marjă de apreciere ce practic exclude aplicarea garanţiilor prevăzute de convenţie. Or, instanţa era obligată să realizeze un control de convenţionalitate in concreto, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei şi de modul în care normele atacate afectează în mod real persoana interesată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 09 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea notificării nr. x/30.10.2017, prin care CNAS i-a comunicat datele în vederea stabilirii, declarării şi achitării contribuţiei clawback aferentă trimestrului III al anului 2017; anularea adresei nr. x/08.12.2017, prin care CNAS a răspuns contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva notificării sus-menţionate; obligarea CNAS la comunicarea valorii consumului de medicamente, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, consum aferent vânzărilor reclamantei în trimestrul III al anului 2017.

Prima instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că nu se poate considera că ar exista o apreciere a autorităţii statale lipsită de orice justificare obiectivă şi rezonabilă sub aspectul contribuţiei, din moment ce reglementarea îşi găseşte raţiunea în necesitatea asigurării unui acces neîntrerupt al populaţiei la medicamentele cu şi fără contribuţie personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naţionale de sănătate, precum şi în unităţile sanitare cu paturi, pe fondul nevoii implementării unui sistem de contribuţie sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanţare a sistemului public de sănătate în vederea asigurării asistenţei medicale a populaţiei, aşa cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr. 77/2011.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate după cum urmează:

- critici referitoare la nereţinerea de către instanţă a nemotivării notificării prin care intimata-pârâtă a comunicat datele necesare calculării contribuţiei clawback aferentă trimestrului III 2017;

- critici referitoare la confirmarea legalităţii modului de stabilire de către intimată a bazei de calcul a contribuţiei clawback, prin raportare la valoarea de compensare a medicamentelor, iar nu la valoarea vânzărilor plătitorului contribuţiei;

- critici referitoare la încălcarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, respectiv a certitudinii impunerii;

- critici referitoare la specificul relaţiilor comerciale de pe lanţul de distribuţie;

- critici referitoare la lipsa de proporţionalitate rezultată din modalitatea de interpretare şi aplicare a O.U.G. nr. 77/2011.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile prin care se reiterează nemotivarea actului administrativ, respectiv nerespectarea cerinţei transparenţei.

Din cuprinsul Notificării nr. x/30.10.2017 reclamantei i s-a comunicat valoarea procentului "p" pentru trimestrul III al anului 2017, aceasta fiind de 19,42%, valoarea consumului de medicamente pentru trimestrul III al anului 2017 suportat din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii aferent vânzărilor plătitorului de contribuţie pentru medicamentele din lista depusă pentru care se datorează contribuţia trimestrială, fiind prevăzută în Anexa notificării, această din urmă valoare conţinând şi TVA, ce urma a fi dedus de fiecare persoană obligată la plata contribuţiei trimestriale.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu invocă lipsa unei motivări a actului administrativ contestat, ci imposibilitatea verificării datelor comunicate centralizat de intimata-pârâtă CNAS, prin raportare la sursele efective ale consumurilor înregistrate pe canalele de eliberare a medicamentelor, reclamanta susţinând că, astfel, nu există nicio pârghie de control a informaţiilor primite în vederea calculării contribuţiei clawback.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la lipsa motivării actului administrativ se circumscriu unor argumente de neconstituţionalitate a normei, vizând lipsa de transparenţă fiscală şi nu unor aspecte de nelegalitate a actului, sancţionabile de către instanţa de contencios administrativ, în condiţiile în care notificarea respectă întru totul conţinutul stabilit prin dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011.

De fapt, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, recurenta-reclamantă urmăreşte, în realitate, obţinerea unor date suplimentare, a căror comunicare nu incumbă CNAS în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2011.

Referitor la criticile reiterate ale reclamantei vizând modul de stabilire a bazei de calcul a contribuţiei clawback, prin raportare la valoarea de compensare a medicamentelor, iar nu la valoarea vânzărilor plătitorului contribuţiei, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că taxa trimestrială este calculată în mod greşit asupra valorii de compensare a medicamentelor, care include atât preţul medicamentului, cât şi adaosurile distribuitorilor, aspect de natură a conduce la încălcarea principiilor fiscale fundamentale (principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale, principiile echităţii, proporţionalităţii, rezonabilităţii şi nediscriminării).

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea principiilor fiscalităţii, instanţa de fond reţinând corect că, în raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011, stabilirea contribuţiei se face prin raportare la valoarea consumului de medicamente suportate din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie.

Este de necontestat împrejurarea că, în consumul raportat de farmacii şi distribuitori către CNAS sunt incluse şi adaosurile comerciale practicate de agenţii economici de pe lanţul de distribuţie (adaosul comercial de distribuţie şi adaosul de farmacie), calculate potrivit art. 20 şi 21 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 75/2009, însă criticile reclamantei vizează însuşi modul în care legiuitorul a reglementat mecanismul de calcul al taxei parafiscale, care poate face obiectul unei eventuale sesizări adresate Curţii Constituţionale, iar nu al controlului instanţei de contencios administrativ. În lipsa unor argumente legate de modul concret de determinare a valorii consumului, susţinerile recurentei în sensul că intimata-pârâtă CNAS ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie şi nu valoarea consumului de medicamente, raportat la valoarea de compensare a medicamentelor, constituie, în realitate, critici ce vizează justeţea reglementării, iar nu legalitatea actelor emise de autoritate în executarea legii.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că ar fi îndatorată la plata unor taxe pe venituri pe care nu le realizează, adaosurile comerciale nefiind încasate de deţinătorii DAPP, ci de distribuitori şi farmacii, nu poate fi reţinută, întrucât, la introducerea pe piaţă a unui medicament, titularii contribuţiei cunoşteau condiţiile de plată a taxei, respectiv faptul că nu vor plăti o contribuţie raportată doar la preţul de producător. În acest sens sunt considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 484 din 25.09.2014, potrivit cărora:

"În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit aşadar modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus.".

Totodată, Curtea Constituţională a reiterat faptul că această contribuţie trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deţinători li se decontează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilităţi), ceea ce nu este cazul celorlalţi subiecţi care desfăşoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje. Aceştia vând atât medicamente compensate, cât şi medicamente cumpărate liber de populaţie, neavând un avantaj efectiv din vânzarea medicamentelor compensate.

Înalta Curte va avea în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale din decizia nr. 249 din 21.05.2013:

"taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, în virtutea cărora "impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", Aşadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare. Ca atare, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speţă ai taxei de clawback, respectiv agenţii economici care sunt vizaţi în mod expres de reglementările Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011".

Prin urmare, în cauză nu a fost reliefată o situaţie de încălcare a principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, respectiv a certitudinii impunerii, precum şi a celorlalte principii fiscale, inclusiv a principiului egalităţii.

De altfel, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a formulat critici concrete cu privire la legalitatea consumului comunicat de intimata-pârâtă, ci a susţinut, pe de-o parte, imposibilitatea verificării valorilor furnizate în exclusivitate de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar pe de altă parte, obligarea plătitorul contribuţiei să suporte sarcini fiscale pentru veniturile realizate de alte entităţi, motive de nelegalitate care privesc, astfel cum s-a arătat anterior, însăşi modalitatea de legiferare a contribuţiei trimestriale, iar nu un aspect de nelegalitate propriu actului administrativ contestat.

În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect intimata-pârâtă CNAS a comunicat reclamantei valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor, raportat la valoarea de compensare din preţul final al acestor medicamente, chiar dacă preţul final include şi eventuale adaosuri practicate de agenţii economici interpuşi în lanţul de distribuţie, împrejurare care nu poate fi interpretată ca fiind nelegală or ca având caracter discriminatoriu.

De asemenea, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 69/2014, potrivit cărora:

"Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite informat electronic persoanelor prevăzute la art. 1, până la finele lunii următoare expirării trimestrului pentru care datorează contribuţia, valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include şi TVA suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate ".

Prin urmare, în aplicarea prevederilor legale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite în format electronic, fiecărui deţinător de autorizaţie de punere pe piaţă respectiv reprezentant legal al acestuia, consumul centralizat la nivel naţional pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, precum şi pentru medicamentele cu sau fără contribuţie personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis. în tratamentul spitalicesc şi pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

Astfel, atribuţiile exclusive ale instituţiei pârâte sunt acelea de a transmite procentul "p" şi consumul centralizat de medicamente, conform art. 3 alin. (3) coroborat cu art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările şi completările ulterioare, aspect faţă de care în mod corect a reţinut prima instanţă că modalitatea de stabilire a procentului "p" a fost realizată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările şi completările ulterioare, valoarea TVA fiind eliminată din cele 2 elemente de calcul al procentului "P".

Art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011 prevede că "Valoarea procentului "p" se comunică persoanelor prevăzute la art. 1 de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, odată cu consumul trimestrial prevăzut la art. 5 alin. (7)", iar, conform art. 5 alin. (7) din acelaşi act normativ "Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite în format electronic persoanelor prevăzute la art. 1, până la finele lunii următoare expirării trimestrului pentru care datorează contribuţia, valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include şi TVA suportat din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate.".

Notificarea contestată cuprind referiri la dispoziţiile legale aplicabile, precum şi datele pe care legea obligă a fi comunicate către reclamantă. În cuprinsul notificării sunt relevate elementele de fapt şi de drept, conform legii, care să conducă reclamanta a determina care este sarcina fiscală, precum şi raţiunea din spatele acesteia.

Principiul predictibilităţii fiscale este definit în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare la momentul emiterii notificării contestate, ca fiind reprezentat de certitudinea fiscală, respectiv de elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Aşa fiind, principiul predictibilităţii fiscale are în vedere calitatea legii fiscale şi nu conduita organului fiscal în procedura de aplicare a legii prin emiterea de acte administrative corespunzătoare, analiza respectării acestui principiu presupunând analiza dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2011, competenţă ce ar excede atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.

În cauză, reglementarea criticată a fost determinată de un interes public general, respectiv pentru asigurarea accesului neîntrerupt al populaţiei la medicamentele cu şi fără contribuţie personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naţionale de sănătate, şi ţinând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuţie sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanţare a sistemului public de sănătate în regim de urgenţă, în vederea asigurării asistenţei medicale a populaţiei. În acest context şi pentru realizarea unui just echilibru între interesul general arătat şi drepturile particularilor vizaţi prin reglementarea criticată, modul de calcul al contribuţiei stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori şi farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deţinătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piaţă a medicamentelor, au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuţiei în discuţie, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menţionate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuţiei dă expresie, aşadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia şi avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deţinătorilor de APP."

Referitor la principiul predictibilităţii fiscale, Curtea Constituţională a mai precizat că "deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuţiei trimestriale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011. Aceasta întrucât, potrivit art. 851 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, "Ministerul Sănătăţii Publice stabileşte, avizează şi aprobă, prin ordin al ministrului sănătăţii publice, preţurile maximale ale medicamentelor de uz uman cu autorizaţie de punere pe piaţă în România, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală (OTC)." În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit aşadar modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus."

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între agenţii economici implicaţi în comercializarea medicamentelor, respectiv deţinătorii de autorizaţii de punere pe piaţă şi ceilalţi agenţi economici din lanţul de distribuţie, cum ar fi distribuitorii, farmaciile sau spitalele private, Curtea Constituţională a statuat că această critică tinde spre modificarea şi completarea prevederilor legale existente, în sensul ca plata contribuţiei clawback să cadă şi în sarcina altor agenţi economici din lanţul de distribuţie a medicamentelor.

Or, potrivit dispoziţiilor Curţii, taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituţie, în virtutea cărora "impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stal şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".

Aşadar, taxele parafiscale prezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.

În aplicarea considerentelor statuate de Curtea Constituţională, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speţă ai taxei de clawback, respectiv "agenţii economici" care sunt vizaţi în mod expres de reglementările O.U.G. nr. 77/2011.

Prin Decizia, nr. 665/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 76/29.01.2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, Curtea Constituţională a statuat că există două categorii de deţinători ai autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor, şi anume, unii care sunt obligaţi la plata contribuţiei trimestriale şi alţii cărora nu le incumbă această obligaţie legală.

Diferenţa dintre cele două categorii rezidă în faptul că suportarea contravalorii medicamentelor puse pe piaţă de prima categorie se realizează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

Or, din această perspectivă, contribuţia trimestrială la care sunt obligaţi aceşti deţinători de autorizaţii de punere pe piaţă apare ca fiind instituită în considerarea faptului că aceştia beneficiază de un real avantaj, şi anume, au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii medicamentelor având, aşadar o exclusivitate în a se "îndestula" din cele două fonduri.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut faptul că această contribuţie trimestrială a fost reglementată de legiuitor exclusiv prin prisma faptului că acestor deţinători li se decontează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilităţi), avantaj care nu se acordă şi celorlalţi subiecţi care desfăşoară o astfel de activitate comercială.

Astfel, deţinătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piaţă a medicamentelor şi au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii medicamentelor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuţiei clawback.

Totodată, Curtea Constituţională a apreciat faptul că formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuţiei dă expresie acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia şi avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deţinătorilor de APP.

Relevant este faptul că, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011 prevede că "(2) Deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor prevăzute la art. 1, persoane juridice române, precum şi reprezentanţii legali au obligaţia să depună la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în termenul prevăzut la alin. (1), lista medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială."

Pe cale de consecinţă, le revine debitorilor obligaţia de a depune lista medicamentelor pentru care se datorează contribuţia, iar nu orice listă a medicamentelor din portofoliu, context în care, însăşi depunerea de către recurenta-reclamantă a listei medicamentelor pentru care se datorează contribuţia indică faptul că se obţineau venituri din comercializarea medicamentelor indicate în acea listă.

Aşa fiind, actul emis de intimata-pârâtă trebuie să conţină potrivit legii informaţiile expres prevăzute de ordonanţa de urgenţă, ceea ce s-a şi transmis în cauză. Totodată, la baza acestuia rezultă că se află datele înregistrate în Sistemul Informatic Unic Integrat propriu sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Pe cale de consecinţă, invocarea de către recurneta-reclamantă a lipsei transparenţei şi lipsa caracterului previzibil al acestei taxe, este un aspect ce ţine de reglementarea legală aplicabilă, neputând din acest motiv constitui un motiv de nulitate al notificărilor.

Înalta Curtea reţin că recurenta-reclamantă a formulat o serie de critici legate de mecanismul de calculare şi plată a contribuţiei litigioase, astfel cum este prevăzut acesta prin O.U.G. nr. 77/2011, inclusiv caracterul său excesiv, punând în discuţie însăşi reglementarea legală aplicabilă cauzei.

Atâta timp cât prevederile O.U.G. nr. 77/2011 nu au fost abrogate şi nici declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei faţă de dispoziţiile art. 124 din Constituţia România potrivit cărora "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."

De asemenea, Înalta Curte nu poate primi criticile aduse de recurenta-reclamantă potrivit cărora mecanismul de calculare şi plată a contribuţiei litigioase contravine principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 668/2014 a Curţii Constituţionale potrivit cărora:

"Deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuţiei trimestriale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011. Aceasta întrucât, potrivit art. 851 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, "Ministerul Sănătăţii Publice stabileşte, avizează şi aprobă, prin ordin al ministrului sănătăţii publice, preţurile maximale ale medicamentelor de uz uman cu autorizaţie de punere pe piaţă în România, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală (OTC)." În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit aşadar modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie (în prezent, prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 75/2009 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul al preţurilor la medicamentele de uz uman, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 2 februarie 2009). Or, câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus (Decizia nr. 484 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 14 noiembrie 2014)" cu precizarea că, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

De fapt, Înalta Curte constată că subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reluat în totalitate aspectele prezentate şi analizate de prima instanţă în ceea ce priveşte anularea notificării emise de intimata-pârâtă şi obligarea la comunicarea valorii consumului de medicamente, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministrului Sănătăţii, consum aferent vânzărilor recurentei-reclamante.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2557 din 26 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.