FGA guarantee fund liability and the nature of the 90-day payment request filing deadline as a strict limitation period.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 februarie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 12367/11.01.2018, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea de plată înregistrată sub nr. x/24.11.2017;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 Euro (în contravaloare RON, la cursul BNR de la data plăţii), sumă stabilită în dosarul penal nr. x/2016, care a făcut obiectul cererii de plată;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3013 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3013 din 25 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, întrucât aceste texte de lege nu se aplică cererii de plată formulate de reclamantă. Chiar dacă raportul juridic dintre FGA şi reclamantă este unul de drept administrativ, acest aspect nu exclude aplicarea normelor de drept civil care guvernează raportul iniţial de asigurare. Contrar susţinerilor instanţei de fond, FGA este un garant al obligaţiei de plată a asigurătorului, deci parte a raportului juridic iniţial.

Arată recurenta că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 nu erau în vigoare la data producerii riscului asigurat (01.10.2013), dată la care s-a născut dreptul de creanţă, astfel încât trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi C. civ. din 2011.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a aplicat eronat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, când a apreciat că cererea de plată este tardiv formulată. Prima instanţă nu a ţinut cont de situaţia atipică a creanţei reclamantei, respectiv de naşterea dreptului de creanţă la 01.10.2013 şi determinarea lui prin decizia penală definitivă la 08.05.2017, situaţie neprevăzută de Legea nr. 213/2015. În consecinţă, în speţă nu sunt incidente prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, ci trebuie aplicat termenul de 3 ani de prescripţie în materia asigurărilor (întrerupt prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal) sau termenul de 3 ani stabilit pentru executarea hotărârii judecătoreşti (calculat de la data rămânerii definitive). Prejudiciul a fost stabilit pe cale judiciară în mod definitiv, astfel încât există obligaţia de plată a creanţei la simpla cerere a reclamantei.

Consideră recurenta că instanţa de fond a apreciat greşit şi cu privire la teza subsidiară a calculării termenului de 90 de zile de la data comunicării hotărârii penale definitive, aplicând greşit prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Depunerea cererii de plată era condiţionată de depunerea unei copii legalizate a deciziei penale nr. 819/08.05.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, iar până la comunicarea acestei hotărâri, recurenta-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea de plată.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă şi greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 213/2015, raportat la decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2017. Susţine că Fondul nu avea posibilitatea de a analiza situaţia de fapt şi nici de a aprecia asupra întinderii despăgubirilor, întrucât aceste aspecte au fost analizate definitiv de instanţele de judecată, activitatea FGA fiind limitată la a lua act de hotărârile judecătoreşti, astfel încât în mod greşit a considerat instanţa de fond că Legea nr. 213/2015 stabileşte un termen unic de 90 de zile în care persoanele păgubite pot solicita plata despăgubirilor. Dreptul de creanţă s-a născut la data producerii riscului asigurat, iar textul de lege a apărut ulterior, astfel încât nu poate limita un drept deja dobândit de reclamantă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile vizând legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare se supune Legii nr. 136/1995 şi C. civ., acte normative în vigoare la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv la data producerii riscului asigurat.

Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii de despăgubire, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii dreptului de creanţă, nu susţin o altă ipoteză.

Între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligaţia de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului şi dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. ("B.") produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.11.2017).

În ceea ce priveşte termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantei, ca nefondate, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, precum şi a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În cazul recurentei-reclamante, acest drept s-a născut la data deschiderii posibilităţii executării dreptului de creanţă recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 9661/03.12.2015, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Craiova, conform deciziei penale nr. 819/08.05.2017.

Este nefondat argumentul recurentei-reclamante în sensul că situaţia creanţei sale este atipică, nefiind reglementată de Legea nr. 213/2015; dimpotrivă, reclamanta se află în ipoteza expres prevăzută de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) teza a III-a din Norma ASF nr. 16/2015, a naşterii dreptului de creanţă ulterior declarării falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile calculându-se de la data de 08.05.2017, data stabilirii pe cale definitivă, prin hotărâre judecătorească, a existenţei dreptului de creanţă şi a cuantumului acestuia.

În ceea ce priveşte susţinerile conform cărora recurenta-reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea de plată în lipsa unei copii legalizate a deciziei penale pronunţate de Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte le consideră neîntemeiate, în condiţiile în care titlul de creanţă este reprezentat de sentinţa penală a Judecătoriei Craiova, definitivă prin respingerea căii de atac, care putea fi legalizată şi depusă la FGA împreună cu cererea de plată, fără a fi necesară motivarea şi comunicarea deciziei din apel (pentru care se putea depune, eventual, un certificat de grefă), în raport de prevederile art. 552 alin. (1) şi art. 553 alin. (3) C. proc. pen.

Nefondate sunt şi criticile privitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 213/2015, raportat la decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2017, prin care se reiterează ideea că FGA are obligaţia de a executa hotărârea judecătorească, la simpla cerere a reclamantei, fără a mai analiza condiţiile de formulare a cererii de plată. În realitate, dispoziţiile art. 11-15 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 17 şi art. 29 din Norma nr. 16/2015, stabilesc obligaţia Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a verifica dosarele de daună şi creanţele de asigurări, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări; or, această verificare include, în opinia Înaltei Curţi, aspectul de ordin formal referitor la respectarea termenului de depunere a cererii de plată. Câtă vreme legea prevede un termen de decădere înăuntrul căruia poate fi formulată cererea de plată, revine în obligaţia autorităţii pârâte să verifice respectarea acestui termen, indiferent de titlul pe care se întemeiază cererea.

Totodată, Înalta Curte reţine că paragrafele din decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2017, redate în cuprinsul recursului, nu susţin, în vreun fel, argumentul recurentei-reclamante, referitor la obligaţia FGA de a pune în executare hotărârea judecătorească ce constituie titlu de creanţă, fără nicio altă verificare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3013 din 25 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2021.