Insurers' Guarantee Fund liability: late payment penalties and litigation costs excluded from "insurance claims" under bankruptcy guarantee law

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 4.09.2017 reclamanta S.C A. S.A., fostă B. a formulat contestaţie împotriva Deciziei 8595/2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea integrală a cererii de plată formulată ca urmare a declanşării procedurii falimentului societăţii de C. S.A., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 883 din 28 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă B.) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul ca nu sunt datorate sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, atât timp cât ia dosarul cauzei nu există o hotărâre judecătorească din care să rezulte susţinerea reclamantei cu privire la impunerea obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, precum şi a cheltuielilor de judecată, pârâta neflind parte în dosarul civil indicat de reclamantă;

- faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptăţeşte pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată, această opinie fiind exprimată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept);

- împrejurarea ca FGA nu are calitatea de asigurător şi că funcţionează în temeiul Normei nr. 16/2015 şi al Legii 213/2015 şi nu cel referitor la legislaţia aplicabilă societăţilor de asigurare nu pot, echivala cu exonerarea acestuia de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, din perspectiva rolului FGA în structura si dinamica mecanismului gestionării riscurilor de asigurări nefiind necesar ca acesta să aibă calitatea de asigurător;

- deşi FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment, iar că Norma 16/2015 si Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare, acesta nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 care prevăd că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător";

- Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare, acestea toate urmând a avea acelaşi regim juridic şi a produse aceleaşi efecte juridice, din această perspectivă fiind greşită concluzia primei instanţe.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acţiunii f şi anularea în parte a deciziei ar. 8595/17.08.2017, cu consecinţa admiterii cererii de plata nr. x/31.05.2016.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

A. S.A. (fosta B.), a formulat cererea de plata, înregistrată la pârâtă sub nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu suma de 3.015 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri în cuantum de 1.625,89 RON, penalităţi de întârziere în valoare de 320,30 RON, precum si suma de 1.068,81 RON cheltuieli de judecată.

Petenta a solicitat sumele menţionate ca urmare a unui accident de circulaţie care a avut loc în data de 15.07.2013, din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, ce a intrat în coliziune cu autoturismul cu nr. x

La data evenimentului, autovehiculul cu nr. x era asigurat RCA la asigurătorul C. S.A., conform poliţei de asigurare seria x nr. x, perioada de valabilitate a asigurării fiind 20.06.2013 -19.12.2013.

Urmare a avizării daunei a fost constituit dosarul nr. x (nr. unic 71047).

În cadrul instrumentării dosarului de dauna, din analizarea documentaţiei aferente s-a concluzionat ca suma solicitata cu titlu de penalităţi de întârziere în cuantum de 320,30 RON aferente perioadei 20.05.2015 - 03.12.2015, precum si cheltuieli de judecata de 1.068,81 RON, se impun a fi respinse .

A reţinut pârâta că sumele solicitate cu titlul de penalităţi de întârziere si cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 intrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015-a). Creanţele de asigurări sunt creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se considera creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;).

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (fostă B.) împotriva sentinţei civile din 883 din 28 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.