Scope of statutory guarantee cap: application per insurance claim versus per creditor in insurer subrogation actions against the guaranty fund

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A.. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 4508/27.02.2017 data de paratul FGA.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4138 din 6 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., cu sediul procesul ales la SCPA B." în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate:

- în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca societatea are calitatea de creditoar de asigurare atât in cazul daunelor totale cat si in cazul daunelor parţiale, încălcând dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) ii) din Legea nr. 213/2015, ignorând contractul de intermediere in asigurări nr. 125AA01/05.12.2007;

- plafonul de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 trebuie interpretat ca fiind aplicabil creditorului de asigurare prin raportare la un singur contract de asigurare, fiind incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu C. S.A.;

- nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor legale si a contractului de asigurare, instanţa de fond a respins contestaţia, pe motiv ca reclamanta ar avea calitatea de creditor de asigurare si in cazul daunelor parţiale.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că solicitarea formulata de S.C. A. S.A., nu poate fi acceptata la plata, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, reclamanta-recurentă fiind considerata un singur creditor de asigurare si, pe cale de consecinţa, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplica pe creditor de asigurare si nu pe creanţe de asigurare, textul de lege fiind foarte clar in acest sens.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a tranşat problema de drept dedusă judecăţii, in sensul că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

In ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ., s-a apreciat că problema de drept nu necesită dezlegare, decizia pronunţată tranşând-o indirect prin stabilirea împrejurării că speţei deduse judecăţii i se aplică Legea nr. 213/2015, asupra interpretării căreia s-a pronunţat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Reţine Înalta Curte, următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicarii deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată înregistrată sub nr. x din 30.09.2015 pentru suma de 1.131,82 RON, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare, este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativa soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1468,5 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4138 din 6 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Admite in parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A.. S.A.

Anulează Decizia nr. 4508/27.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să soluţioneze cererea de plată înregistrată sub nr. x din 30.09.2015 formulată de reclamantă.

Respinge in rest acţiunea.

Obligă intimatul - pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1468,5 RON în favoarea recurentului - reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.