Validity of competition authority sanction against potential competitor for price-fixing by object via association-mediated information exchange

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei nr. 80/2017 emise de pârât.

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat, pe cale de excepţie, să se constate că decizia este nemotivata, fiind lovita de nulitate absoluta; în principal, să se constate că fapta imputată nu există şi, pe cale de consecinţa, nu se justifică aplicarea unei amenzi contravenţionale, iar, în subsidiar, în măsură în care se va reţine că fapta imputată există, să se procedeze la individualizarea sancţiunii aplicate societăţii către minimul acesteia, în funcţie de elementele de fapt si de drept învederate în cuprinsul acţiunii.

La data de 27 iunie 2018, reclamanta a învestit instanţa si cu o cerere de suspendare a efectelor deciziei criticate, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la judecarea definitivă a acţiunii în anulare.

În şedinţa publică din 10 octombrie 2018, reclamanta a depus cerere de renunţare la judecata cererii de suspendare formulate în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

2. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4429 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea la judecata cererii de suspendare formulată de către reclamantă.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs reclamanta A. S.R.L., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând astfel admiterea căii de atac, casare hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi anularea deciziei contestate prin acţiunea introductivă.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că judecătorul fondului a considerat în mod eronat faptul că actul administrativ atacat este motivat, preluând în acest sens fără filtru susţinerile intimatului-pârât, cu încălcarea principiului rolului activ şi fără a analiza vreunul dintre argumentele prezentate în susţinerea tezei referitoare la lipsa motivării individualizate din cuprinsul acestuia.

Din perspectiva cadrului factual, recurenta a menţionat că nu a făcut niciodată schimb de informaţii cu concurenţii, acest fapt fiind obiectiv imposibil întrucât nu activa pe aceeaşi piaţă cu toate celelalte entităţi investigate, respectiv pe piaţa serviciilor de pază umană, fiind imposibil să participe la fixarea preţului pe acest segment de piaţă din moment ce activa pe piaţa serviciilor de monitorizare.

Astfel, recurenta a precizat că judecătorul fondului nu a observat acest aspect în condiţiile în care prin chiar decizia emisă intimatul-pârât reţine că piaţa serviciilor de monitorizare este diferită de piaţa serviciilor de pază umană, sens în care învederează că nu putea fi parte la un pretins cartel ce privea o altă piaţă decât cea pe care activa.

În aceste condiţii, recurenta menţionează că, în realitate, a fost sancţionată pentru un potenţial comportament viitor şi nu pentru o încălcare deja săvârşită, caracterul aberant al unui asemenea raţionament fiind preluat în mod nelegal în considerentele sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în contextul în care, la dosarul cauzei, există probe irefutabile potrivit cărora nu s-a comportat precum un concurent potenţial pe piaţa serviciilor de pază umane deoarece nu a efectuat niciodată asemenea servicii.

În absenţa unei manifestări a comportamentului de concurent, învederează recurenta, atribuirea teoretică a calităţii de concurent potenţial nu este aptă să susţină raţionamentele greşite ale intimatului, preluate şi de către judecătorul fondului, întrucât sancţiunea trebuie aplicată unei fapte contravenţionale deja săvârşite şi nu unui comportament alternativ şi viitor, prezumat şi nedovedit.

De asemenea, s-a mai învederat prin recursul declarat, că înţelegerea eronată a standardului de probă de către instanţa de fond poartă asupra nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii pronunţate, fiindcă aceasta are la bază o singură probă care este inaptă a susţine alegaţiile intimatului-pârât, aceasta fiind reprezentată de un paragraf extras din contextul unui proces-verbal al unei asociaţii de întreprinderi din care reclamanta nu face parte.

S-a mai invocat de către recurentă lipsa oricărei motivări în cuprinsul sentinţei atacate în ceea ce priveşte respingerea argumentelor sale relative la schimbul de informaţii şi piaţa fragmentată, împrejurare de natură să o vicieze în mod fundamental, în condiţiile în care legislaţia europeană specifică limpede împrejurarea că pe pieţele foarte fragmentate este imposibilă, în mod obiectiv, fixarea preţului.

În fine, recurenta a formulat critici şi în legătură cu individualizarea sancţiunii, în contextul în care judecătorul fondului a preluat raţionamentul incorect al intimatului-pârât referitor la incidenţa circumstanţei atenuante prevăzute de lit. d) a punctului 1, secţiunea C a capitolului III din Instrucţiunile de individualizare a sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, în contextul în care comportamentul entităţilor active pe piaţa relevantă a fost încurajat de autorităţile publice, astfel cum se menţionează în cuprinsul normei evocate.

Niciuna dintre autorităţile publice şi nici Consiliul Concurenţei nu a notificat forurile industriei cu privire la orice nelegalitate săvârşite de acestea, a conchis recurenta. Pe cale de consecinţă, având în vedere lipsa de reacţie a autorităţilor, caracterul public al măsurilor luate de forurile industriei, precum şi colaborarea cu unele dintre instituţiile publice, impune concluzia că reclamanta a fost încurajată în adoptarea conduitei de piaţă, a menţionat recurenta.

4. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a subliniat că instanţa de fond a prezentat un raţionament similar argumentelor formulate de autoritate, astfel încât nu se poate concluziona că motivarea sentinţei recurate ar fi o copie nefiltrată a acestora, iar din cuprinsul hotărârii nu reiese că argumentele recurentei-reclamante au fost respinse fără o motivare în acest sens.

Aşadar, precizează intimatul, în contextul în care instanţa de fond a descris detaliat motivele pentru care a ajuns la concluzia că actul administrativ atacat a fost motivat, întrucât cuprinde elemente de fapt şi de drept esenţiale ce permit identificarea faptei anticoncurenţiale sancţionate, susţinerile recurentei din această perspectivă nu pot fi primite.

În plus, menţionează intimatul, instanţa nu era obligată să se pronunţe cu privire la fiecare argument invocat de reclamantă, aspect recunoscut de însăşi aceasta din urmă prin declaraţia de recurs, iar în privinţa standardului de probă a arătat că decizia contestată conţine termeni suficient de clari care descriu comportamentul pretins anticoncurenţial, respectând astfel standardul aplicabil dovedirii unei încălcări a regulilor de concurenţă, inclusiv în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă cu privire la care elemente de fapt şi de drept au fost bine identificate şi argumentate, rezultând fără echivoc fapta pentru care a fost sancţionată, ceea ce îi conferă şi posibilitatea exercitării corespunzătoare a dreptului la apărare.

Din perspectiva cadrului factual, precizează intimatul, instanţa de fond a ajuns motivat la menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate, în contextul în care interesul reclamantei pentru obiectul înţelegerii anticoncurenţiale reţinute transpare şi din împrejurarea că aceasta şi-a asigurat toate pârghiile necesare intrării pe piaţa serviciilor de pază umană, din moment ce a solicitat şi obţinut licenţă pentru efectuarea unor asemenea servicii, fiind astfel suficient, potrivit jurisprudenţei instanţelor Uniunii, să se arate că, dacă intenţia pe care o are o întreprindere de a intra pe o piaţă este eventual relevantă pentru a se verifica dacă aceasta poate fi considerată un potenţial concurent pe piaţa respectivă, elementul esenţial pe care trebuie să se întemeieze o asemenea calificare îl reprezintă totuşi capacitatea sa de a intra pe piaţa respectivă, iar examinarea condiţiilor de concurenţă pe o piaţă dată ţine seama nu numai de concurenţa existentă dintre întreprinderile deja existente pe piaţa respectivă, ci şi de concurenţa potenţială pentru a stabili dacă există posibilităţi reale sau concrete, având în vedere structura pieţei şi contextul economic şi juridic care îi guvernează funcţionarea, ca întreprinderile în cauză să se concureze reciproc sau ca un nou concurent să poată intra pe piaţa în cauză şi să concureze întreprinderile existente.

Prin urmare, învederează intimatul, pe întreaga durată a încălcării, recurenta-reclamantă a fost cel puţin un concurent potenţial pe piaţa relevantă în discuţie, informaţiile privind metodologia de formare a preţului şi nivelul minim al acestuia, considerat legitim pentru serviciile de pază umană având, în mod real, aptitudinea de a-i influenţa strategia comercială.

Corect a reţinut instanţa de fond, apreciază intimatul, că de esenţa unei practici anticoncurenţiale este tocmai determinarea comportamentului întreprinderii participante la o astfel de practică în viitor, astfel că nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora grila pentru stabilirea tarifului minim orar priveşte un eveniment viitor şi incert, în condiţiile în care, reiterând jurisprudenta CJUE, a menţionat că înţelegerile prin obiect reprezintă restricţii de pericol, iar reclamanta a săvârşit fapta sancţionată prin decizia contestată, astfel cum instanţa de fond a reţinut.

Tot prin întâmpinare, intimatul a relevat că dreptul concurenţei nu reprezintă a formă clasică a dreptului penal, rămânând o materie cvasi-penală, motiv pentru care orice trimitere făcută de recurentă la o eventuală necesitate de a analiza fapta săvârşită prin raportare la materia penală, care să contrazică jurisprudenţa CJUE, nu pot fi primite.

De asemenea, intimatul a precizat că, în mod corect, în considerentele sentinţei pronunţate, instanţa de fond a apreciat îndeplinirea standardului probatoriu, în urma unui raţionament clar, baza pe analiza întregului ansamblu probator, în condiţiile în care, nici la nivel legislativ naţional sau european, nici la nivel jurisprudenţial nu există o condiţionare cantitativă în privinţa legalităţii standardului de probă.

Recurenta-reclamantă nu poate susţine întemeiat, menţionează intimatul, că prin participarea sa la discuţiile cu privire la stabilirea tarifului orar minim pentru furnizarea serviciilor de pază umană nu a fost implicată într-o înţelegere de stabilire a preţului minim pe această piaţă. Atunci când o întreprindere primeşte date strategice de la un concurent, astfel cum sunt datele privind preţul minim "corect" pentru serviciile pe care le furnizează, în cadrul unei reuniuni, prin poştă sau în mod electronic, se presupune, conform unei jurisprudenţe constante a CJUE, că a acceptat informaţiile şi că şi-a adaptat comportamentul de piaţă în consecinţă, cu excepţia cazului în care răspunde printr-o declaraţie clară că nu doreşte să primească astfel de date, iar recurenta-reclamantă nu s-a delimitat, nu a denunţat practica anticoncurenţială, percepţia celorlalţi participanţi la înţelegere cu privire la intenţia reclamantei fiind un crriteriu determinant pentru a aprecia distanţarea societăţii faţă de înţelegerea coluzivă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora pe pieţele fragmentate nu ar fi posibilă fixarea preţului, intimatul a învederat că nici legislaţia naţională şi nici cea unională în materie de concurenţă nu identifică pieţe pe care realizarea unei înţelegeri anticoncurenţiale ar fi imposibil de realizat. Aşadar, nu poate fi reţinută susţinerea conform căreia nu ar fi existat un schimb de informaţii, fiind vorba despre o piaţă fragmentată.

În privinţa individualizării sancţiunii, intimatul precizează că judecătorul fondului a apreciat judicios că la stabilirea amenzii aplicate reclamantei a fost respectat principiul proporţionalităţii, măsura atingându-şi scopul punitiv, preventiv şi educativ, individualizarea fiind făcută cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 57 din Legea concurenţei.

În fine, intimatul a conchis menţionând că circumstanţa atenuantă la care face referire recurenta a fost analizată de instanţa de fond care a ajuns în mod corect la concluzia că aceasta nu este incidentă în speţă, în contextul în care legislaţia naţională incriminează munca nedeclarată şi evaziunea fiscală în orice domeniu, nu doar cu privire la piaţa serviciilor de pază umană, iar în favoarea reclamantei a fost aplicată o circumstanţă atenuantă la individualizarea sancţiunii realizate de autoritate pentru efectuarea de demersuri pentru a semnala autorităţilor comportamente posibil ilicite ale unor întreprinderi concurente, nivelul de bază al amenzii fiind astfel redus cu 10%.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

O primă critică adresată sentinţei atacate se raportează la preluarea de către judecătorul fondului, în opinia recurentei, a susţinerilor intimatei-pârâte, din perspectiva argumentelor referitoare la motivarea actului administrativ contestat care nu a făcut obiectul analizei, în contextul în care motivarea actului administrativ trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept suficient de bine argumentate, individualizate la entitatea căreia îi este adresat, iar în speţă trimiterile autorităţii de concurenţă la activitatea societăţii au caracter pur enumerativ, fără a contribui la imperativul motivării individualizate.

Prin raportare, atât la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil, din perspectiva obligativităţii instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, precum şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock şi Palade), instanţa de recurs constată că abordarea instanţei de fond a fost una sistematică, de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei, grupând susţinerile părţilor funcţie de finalitatea urmărită, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă necesitatea unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de acestea, reuşind însă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Înalta Curte precizează că nu constituie o nemotivare, respectiv o omisiune de analizare a argumentelor invocate de parte împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parţial, susţineri ale părţii potrivnice, acest fapt reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanţei cu cele ale uneia dintre părţile litigante.

Raţionamentul instanţei de fond este uşor decelabil, lipsit de contradictorialitate, în contextul în care aceasta a apreciat că actul administrativ contestat cuprinde elemente de fapt şi de drept esenţiale ce permit identificarea faptei anticoncurenţiale pentru care reclamanta a fost sancţionată, constând în existenţa unei înţelegeri având ca obiect stabilirea preţului minim pentru serviciile de pază umană, înţelegere rezultată din schimbul de informaţii dintre reclamantă şi alte 33 de întreprinderi, referitor la modul de formare a preţului şi a componentelor acestuia

În plus, din punctul de vedere al standardelor de rezonabilitate, chiar acceptând teoretic faptul că judecătorul fondului a motivat sumar criticile reclamantei referitoare la nemotivarea actului administrativ, Înalta Curte arată că aceasta este suficient de concisă pentru a oferi părţilor certitudinea unei analize reale a cererii, iar eventuala insuficienţă a motivării, astfel cum este clamată de către recurentă, precum şi omisiunea analizării unei realităţi faptice esenţiale, în opinia acesteia, nu pot fi asimilate unei nemotivări astfel cum aceasta susţine.

Efectuând propriul examen de legalitate al deciziei emise de intimatul-pârât, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că actul administrativ este temeinic motivat, neexistând un viciu de formă a acestuia care să afecteze legalitatea sa.

Astfel, este de observat că decizia contestată, dincolo de motivarea în drept prin indicarea legislaţiei corespunzătoare, a indicat într-o manieră suficient de rezonabilă circumstanţele factuale care au fost avute în vedere la emiterea acesteia, astfel cum au fost reţinute şi de judecătorul fondului, cu menţiunea că în această materie nu poate fi ignorată împrejurarea că există o anumită specificitate a faptelor care nu pot fi rupte din context, dat fiind faptul că este vorba despre înţelegeri anticoncurenţiale de tip cartel în accepţiunea legii.

Or, faţă de cele mai sus arătate nu se poate reţine nemotivarea actului administrativ, acesta întrunind exigenţele de formă impuse de lege, deopotrivă prin indicarea în cuprinsul său a materialului probator şi demersurilor ce au stat la baza emiterii lui şi al căror conţinut permite cu suficienţă observarea motivelor de fapt şi de drept avute în vedere.

Este adevărat că motivarea în fapt şi în drept constituie o condiţie de legalitate a actului administrativ şi o garanţie a respectării drepturilor legitime ale cetăţenilor, aspect confirmat şi de art. 17 din Codul bunei administraţii adoptat prin Recomandarea CM/R.(2007)7 a Comitetului Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei care prevede necesitatea motivării într-o manieră corespunzătoare a actelor administrative, mai ales atunci când acestea aduc atingere drepturilor individuale. De asemenea, sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea Europeana de Justiţie a reţinut că motivarea trebuie sa fie adecvată actului emis si trebuie să prezinte de o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să permită instanţei efectuarea revizuirii actului.

În acelaşi sens, în Cauza C 509/1993 s-a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţa, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Motivarea reprezintă aşadar o obligaţie generală a autorităţii publice aplicabilă oricărui act administrativ şi care îndeplineşte un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitate de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Dar aceasta nu înseamnă transformarea obligaţiei de motivare instituită în sarcina organului administrativ, într-una limitată exclusiv unei anume forme, acordarea unei priorităţi acesteia din urmă şi ignorarea, printr-o interpretare de o rigurozitate excesivă, a scopului pentru care ea a fost instituită: acela de a se asigura garanţia respectării legalităţii şi a drepturilor cetăţenilor, la emiterea unui act administrativ prin aceea că acestea trebuie să permită cetăţeanului, cu un nivel mediu de pregătire să înţeleagă aspectele ce i se impută prin acestea. Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, iar amploarea şi detalierea motivării, depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea, depind de circumstanţele fiecărui caz.

Or, în prezenta cauza, Consiliul Concurenţei, prin actul administrativ atacat, a indicat clar care sunt elementele de fapt avute în vedere, atât reclamanta, cât şi instanţa de judecată învestită cu efectuarea controlului de legalitate şi temeinicie, fiind în măsură să cunoască comportamentul reproşat şi sancţionat de autoritate.

În privinţa rolului activ al judecătorului, neexercitat în opinia recurentei de către judecătorul fondului, Înalta Curte constată că aceasta se află în eroare susţinând o asemenea critică, deoarece dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. care instituie acest principiu procesual nu fac referire la obligaţia motivării fiecărui argument îmbrăţişat sau respins de către instanţă ci la obligaţia acesteia de a se pronunţa asupra tot ceea ce s-a cerut, prin raportare la principiul disponibilităţii adică la capetele de cerere cu care a fost învestită prin acţiunea în anulare formulate de parte.

Din perspectiva criticilor aferente fondului cauzei, preliminar, Înalta Curte reţine următoarele aspecte de fapt şi de drept relevante:

Prin Ordinul nr. 237/06.05.2015 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei s-a dispus declanşarea unei investigaţii, din oficiu, având ca obiect analiza posibilei încălcări a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei de către B. şi membrii acesteia, prin schimbul de informaţii, în ceea ce priveşte preţurile şi modul acestora de formare, pe piaţa serviciilor furnizate de către agenţiile de securitate privată.

Ulterior, prin Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 38/19.01.2016, investigaţia a fost extinsă asupra C. şi membrilor acesteia.

Prin ordinul iniţial a fost declanşată procedura de investigaţie având un număr de 9 părţi implicate, B. şi membrii acesteia, în număr de 8 întreprinderi.

Prin ordinul de extindere, investigaţia a cuprins C. şi membrii acesteia şi anume: D., inclusiv membrii acesteia în număr de 13 întreprinderi; E., inclusiv membrii acesteia în număr de 142 de întreprinderi; F., inclusiv membrii acestuia în număr de 34 de întreprinderi.

Având în vedere natura încălcării, prin decizia emisă de Consiliul Concurenţei s-a reţinut că piaţa relevantă pe care se desfăşoară încălcarea constatată, precum şi reglementările specifice domeniului, părţile implicate sunt întreprinderi care au ca obiect de activitate cod CAEN 8010 - activităţi de protecţie şi gardă, licenţiate de IGPR să presteze servicii de pază şi protecţie, respectiv asociaţii care au participat, în mod activ, la săvârşirea practicii anticoncurenţiale, reţinându-se astfel un număr de 38 de întreprinderi şi asociaţii.

Reclamanta este membră a F..

S-a mai reţinut prin decizia contestată că B., FSS, F. şi D. nu desfăşoară activitate comercială pe piaţa relevantă pe care a avut loc înţelegerea de stabilire a preţului minim pentru tariful orar pentru paza umană şi că acestea au intermediat schimbul de informaţii între întreprinderile participante la înţelegerea anticoncurenţială de fixare a preţului pentru serviciile de pază umană din România.

Investigaţia a condus la descoperirea faptului că FSS, F. şi D., deşi nu acţionează pe piaţa relevantă pe care a avut loc înţelegerea de fixare a preţului minim pentru tariful orar pentru paza umană, au intermediat schimbul de informaţii între părţile participante la înţelegerea anticoncurenţială vizată, prin organizarea şi participarea la întâlniri, prin preocuparea grupului de lucru pentru mediu concurenţial, grup organizat de către FSS şi la care participau reprezentanţii tuturor asociaţiilor membre de a realiza şi promova un sistem de stabilire a unui preţ minim pentru serviciile de pază umană, prin transmiterea propriilor membri de informaţii, prin e-mail, referitoare la tariful orar minim pentru pază umană.

În ceea ce o priveşte pe reclamantă, preocuparea membrilor F., din care aceasta face parte, în ceea ce priveşte munca nedeclarată şi evaziunea fiscală, fenomene pe care au încercat să le combată, potrivit susţinerilor acestora, prin realizarea şi diseminarea unui preţ minim pe oră pentru serviciile de pază umană este transpusă în cadrul procesului-verbal al Adunării generale din data de 19.05.2015 în care s-a consemnat faptul că membrilor prezenţi li s-a adus la cunoştinţă împrejurarea că se lucrează la grila de calcul pentru stabilirea tarifului minim orar, fără însă ca vreuna dintre întreprinderile participante să se delimiteze sau să denunţe public această practică, alături de alte întreprinderi, pentru reclamantă reţinându-se că data de început a practicii a fost 19.05.2015.

Astfel, s-a reţinut de către intimatul Consiliul Concurenţei, înţelegerea anticoncurenţială având ca obiect stabilirea preţului minim pentru serviciile practicate pe piaţa serviciilor de pază umană, înţelegere rezultată inclusiv ca urmare a schimbului de informaţii în ceea ce priveşte modul de formare a preţului minim şi a componentelor acestuia, între întreprinderi care furnizează servicii de pază umană şi realizată cu implicarea activă a asociaţiilor ai căror membri sunt întreprinderile implicate, constituie o încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei

În consecinţă, pentru încălcarea constatată, prin Decizia nr. 80/22.12.2017, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a dispus sancţionarea tuturor întreprinderilor implicate, reclamanta fiind amendată cu suma de 60.565,65 RON, reprezentând 4,19% din cifra de afaceri realizată în anul 2016.

Pornind de la acest context faptic şi juridic, în ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi neîndeplinirea cerinţelor standardul de probă aplicabil, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, faptul că, pornind de la premisa principial valabilă că activităţile pe care înţelegerile anticoncurenţiale le implică au loc într-o manieră clandestină, documentele asociate acestora fiind reduse la minimum, prin jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că autoritatea de concurenţă are dreptul la libera apreciere a probelor, singurul criteriu relevant fiind credibilitatea acestora.

De asemenea, în situaţia în care autoritatea de concurenţă descoperă înscrisuri care atestă explicit un contact nelegal între întreprinderi, în mod normal acestea nu pot fi decât fragmentare şi disparate, astfel încât este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducţii logice. Din această perspectivă, în cele mai multe cazuri, existenţa unei înţelegeri sau practici concertate trebuie dedusă dintr-un anumit număr de coincidenţe şi de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicaţii coerente, dovada încălcării normelor de concurenţă.

În acest sens, autorităţii de concurenţă îi revine sarcina de a prezenta dovezi precise şi concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârşită.

Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate, indiferent dacă sunt directe sau indirecte ori circumstanţiale, nu trebuie să corespundă în mod obligatoriu acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării, fiind suficient ca seria de indicii invocată de instituţie, apreciată în mod global, să răspundă cerinţei unui corp de dovezi incriminatorii solide.

Această abordare a fost consacrată de jurisprudenţa europeană în forma principiului aprecierii holistice a probelor, ceea ce permite probarea încălcării normelor de concurenţă în condiţiile în care "urmele" comportamentelor ilicite sunt tot mai reduse. (cauzele Dresdner Bank AG şi alţii vechiul Comisia, parag. 62 şi 63; cauza C-407/08P, Knauf Ghips KG vechiul Comisia Europeană parag. 47; cauza C-407/08P, parag. 48; cazurile 48/69 ICI c. Comisia, Hotărârea din 14 iulie 1972, ECR 619 parag. 68; cazurile T-141/94, Thyssen vechiul Comisia, Hotărârea din data de 11 martie 1999, ECR II-347, parag. 175; cazul T-311/94, Eendracht vechiul Comisia, Hotărârea din 14 mai 1998, ECR II - 1134, parag. 201; cazurile conexate T-25/95 etc., Cimenteries CBR şi alţii vechiul Comisia, Hotărârea din 15 martie 2000, ECT II-491, part. 726; cazul T-56/99, Marlines vechiul Comisia, Hotărârea din 11 decembrie 2003, ECR II-5225, parag. 28; cazul T-38/02, Danone vechiul Comisia, Hotărârea din 25 octombrie 2006, ECR II-4426 parag. 218).

Înţelegerea ce poate interveni între întreprinderi, interzisă de lege, poate fi explicită sau poate fi dedusă din comportamentul părţilor, în condiţiile în care o anumită conduită poate demonstra existenţa înţelegerii, precum şi faptul că nu este necesar ca înţelegea survenită să se concretizeze printr-un plan comun detaliat.

În concluzie, raportând jurisprudenţa CJUE menţionată anterior la situaţia de fapt din prezenta cauză, se constată că pârâta a respectat standardul de probă prezentat anterior pentru dovedirea înţelegerii anticoncurenţiale, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi nu se poate reţine aplicarea unei prezumţii de vinovăţie, cum susţine recurenta.

Astfel, Consiliul Concurentei a luat în considerare înscrisurile aferente situatiei concrete din piaţă pe care le-a coroborat cu înscrisurile ridicate în timpul inspecţiilor inopinate, precum şi cu raspunsurile la solicitarile de informatii adresate părţilor implicate sau altor întreprinderi.

Din probele respective, a rezultat că, prin intermediul asociaţiei din care face parte (F.), reclamanta a fost implicată în realizarea unei înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect stabilirea preţului minim pentru serviciile practicate pe piaţa serviciilor de pază umană, înţelegere rezultată din schimbul de informaţii între întreprinderile investigate, concurente pe piaţa serviciilor menţionate, în ceea ce priveşte modul de formare a preţului minim şi a componentelor acestuia, de natură să determine/orienteze comportamentul acestora în viitor, împrejurare de esenţa practicilor anticoncurenţiale.

Informaţii furnizate în răspunsurile părţilor implicate la solicitările de informaţii ale Consiliului Concurenţei atestă faptul că între operatorii de servicii de pază umană au existat aceste schimburi de informaţii de natură a determina orientarea comportamentului lor viitor, autoritatea utilizând în instrumentarea cazului şi informaţii obţinute în urma solicitărilor adresate altor întreprinderi, precum şi informaţii publice disponibile pe paginile de internet ale întreprinderilor implicate şi ale asociaţiilor din care acestea fac parte.

În ceea ce priveşte inexistenţa unei încălcări a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei, pornind de la premisa înlăturării acestor elemente de probaţiune, faţă de considerentele menţionate în precedent, acest motiv de recurs se dovedeşte a fi nefondat.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prevede ca şi condiţie ca înţelegerea respectivă să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurentei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia. Aşadar, distincţia între înţelegerile anticoncurenţiale prin obiect şi cele prin efect este deosebit de importantă, pentru că, odată ce s-a stabilit că înţelegerea are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei, determinarea efectelor concrete ale înţelegerii nu mai este necesară.

Cu alte cuvinte, pentru ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 să fie aplicabile, nu se impune determinarea/identificarea unor efecte concrete pe piaţă, întrucât restricţiile prin obiect sunt restricţii grave ale concurenţei, fiind susceptibile prin chiar natura lor să producă efecte negative pe piaţă.

În acest sens, în jurisprudenţa comunitară s-a arătat că, dacă este evident că o înţelegere a avut ca obiect să restrângă, să împiedice sau să denatureze concurenţa, atunci nu mai este nevoie să fie examinate efectele acelei înţelegeri/beneficiile pe care ipotetic le-ar fi adus implementarea acelei înţelegeri.

Astfel, sunt amintite aşa-numitele restricţionări "hard-core" (ex. fixarea preţurilor/tarifelor, împărţirea pieţelor), care sunt considerate că, prin însăşi natura lor, pot afecta concurenţa, nemaifiind necesar să se probeze un efect concret asupra pieţei (în acest sens: hotărârea pronunţată în cauzele reunite C-56/64 şi C-58/64 Consten and Grunding vechiul Comisie). De asemenea, trucarea licitaţiilor intră sub incidenţa art. 101 alin. (1) din TFUE (în acest sens: hotărârile pronunţate în cauzele T-29/92 SPO vechiul Comisie, T-9/99 HFB Holding vechiul Comisie).

Ca atare, cazul supus investigaţiei, fiind o înţelegere de fixarea preţurilor/tarifelor, aceasta cade în mod automat sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, intrând în categoria înţelegerilor orizontale care restricţionează concurenţa prin obiect şi nefiind nevoie să se analizeze efectele acesteia pe piaţă.

Dacă nu ar fi existat înţelegerea anticoncurenţială intervenită între părţi, operatorii economici, inclusiv reclamanta, ar fi trebuit să adopte un comportament adecvat unor cerinţe impuse de un climat concurenţial pe piaţă, ce ar fi determinat depunerea de oferte care ar fi avut şanse reale de a fi declarate câştigătoare, ceea ce ar fi presupus inclusiv coborârea ofertei financiare cât mai mult posibil sub valoarea estimată prin înţelegerile dintre acestea. Prin urmare, avantajul economic pe care fiecare societate implicată îl obţinea este reprezentat de diminuarea sau eliminarea riscului comercial la licitaţii şi garantarea câştigării acestora.

În concluzie, se reţine că în mod corect au reţinut intimatul şi prima instanţă faptul că a existat o încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Lege.

Răspunzând argumentelor referitoare la necesitatea existenţei probelor la un nivel care să dovedească în mod credibil săvârşirea faptei anticoncurenţiale, Înalta Curte porneşte de la premisa că aprecierea propriu-zisă a probelor excedează limitele controlului judiciar exercitat în recurs, ce poate viza doar aspecte de legalitate a regimului probator aplicat în cauză, nefiind rolul instanţei de recurs să reia în detaliu toate elementele factuale descrise pe larg în sentinţă ori relatate în calea de atac.

După cum corect a evidenţiat recurenta-reclamantă, pentru a demonstra existenţa unei fapte anticoncurenţiale, autoritatea de concurenţă are obligaţia de a prezenta dovezi precise şi concordante, pentru a crea convingerea fermă că a fost săvârşită încălcarea normelor de concurenţă.

Ţinând însă cont de specificitatea practicilor anticoncurenţiale şi de precauţia cu care se procedează de cele mai multe ori în iniţierea şi punerea în practică a încălcărilor, principiul liberei aprecieri a probelor, consacrat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu poate fi interpretat într-o manieră restrictivă, care să facă imposibilă intervenţia autorităţii de concurenţă în scopul interesului public de protejare a mediului concurenţial, singurul criteriu relevant pentru aprecierea probelor fiind credibilitatea acestora. Existenţa unei practici sau a unui acord anticoncurenţial poate să fie dedusă chiar şi din anumite indicii sau prezumţii care, luate în ansamblu, pot constitui, în absenţa unei explicaţii coerente, dovada încălcării normelor de concurenţă.

Ideea că valoarea probatorie în materia faptelor anticoncurenţiale trebuie evaluată în considerarea întregii situaţii factuale, în raport cu ansamblul elementelor probatorii, este în acord cu jurisprudenţa europeană, edificatoare în acest sens fiind hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C - 407/2008, par. 47- 49, în care s-a reţinut că, pentru a stabili existenţa unei încălcări a articolului 81 alin. (1) CE, Comisia trebuie să se întemeieze pe probe serioase, precise şi concordante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö şi alţii/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85 şi C-117/85 şi C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 127). Cu toate acestea, fiecare dintre dovezile prezentate de aceasta nu trebuie să răspundă în mod necesar acestor criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocate de instituţia respectivă, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerinţe.

Instanţele europene au dezvoltat concepţia holistică de apreciere a probelor în materie de concurenţă, potrivit căreia acestea trebuie analizate în contextul global al procedurii investigate, iar nu în individualitatea lor, în jurisprudenţă făcându-se referire la un "corp comun de dovezi incriminatorii solide" (cauzele reunite T-67/00, T-68/00, T-71/00 şi T-78/00 JFE Engineering Corp, cauza T-62/98 Volkswagen, cauzele conexate C-238/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C-250/99 P până la C-252/99 P şi C-254/99 P Limburgse Vinyl Maatschaapij). În măsura în care documentele identificate de autoritatea de concurenţă conţin informaţii specifice care corespund celor cuprinse în alte documente, trebuie să se considere că aceste elemente se pot susţine reciproc (cauzele Aalborg Portland, Cimenteries CBR).

În acest sens, în sentinţa atacată s-a reţinut în mod judicios că nu se poate pretinde ca orice mijloc de probă să îndeplinească el însuşi standardul necesar pentru dovedirea fiecărui element al încălcării, ci este suficient ca ansamblul probator să constituie un corp de dovezi incriminatorii solide, indiferent dacă acestea sunt directe sau circumstanţiale.

În cazul faptei anticoncurenţiale din litigiul de faţă, valoarea probatorie a dovezilor administrate a fost analizată adecvat, în raport cu întreg contextul cauzal, voinţa comună a societăţilor sancţionate de a stabili preţuri/tarife minime pentru serviciile de pază umană rezultă din schimburile de informaţii care au avut loc prin intermediul asociaţiilor din care fac parte, ulterior acestea fiindu-le transmise pe e-mail, informaţii care se corelează cu elementele decelate din conţinutul înscrisurilor ridicate în timpul inspecţiei inopinate, la care se adaugă elementele probatorii desprinse din comportamentul întreprinderilor vizate şi din explicaţiile oferite de acestea în timpul procedurii, descrise pe larg în motivarea sentinţei atacate.

Relativ criticilor privind absenţa recurentei-reclamante de pe piaţa serviciilor de pază umană, instanţa de fond a reţinut într-o manieră judicioasă împrejurarea că aceasta a realizat demersuri concrete necesare pentru a dobândi calitatea de furnizor de servicii de pază umană, prin raportare la obiectul său de activitate care constă în protecţie şi gardă - cod CAEN 8010, fiind posesoarea licenţei pentru efectuarea serviciilor de pază umană, solicitată şi obţinută de la IGPR, ulterior actualizată, ceea ce îi oferă vocaţia de a presta oricând asemenea servicii, împrejurare care îi conferă statutul de concurent potenţial pe piaţa relevantă în discuţie, astfel că în acest context este lipsită de relevanţă absenţa unor prestări efective de asemenea servicii, atât anterior cât şi ulterior înţelegerii anticonurenţiale.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la greşita individualizare a sancţiunii, Înalta Curte menţionează că, potrivit art. 53 alin. (1) lit. (a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, încălcarea art. 5 şi 6 din Lege şi a art. 101 şi 102 din TFUE se sancţionează cu amendă de la 0,5% până la 10% din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderile implicate în anul financiar anterior aplicării sancţiunii.

Conform legislaţiei naţionale, individualizarea sancţiunii se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei, criterii principale prevăzute de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, dar şi în funcţie de alte elemente stabilite prin instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei, care detaliază şi nuanţează modalităţile de individualizare a sancţiunilor, indicând reperele care diferenţiază gradele de gravitate a faptelor şi tranşelor de sancţiuni.

Din conţinutul deciziei administrative contestate (Cap IX - Individualizarea sancţiunilor) rezultă că, aplicând recurentei-reclamante o amendă de 4,19% din cifra de afaceri pe anul 2016, Consiliul Concurenţei a avut în vedere criteriile prevăzute în Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenţei nr. 21/1996, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 638/10 septembrie 2010, denumite în continuare Instrucţiunile din 2010.

Înalta Curte consideră că încadrarea faptei anticoncurenţiale în categoria faptelor de gravitate mare este justificată, proporţională cu natura faptei (restricţionare pe orizontală având ca obiect fixarea preţului), dimensiunea geografică a pieţei (întreg teritoriul naţional), cu cota de piaţă cumulată a principalilor concurenţi implicaţi (3,471% în anul 2015 şi 3,681% în anul 2016) şi consistent motivată (par. 73 - 79 din decizia de sancţionare), cuantumul decis pentru gravitatea faptei fiind de 4% din cifra de afaceri totală, în anul anterior, a fiecăreia dintre întreprinderile sancţionate.

În cazul recurentei-reclamante a fost luată în considerare drept circumstanţă atenuantă, care au dus la scăderea procentului din cifra de afaceri, efectuarea unor demersuri pentru a semnala autorităţilor comportamente posibil ilicite ale unor întreprinderi concurente care au aptitudinea de a crea disfuncţionalităţi ale pieţei, nivelul de bază fiind redus cu 10%.

De asemenea, s-a reţinut drept circumstanţă agravantă continuarea încălcării după declanşarea investigaţiei de către Consiliul Concurenţei, nivelul de bază al amenzii fiind majorat cu 10%.

Fapta recurentei- reclamante a fost încadrată în categoria faptelor de durată medie (1-5 ani), începând cu 19.05.2015 şi până la data emiterii deciziei.

În ceea ce priveşte criticile legate de efectele concrete ale înţelegerii anticoncurenţiale, Înalta Curte apreciază că acestea nu au relevanţă, întrucât fapta imputată reprezintă o restricţie "prin obiect". De asemenea, astfel cum a statuat C.E.J., impactul asupra preţurilor la consumator nu este o precondiţie pentru constatarea obiectului unei practici anticoncurenţiale, întrucât regulile de concurenţă sunt destinate să protejeze nu doar interesul imediat al concurenţilor sau al consumatorilor, ci şi structura pieţei şi, implicit, concurenţa ca atare.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa C.J.U.E., o îndrumare cu privire la ceea ce constituie o restricţie a concurenţei prin obiect se găseşte în hotărârea pronunţată în cauza C-67/13P Groupement de Cartes Bancaires vechiul Comisia Europeană, în care s-a statuat că, atunci când autoritatea de asigurare a respectării legislaţiei în materie de concurenţă se confruntă cu o potenţială restricţie care nu este deja recunoscută ca restricţie prin obiect (adică atunci când nu există niciun precedent clar în constatările instanţelor europene potrivit căruia practica respectivă este o restricţie prin obiect), aceasta trebuie să stabilească dacă presupusa restricţie produce, "prin însăşi natura sa", "un grad suficient de denaturare a concurenţei".

Astfel cum s-a reţinut în hotărârea menţionată (pct. 51), "anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative în special asupra preţului, a cantităţii sau a calităţii produselor şi serviciilor încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 81 alin. (1) CE, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Clair, 123/83, EU:C:1985:33, punctul 22). Astfel, experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor".

"În ipoteza în care analiza unui tip de coordonare între întreprinderi nu ar prezenta un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se examineze, în schimb, efectele acesteia şi, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ" (hotărârea Allianz Hungária Biztosító şi alţii, pct. 34, precum şi jurisprudenţa citată).

Astfel, noţiunea de restrângere a concurenţei "prin obiect" nu poate fi aplicată decât unor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară, în caz contrar Comisia fiind dispensată de obligaţia de a dovedi efectele reale pe piaţă ale unor acorduri în privinţa cărora nu s a stabilit în niciun fel că sunt, prin însăşi natura lor, dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei.

Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

Astfel, deşi efectele anticoncurenţiale nu trebuie demonstrate în cadrul unei restrângeri a concurenţei prin obiect, nu este mai puţin adevărat că restrângerea concurenţei în cauză trebuie în mod evident să fie de natură a avea un efect minimal asupra pieţei.

Contextul economic şi juridic are rolul de a ajuta autoritatea de concurenţă să înţeleagă funcţia economică şi semnificaţia reală a acordului. A ţine seama de contextul economic şi juridic însemnă că acordul în litigiu trebuie doar să fie în mod concret apt să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune, întrucât nu trebuie pierdut din vedere faptul că avantajul deţinut în ceea ce priveşte previzibilitatea şi facilitarea sarcinii probei pe care îl implică identificarea acordurilor operând o restrângere prin obiect ar fi "compromis în cazul în care această identificare ar depinde, în cele din urmă, de o examinare aprofundată a consecinţelor acordurilor menţionate asupra concurenţei, care ar depăşi semnificativ limitele unei examinări detaliate a acestor acorduri" (concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 46).

În final, Curtea mai reţine că interesul pe care îl prezintă distincţia dintre restrângerile concurenţei "prin obiect" şi cele "prin efect" este probatoriu: în faţa unei restrângeri prin obiect, proba efectelor sale anticoncurenţiale actuale sau potenţiale nu este necesară, constatarea unui obiect anticoncurenţial fiind suficientă pentru calificarea drept restrângere a concurenţei şi, prin urmare, pentru sancţionarea întreprinderilor; dacă obiectul anticoncurenţial al acordului avut în vedere este demonstrat, ancheta se poate încheia, iar încălcarea este dovedită fără ca efectele actuale sau potenţiale ale acordului respectiv asupra concurenţei să trebuiască a fi demonstrate.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că fapta săvîrşită de părtile implicate reprezintă o încalcare de gravitate mare, în conformitate cu normele nationale de individualizare si cu jurisprudenta europeana în materie. Aşa cum au retinut instantele europene, dintre aspectele care sunt relevante, în general, la stabilirea gravitatii încălcării, nu toate au aceeasi pondere în cadrul examinării globale a faptei. Natura încălcării are un rol esential, în special în caracterizarea încălcărilor ca fiind de gravitate mare. Chiar si în situatia în care nu se demonstreaza că o întelegere a avut un impact pe piaţă, acest aspect este irelevant pentru calificarea încalcarii ca fiind de gravitate mare, calificare corecta prin însăşi natura încălcării respective.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, constatând că sentinţa instanţei de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4429 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 iunie 2021.