FGA indemnity valuation: rejection of alternative-parts pricing and reduced labor rates under Article 51(3) of ASF Order 23/2014 and integral repair principles

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei FGA nr. 1487/05.08.2016, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 10.321 RON, sumă la care urmează a se aplica dobânda legală penalizatoare începând cu data de 05.08.2016 şi până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, menţinând în rest decizia contestată.

2. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin

Sentinţa nr. 1625 din 3 mai 2019, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat parţial Decizia nr. 1487/05.08.2016, în ceea ce priveşte neaprobarea la plată a unei despăgubiri suplimentare în valoare de 7.849,83 RON.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei suplimentare menţionate, la care se adaugă dobânda legală în materie civilă, începând cu data de 05.08.2016 şi până la data plăţii efective, şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 de RON, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expert judiciar, proporţional cu pretenţiile admise, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situaţia de fapt, arătând că prima instanţă a încălcat prevederile art. 48 şi art. 51 alin. (9) lit. a) din Norma ASF 23/2014, considerând în mod greşit că preţul pieselor necesare reparaţiei autovehiculului trebuie să fîe cel al producătorilor de origine şi nu preţurile alternative practicate de alţi furnizori decât aceştia, pe care Fondul le-a avut în vedere la determinarea valorii despăgubirii.

Recurentul a susţinut că motivul pentru care s-a raportat în calculul despăgubirii la preţurile alternative - tot piese noi, dar furnizate de alţi furnizori decât cei ai mărcii - este în primul rând faptul că prevederile art. 48 si art. 51 alin. (9) lit. a) din Norma 23/2014 impun ca despăgubirile acordate să nu depăşească valoarea autovehiculului la data procedurii accidentului, maşina în cauză având peste 5 ani vechime.

În opinia părţii, folosirea pieselor originale determină o creştere implicită a valorii autovehiculului faţă de data accidentului, prin urmare despăgubirea calculată astfel este greşită şi reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză faţă de prevederile legale invocate, care stabilesc că despăgubirea trebuie să ţină cont de uzura autovehiculului la momentul stabilirii despăgubirii, iar acest lucru se poate face legal numai folosind preţurile alternative pentru piese noi.

În cauză, prima instanţă a validat calculul expertizei făcut în sistem B. - acelaşi precum cel folosit şi de Fond - considerând că data efectuării calcului de către expert ar fi de preferat faţă de data efectuării calculului de către Fond, or, având în vedere că despăgubirile trebuie să respecte valoarea autovehiculului la momentul accidentului, respectiv 2015 în speţă, este logic ca un calcul cât mai apropiat în timp de acest reper este cel corect şi nu invers, cum greşit s-a procedat.

Totodată, recurentul a considerat că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi ale art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015, având în vedere că singurul scop al constituirii şi funcţionarii Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător şi, fiind un instrument public de garantare, Fondul este obligat să procedeze la circumstanţierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA.

A arătat că în analizarea cererilor de plată Fondul se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, sau în cazul în care reparaţia se face în regie proprie, aşa cum este în cauză, (deci reparaţia nu se efectuează de către unitatea service care a făcut calculul de care se prevalează intimata, în caz contrar ar fi depuse factura şi chitanţa de plată a serviciilor de reparaţii şi nu doar calculaţia), acesta a fost stabilit la suma de 45 RON/UM, având în vedere un preţ considerat rezonabil faţă de preţurile medii ale pieţei şi faţă de scopul FGA.

Aceste repere - preţurile practicate de reprezentanţe şi, în cazul regiei proprii (deci în cazul petenţilor care nu au făcut/nu fac reparaţia la unitatea reparatoare care a făcut calculul despăgubirii solicitate) folosirea tarifului pentru manoperă de 45 RON/UM - sunt stabilite de Fond pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia, în sensul de a da posibilitatea ca totalitatea cererilor să fie satisfăcute, chiar dacă este vorba de creditori de asigurări ai unui asigurător cu o cota mare de piaţă (cazul C.) sau de situaţia în care trebuie să fie satisfăcute cereri de plată pentru mai mulţi asigurători în faliment.

Recurentul a susţinut că Fondul nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri şi nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenţi, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, fapt pentru care nu poate agrea preţurile practicate de unităţile de specialitate dacă se observă o discrepanţă majoră între preţurile sau tarifele practicate de acestea.

A precizat că în cauză rezultă că nu există niciun suport concret al manoperei trecute de unitatea service D. în calculaţia B. - de 60 RON/UM, FGA a folosit un preţ considerat rezonabil pentru manopera implicată în realizarea reparaţiei autovehiculului în discuţie, preţ ce este în acord şî cu scopul şi resursele Fondului.

Astfel, recurentul a susţinut că a procedat în baza prevederilor Legii 213/2015 şi Normei nr. 16/2015, acordând despăgubirea în baza unei atente analize, aşa încât între prestaţia ce se impunea a se executa pentru a aduce autovehiculul în starea anterioara accidentului şi valoarea acesteia să existe un echilibru just, respectând principiul echităţii şi rezonabilităţii în soluţionarea tuturor cererilor.

De asemenea, recurentul a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile art. 280-281 alin. (1) din Codul fiscal privind TVA, validând concluziile expertizei.

Astfel, prima instanţă a validat concluzia potrivit căreia pentru manoperă nu se calculează/datorează TVA pentru ca intimata a optat pentru reparaţie in regie proprie, deşi reparaţia autovehiculului a implicat nu numai operaţiuni de manoperă, ci şi achiziţia de piese necesare care intră tot în regimul ales de parte, respectiv "REGIE PROPRIE", achiziţie pentru care nu s-au prezentat facturi şi/sau chitanţe/bonuri/ordine de plată, aşa încât apare ca nelegal a scădea TVA doar pentru manoperă, nu şi pentru piesele aferente reparaţiei pentru care intimata a ales aceeaşi variantă (regie proprie).

Recurentul a mai criticat şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 din O.G nr. 13/2011 în ce priveşte dobânda legală penalizatoare la diferenţa de despăgubire la care a fost obligat.

În primul rând a considerat că Legea nr. 213/2015 nu stabileşte posibilitatea plaţii de dobânzi/penalităţi de întârziere de către FGA, însă, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că s-ar aplica dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 în considerarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, în cadrul procedurii de faliment prima instanţă a stabilit în mod nelegal ca dată de la care acestea ar fi datorate data emiterii deciziei atacate, or, momentul scadenţei pentru suma de bani la care a fost obligat este data sentinţei, nu data emiterii deciziei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamată A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a normelor legale incidente şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 1487/05.08.2016, în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 10.321 RON, sumă la care urmează a se aplica dobânda legală penalizatoare începând cu data de 05.08.2016 şi până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, menţinând în rest decizia contestată.

Curtea de apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 1487/05.08.2016 în ceea ce priveşte neaprobarea la plată a unei despăgubiri suplimentare în valoare de 7.849,83 RON, a obligat pârâtul la plata sumei suplimentare menţionate, la care se adaugă dobânda legală în materie civilă, începând cu data de 05.08.2016 şi până la data plăţii efective, şi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 de RON, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expert judiciar, proporţional cu pretenţiile admise, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată Fondul a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 8.378 RON şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 10.321 de RON, apreciindu-se că nu se justifică această din urmă sumă, reprezentând diferenţa dintre tarifele şi preţurile practicate de unitatea service reparatoare care a realizat reparaţia şi cele practicate de unităţile service de reprezentanţă, diferenţe piese de schimb, şi valoare TVA, având in vedere ca reparaţia nu s-a efectuat, ci s-a depus un deviz estimativ.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanţa de control judiciar reţine că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că intenţia legiuitorului este de recunoaştere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

În acest sens, s-a dispus efectuarea unei expertize judiciare, cu care s-a dovedit că avariile autoturismului pentru care s-au cerut despăgubiri, cuprinse în nota de constatare, în corelare cu mecanismul de producere al impactului, sunt justificate de dinamica producerii accidentului, implicând toate reperele ce au format obiectul dosarului de daună deschis de asigurător, iar soluţiile tehnologice adoptate au fost corecte, acestea fiind impuse de aria şi profunzimea deformaţiilor.

Prin urmare, au fost respectate prevederile art. 51 alin. (3) din Ordinul A.S.F nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului, potrivit cărora:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53".

Expertul a stabilit că valoarea lucrărilor de reparaţii necesare autoturismului pentru a fi readus la starea/condiţia conformă dinainte de producerea evenimentului rutier este de 16.227,83 RON, arătând că devizul de reparaţie a fost întocmit în sistemul "B.", utilizat la nivel European şi unanim acceptat de societăţile de asigurare din România.

Aşa fiind, se reţine că în mod corect prima instanţă a ţinut cont de calculaţia realizată de către expertul judiciar, în condiţiile în care reclamantul a depus o calculaţie din data de 14.11.2015 în valoare de 18.699 RON, iar pârâtul o calculaţie din 19.10.2016 în valoare de 10.054,18, din care a scăzut TVA de 1675,70 de RON, având în vedere, totodată, în ceea ce priveşte tariful orar de manoperă, suma de 60 RON/h fără tva, considerat ca preţ minim în piaţa unităţilor de service (la reprezentanţă acesta fiind de min. 150 RON/h), iar cât priveşte valoarea TVA în momentul achiziţionării pieselor pentru reparaţia autoturismului s-a avut în vedere că orice factură conţine şi TVA aferentă, fiind exclusă această taxă numai din valoarea manoperei, întrucât intimata- reclamanta a optat pentru reparaţii în regie proprie.

Contrar criticilor recurentului, în cauză nu se poate reţine o încălcare a art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căruia "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza avansată de recurent cu privire la preţurile alternative pentru piese noi, aşa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către acesta.

Aşadar, în lipsa unui temei legal, nu se poate valida demersul autorităţii recurente-pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază echitabil, folosit un preţ considerat rezonabil pentru manopera implicată în realizarea reparaţiei.

Din perspectiva dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din acelaşi act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

În fine, în ce priveşte dobânda legală la suma la care a fost obligat Fondul se constată că intimata-reclamantă este îndreptăţită la plata acesteia, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii despăgubirii cuvenite.

Cum obligaţia de plată a dobânzii izvorăşte din lege (răspunderea civilă delictuală) se impune a fi plătită în cuantumul prevăzut de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, de la data emiterii deciziei contestate până la data plăţii efective.

Relevantă în acest sens este Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în cares-a reţinut că plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Totodată, va face aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", sens în care va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1625 din 3 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 2000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.