Insurance claim deadline: 90-day lapse period starts from date of actual loss knowledge, not accident or bankruptcy ruling

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 17.10.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei FGA nr. 17091/25.09.2018 şi obligarea FGA să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/02.08.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 411/2019 din 05 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată şi anulată decizia FGA nr. 17091/25.09.2018.

A fost obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/02.08.2018, precum şi la cheltuieli de judecată către reclamantă în sumă de 50 RON taxă timbru si 500 RON onorariu redus de avocat.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, rejudecarea litigiului în fond.

În motivarea recursului, a arătat că motivarea instanţei de fond este contradictorie. Astfel, pe de o parte se afirmă că naşterea dreptului de creanţă la repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, această dată fiind data producerii evenimentului asigurat, iar pe de altă parte se invocă în mod eronat dispoziţiile art. 663 din C. proc. civ.

A menţionat recurentul că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că data de la care curge termenul de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este data emiterii facturii. A mai reţinut instanţa de fond că la data emiterii facturii creanţa devine certă, lichidă, exigibilă, acesteia cunoscându-se întinderea, însă o factură nu poate fi un titlu executoriu pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 663 din C. proc. civ., cum în mod eronat a apreciat instanţa de fond.

Astfel, instanţa de fond a apreciat greşit că termenul de decădere începe să curgă de la data emiterii facturii, iar nu de la data producerii evenimentului asigurat.

A mai arătat recurentul că, în cazul dedus judecăţii, deşi prescripţia este de doi ani în materia asigurărilor, termenul de prescripţie este cel general de trei ani.

În cazul dedus judecăţii, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) teza finală din Legea 213/2015 este de decădere, fiind evident că acestui termen nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie.

A concluzionat recurentul că ar fi trebuit ca reclamanta să fi formulat cererea de plată în termenul prevăzut de lege.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei FGA nr. 17091/25.09.2018 şi obligarea FGA să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/02.08.2018.

Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

În argumentarea acestui caz de casare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond, pe de o parte, afirmă că naşterea dreptului de creanţă la repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, această dată fiind data producerii evenimentului asigurat, iar pe de altă parte invocă în mod eronat dispoziţiile art. 663 din C. proc. civ.

Or, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine indicarea unor motive contradictorii de către instanţă în cuprinsul sentinţei atacate, întrucât, în realitate, nemulţumirea recurentului vizează o pretinsă interpretare şi aplicare greşită a legii, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Prin urmare, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat şi că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, criticile recurentului-pârât urmând să fie analizate în mod unitar şi să primească răspuns prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

În ceea ce priveşte data naşterii creanţei intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă, nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Autoritatea pârâtă a apreciat că, deşi dreptul de creanţă s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, petenta nu a înţeles să formuleze cererea de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta împlinindu-se la 24.04.2017, având în vedere că la data de 23.01.2017 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamanta a depus în termen legal cererea sa de despăgubire la FGA cu nr. x/02.08.2018, în condiţiile în care aceasta a cunoscut efectiv paguba în momentul achitării contravalorii acesteia, iar nu la data evenimentului rutier.

În cauza de faţă, data naşterii dreptului de creanţă al reclamantei privind despăgubirile este aceea la care a cunoscut fapta prejudiciabilă (vătămarea) şi autorul acesteia, la data evenimentului rutier reclamanta a cunoscut doar in abstracto că există o pagubă, dar nu şi cuantumul acesteia.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data de 07.07.2018, dată la care aceasta a făcut plata contravalorii reparaţiilor ca urmare a avarierii autoturismului său în sumă de 1340,31 RON conform facturii x/07.07.2018 achitate cu bonul fiscal nr. 38/07.07.2018 emis de C. S.R.L..

În aceste condiţii, calculând de la data de 07.07.2018 cele 90 de zile prevăzute de 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, rezultă că reclamanta a depus în termenul legal cererea sa de despăgubire la FGA cu nr. x/02.08.2018.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că decizia contestată este nelegală.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata A. a sumei de 1500 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a chitanţei nr. x din 13.05.2019.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 411/2019 din 05 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 411/2019 din 05 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata A. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 mai 2021.