Annulment of tax security measures for lack of specific motivation and waiver of pre-decisional hearing
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the tax authority’s appeal, leaving in force the appellate court’s order annulling the decision instituting security measures. The dispute involved a limited liability company challenging an administrative decision imposing security measures (seizure) on its assets to secure unpaid profit tax obligations, with the core conflict centered on whether the measures were lawfully enacted without prior hearing and with adequate motivation. The Supreme Court held that while the tax authority validly relied on Article 9(2)(a) of the Fiscal Procedure Code to waive the right to a preliminary hearing due to the urgent nature of preserving assets and preventing evasion, the decision suffered from a fatal procedural defect due to a lack of motivation. The Court found that the decision failed to satisfy the imperative requirement of Article 213(5) of the Fiscal Procedure Code, which mandates that security measures be explicitly motivated by individually identifying the exceptional circumstances or concrete indications that the debtor intends to evade execution, conceal, or dissipate assets, as mere restatements of the legal text are insufficient.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 213 alin. (5) C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 496 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 Codul de procedură fiscală; Annulment of tax security measures for lack of specific motivation and waiver of pre-decisional hearing: The dispute involved a limited liability company challenging an administrative decision imposing security measures (seizure) on its assets to secure unpaid profit tax obligations, with the core conflict centered on whether the measures were lawfully enacted without prior hearing and with adequate motivation. The Supreme Court held that while the tax authority validly relied on Article 9(2)(a) of the Fiscal Procedure Code to waive the right to a preliminary hearing due to the urgent nature of preserving assets and preventing evasion, the decision suffered from a fatal procedural defect due to a lack of motivation. The Court found that the decision failed to satisfy the imperative requirement of Article 213(5) of the Fiscal Procedure Code, which mandates that security measures be explicitly motivated by individually identifying the exceptional circumstances or concrete indications that the debtor intends to evade execution, conceal, or dissipate assets, as mere restatements of the legal text are insufficient.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited in the final conclusion to determine that the specific ground for cassation invoked by the appellant was not present, justifying the dismissal of the appeal.
Cited in the final conclusion as the procedural basis for the High Court to render a decision within its jurisdiction and dismiss the appeal.
Cited in the final conclusion as the procedural ground for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 26 mai 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 ianuarie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.10.2017, emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2962 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice;
(ii) a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.10.2017, emisă de pârâta Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice;
(iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2962 din 21 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Invocând dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă arată că organul fiscal are posibilitatea de a aplica măsurile asigurătorii, pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu bugetului consolidat de stat, atunci când, prin raportare la situaţia concretă a debitorului, se constată că există pericolul ca obligaţiile fiscale să nu poată fi recuperate. Aplicarea sechestrului asupra bunurilor debitorului are drept consecinţă limitarea dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra bunurilor respective, în vederea punerii în executare ulterior a titlului executoriu, iar mijloacele prevăzute de lege sunt sechestrul asigurător şi poprirea asiguratorie.
În speţă, arată recurenta-pârâtă, faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispoziţiile fiscale în materie îmbracă pericolul social al unor acţiuni pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, necesare garantării executării creanţei datorate bugetului de stat, acestea fiind premisele emiterii deciziei contestate în cauză.
Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu există pericolul ca reclamanta să se sustragă urmăririi. Intimata-reclamantă nu poate proba un fapt negativ, astfel încât creditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului, prin instituirea măsurilor asigurătorii.
Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de fond a constatat greşit că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, deşi a reţinut în considerentele sentinţei că debitorul intenţionează să îşi valorifice bunurile imobile sechestrate în beneficiul B., ceea ce reprezintă un indiciu al sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.
Cât priveşte argumentul instanţei de fond, referitor la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin neaudierea sa, recurenta-pârâtă învederează că excepţia de la regula audierii a fost determinată de pericolul înstrăinării bunurilor imobile, intenţie recunoscută de intimata-reclamantă.
Totodată, în susţinerea argumentelor de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, recurenta-pârâtă reiterează integral apărările expuse în cuprinsul întâmpinării depuse în faza procesuală a fondului.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pentru a admite acţiunea şi a dispune anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/13.10.2017, emisă de pârâta Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice, instanţa de fond a constatat că sunt întemeiate două dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamanta A. S.R.L., respectiv lipsa motivării deciziei contestate şi nerespectarea dreptului la apărare al contribuabilului, din perspectiva neaudierii acestuia înaintea luării deciziei, conform art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare, analizând criticile din recurs formulate de pârâtă, Înalta Curte le apreciază a fi fondate, reţinând, contrar instanţei de fond, că în cauză sunt incidente prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care reglementează o excepţie de la obligaţia organului fiscal de a asigura contribuabilului dreptul de a formula un punct de vedere, prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi articol.
Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.
Instanţa de fond a considerat că pârâta nu a oferit nicio explicaţie, în cuprinsul deciziei contestate, pentru a justifica aplicarea acestui text de excepţie, o detaliere a acestor motive fiind inserată doar în cuprinsul întâmpinării, împrejurare ce trebuie valorificată în beneficiul reclamantei. Totodată, instanţa de fond a apreciat că intenţia reclamantei de valorificare a bunurilor pe care s-a impus sechestrul asigurător, nu este de natură a justifica neaudierea contribuabilului.
Înalta Curte reţine, cu caracter de principiu, că instituirea măsurilor asigurătorii trebuie să beneficieze de o anumită promptitudine şi se bazează pe un element de surprindere a contribuabilului, în sensul că, la constatarea condiţiilor prevăzute de lege, măsurile asigurătorii se impun prin forţa pericolului depistat, iar o consultare prealabilă a contribuabilului nu ar face decât să permită acestuia să accentueze comportamentul pretins prejudiciabil, care periclitează sau îngreunează colectarea creanţelor fiscale.
În plus, intenţia reclamantei de a înstrăina bunurile imobile în favoarea unui terţ, indiferent de motivaţia care sprijină această înstrăinare, reprezintă o justificare rezonabilă pentru ca organul fiscal să considere că aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală ar putea conduce la întârzierea instituirii măsurilor asigurătorii şi la ieşirea bunurilor din patrimoniul reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii executării acestora pentru acoperirea creanţelor fiscale.
Prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză, decât dacă, în lipsa acestei neregularităţi, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Franţa/Comisia - C-301/87, pct. 31, Hotărârea Germania/Comisia - C-288/96, pct. 101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C-141/08 P, pct. 94, Hotărârea Storck/OAPI, C-96/11 P, pct. 80, precum şi Cauza C 383/13 PPU, pct. 38).
Aşadar, legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune expresă în cazul neaudierii contribuabilului anterior emiterii actului administrativ fiscal, iar nulitatea relativă implică, din partea persoanei interesate, dovedirea producerii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea acestor prevederi.
Intimata-reclamantă a susţinut încălcarea dreptului său la apărare, fără a proba că, prin neaudierea sa de către organul fiscal, i s-ar fi produs o vătămare care nu ar putea să fie înlăturată decât prin anularea actului. Simpla afirmaţie a reclamantei din cuprinsul acţiunii în sensul că, prin exercitarea dreptului la apărare, ar fi putut fi evitată impunerea măsurilor asigurătorii, nu este suficientă pentru a justifica vătămarea invocată de aceasta.
În concluzie, dat fiind caracterul urgent al procedurii instituirii măsurilor asigurătorii şi nedovedirea vreunei vătămări produse prin neaudierea prealabilă a contribuabilului, Înalta Curte constată că nu există o cauză de nulitate a deciziei contestate, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, criticile din recurs ale pârâtei fiind fondate sub acest aspect.
O concluzie diferită se impune, însă, cu privire la criticile recurentei-pârâte vizând nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe care Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.
Potrivit art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală:
"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.", obligaţie care, în speţă, nu a fost respectată de organul fiscal. Prin raportare la condiţiile în care se pot institui măsurile asigurătorii, prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pârâta avea obligaţia de a individualiza circumstanţele cu caracter excepţional care au condus-o la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând recuperarea creanţelor fiscale.
Analizând Decizia nr. x/13.10.2017 contestată în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect că instituirea măsurilor asigurătorii nu a fost motivată, decizia indicând că se încheie în baza Procesului-verbal nr. x/22.09.2017, care, la rândul său, nu cuprinde argumente referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ci doar menţionează concluziile inspecţiei fiscale parţiale vizând impozitul pe profit, pentru care s-a decis emiterea unei dispoziţii de măsuri (a se vedea în acest sens Dispoziţia nr. 58/22.09.2017 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală - dosar fond).
Revenind la decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, se observă că aceasta cuprinde: indicarea prevederilor Legii nr. 207/2015 în temeiul cărora se emite decizia; trimiterea succintă la Procesul-verbal nr. x/22.09.2017 şi la concluzia din acest act, în sensul că societatea nu a înregistrat în contul de venituri clasa 7, recuperarea creditelor neperformante în sumă de 354.347.030 RON, pentru care s-a dispus stabilirea unui impozit pe profit suplimentar; indicarea bunurilor societăţii, în vederea instituirii măsurilor asigurătorii; procedura de instituire şi ridicare a acestor măsuri, prevăzută de art. 213 Codul de procedură fiscală; menţiunea că audierea debitorului nu este obligatorie, conform art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală. Aşadar, organul fiscal nu a reţinut în cuprinsul deciziei (şi nici a procesului-verbal nr. x/22.09.2017) niciun element concret sau indicii de natură a contura concluzia constatării pericolului ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori risipească patrimoniul.
Înalta Curte mai reţine că la dosarul instanţei de fond s-a depus şi Referatul justificativ nr. x/13.10.2017, care conţine elemente identice cu decizia contestată, cuprinzând suplimentar un paragraf în cadrul căruia se arată în mod generic că se instituie măsurile asigurătorii "având în vedere că există indicii ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Or, această menţiune reprezintă doar o redare literală a textului art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, fără a fi sprijinită de o motivare adecvată, în sensul indicării elementelor care au condus organul fiscal la concluzia că debitorul intenţionează să împiedice sau să îngreuneze recuperarea creanţelor fiscale prin acţiunile menţionate în textul de lege.
În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii în concordanţă cu prevederile imperative ale art. 213 alin. (5) C. proc. civ., sentinţa recurată reţinând în mod corect că, în atare condiţii, decizia este afectată de nulitate. Pe cale de consecinţă, deşi Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticilor recurentei-pârâte referitoare la încălcarea dreptului de apărare al contribuabilului, calea de atac va fi respinsă, consecutiv menţinerii statuărilor primei instanţe cu privire la nulitatea deciziei pentru nemotivarea actului administrativ fiscal.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 2962 din 21 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.