Validity of insurance contract termination notice sent to temporary administrator during mandate period

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 noiembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Dâmboviţa ("APIA"), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 10414/31.10.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea reclamantei de plată nr. x/07.09.2016.

1.2. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 noiembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 10414/31.10.2017, emisă de pârât, prin care s-a respins cererea reclamantei de plată nr. x/07.09.2016.

1.3. Prin încheierea din 19 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-a dispus trimiterea acestui dosar, potrivit art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în vederea reunirii cu dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2312 din 16 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 10414/31.10.201, emisă de FGA şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamantă a sumei de 586 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2312 din 16 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 213/2015 şi art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, obligaţia legală a FGA este limitată la plata creanţelor de asigurări, Fondul neavând calitatea de continuator al asigurătorului şi nesubstituindu-se acestuia în obligaţiile contractuale stabilite conform contractelor de asigurare.

Arată că asigurătorul A. S.A. ("A.") a emis poliţa de asigurare Casco seria x 3053280/17.02.2016, pentru autoturismul proprietatea reclamantei, poliţa având valabilitate pentru perioada 18.02.2016 - 17.02.2017. Potrivit art. 7.5 şi 7.6 din condiţiile generale de asigurare, precum şi în raport de art. 2209 C. civ., denunţarea unilaterală a contractului de asigurare trebuia făcută de intimata-reclamantă printr-o notificare transmisă cocontractantului A.. În cauză, reclamanta nu a procedat la denunţarea contractului în această modalitate, ci a înaintat notificarea către terţul FGA, care nu este parte contractuală în raportul de asigurare şi, astfel, nu a putut lua act de denunţarea unilaterală a contractului.

Susţine recurentul-pârât că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, la 02.09.2016, data formulării notificării de denunţare, FGA avea calitatea de administrator al asigurătorului A.. Astfel, prima instanţă a încălcat prevederile art. 258 lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar al A. fiind persoana căreia trebuia să-i fie adresată notificarea de denunţare a contractului.

În acest sens, pârâtul invocă şi greşita interpretare a art. 6 alin. (2) şi (3) din Decizia ASF nr. 1498/2016 (raportat la deciziile ASF anterioare, nr. 603/2016 şi nr. 327/2016), cu referire la durata mandatului acordat FGA pentru administrarea temporară a activităţii societăţii A., arătând că acest mandat a fost acordat pentru perioada 09.03.2016-01.09.2016, iar notificarea de denunţare unilaterală a contractului de asigurare a fost adresată de reclamanta APIA la data de 02.09.2016, dată la care FGA nu mai avea nicio atribuţie în ceea ce priveşte reprezentarea A. S.A.

Greşită este, în opinia recurentului-pârât şi obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamantă, câtă vreme FGA nu preia obligaţiile asigurătorului în faliment, nu este suucesorul în drepturi şi obligaţii al acestuia şi nu preia riscul neexecutării contractelor de asigurare. Fondul nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci, în activitatea sa, analizează cererile de plată conform procedurii stabilite de Legea nr. 213/2015, stabilind dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitat reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se acordă în limita disponibilităţilor Fondului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă APIA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de pârât se circumscriu, în esenţă, argumentului adresării greşite a notificării de denunţare unilaterală a contractului de asigurare, de către reclamanta APIA către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, autoritate care, pe de-o parte, este terţă persoană faţă de contractul de asigurare, iar pe de altă parte, nu mai avea calitatea de reprezentant al asigurătorului A. la data primirii notificării.

În speţă nu pot fi contestate susţinerile recurentului-pârât referitoare la lipsa calităţii sale de parte a contractului de asigurare, însă Înalta Curte constată că notificarea de denunţare unilaterală, formulată de reclamantă potrivit art. 7.5 şi 7.6 din condiţiile generale de asigurare şi art. 2209 C. civ., nu a fost comunicată FGA în nume propriu, ci în calitatea acestuia de reprezentant al asigurătorului în faliment, A. S.A. În cuprinsul notificării reclamanta a arătat în mod expres că persoana notificată este societatea de asigurare, iar nu pârâtul FGA, contrar celor reţinute prin decizia de respingere a cererii de plată, contestată în cauză.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la lipsa calităţii FGA de reprezentant al asigurătorului A. la data notificării.

Potrivit Deciziilor ASF nr. 603/2016 şi nr. 1498/2016, mandatul de administrator temporar acordat FGA a intrat în vigoare la data de 09.03.2016, iar ultima zi a exercitării sale a fost data de 01.09.2016 (iar nu data de 02.09.2016, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond), respectiv la 30 de zile de la publicarea Deciziei ASF nr. 1498/2016, conform art. 6 alin. (3) din această decizie, publicarea în Monitorul Oficial având loc la data de 02.08.2016. Aşadar, la data de 01.09.016, data primirii notificării înaintate de reclamanta APIA, recurentul-pârât exercita atribuţiile administrative şi executive proprii organelor de conducere ale asigurătorului.

Atât recurentul-pârât, cât şi instanţa de fond se află în eroare cu privire la data primirii notificării de către FGA, susţinută ca fiind 02.09.2016, dată la care, într-adevăr, Fondul nu mai avea calitatea de reprezentant al asigurătorului A., astfel cum s-a arătat anterior. Verificând dovezile de transmitere şi de primire a notificării de denunţare a contractului de asigurare, Înalta Curte constată că notificarea a fost transmisă de intimata-reclamantă atât prin poştă, cât şi prin e-mail. Transmiterea prin serviciul poştal a fost primită de recurentul-pârât FGA pe data de 02.09.2021, când nu mai exercita mandatul de reprezentare a asigurătorului falit, însă transmiterea prin mijloace electronice a fost făcută la data de 01.09.2021, primirea ei fiind confirmată în aceeaşi zi, printr-un mesaj de răspuns din partea Fondului. Prin urmare, notificarea transmisă prin e-mail a fost recepţionată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 01.09.2016, în interiorul termenului în care exercita mandatul temporar de conducere a activităţii asigurătorului A..

În concluzie, criticile recurentului-pârât nu sunt fondate, Înalta Curte constatând că notificarea a fost corect adresată de reclamantă societăţii de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare, prin reprezentantul legal al acesteia la data notificării, Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Întrucât greşita adresare a notificării a fost unicul motiv de respingere a cererii de plată formulate de reclamanta APIA, Înalta Curte constată că este legală soluţia primei instanţe de anulare a deciziei contestate şi obligare a pârâtului la plata sumei solicitate, reprezentând prima de asigurare pentru perioada rămasă neacoperită, stabilită conform poliţei de asigurare Casco seria x 3053280/17.02.2016.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2312 din 16 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.