Retrocession of religious property excluded due to pre-1945 state acquisition and mere usufruct rights

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 22 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Romania, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 7504/15.11.2017, emisă de pârât;

(ii) obligarea pârâtului ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în prezentul dosar, să emită decizie de retrocedare în natură a imobilului situat în localitatea Cojocna, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Cojocna nr. Topo x, 934;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1189 din 24 aprilie 2018, Tribunalul Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 2 mai 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Romania.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 165 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 115/1938, necuprinzând motivele pe care se întemeiază, iar unele considerente ale sentinţei fiind contradictorii.

În mod nelegal instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu este proprietara imobilului revendicat, întrucât nu este trecută în foaia B a cărţii funciare nr. x Cojocna şi că imobilul a aparţinut Statului Român din anul 1922, astfel cum rezultă din înscrierile din CF nr. x Cojocna - B.32. În realitate, Statul Român a preluat imobilul de la recurenta-reclamantă, astfel cum rezultă din menţiunile înscrise la poziţia B.36 din CF nr. x Cojocna, data de 5 decembrie 1946 fiind ultima menţiune cu privire la dreptul de proprietate al Statului Român, iar această dată de preluare intră sub incidenţa art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, încadrându-se în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Arată recurenta-reclamanta, privitor la constatările instanţei de fond referitoare la existenţa unui uzufruct viager din 1882, că, în condiţiile C. civ. român, uzufructul viager în favoarea unei persoane juridice putea fi de maxim 30 de ani, astfel încât înscrierile din foaia de sarcini C.1 din CF nr. x Cojocna sunt radiate de drept după împlinirea acestui termen. Motivarea instanţei de fond este contradictorie, deoarece s-a reţinut că reclamanta nu a avut niciodată un drept de proprietate, ci doar un drept de uzufruct viager, fără a lua în considerare celelalte înscrieri din cartea funciară. Totodată, prima instanţă a aplicat greşit legislaţia românească cu privire la dreptul de uzufruct viager, întrucât în anul 1882 era aplicabilă legislaţia austro-ungară.

Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond a interpretat greşit unele menţiuni/înscrieri din cartea funciară, mai exact cele din foaia A poziţia A4, unde este menţionată existenţa unei construcţii din piatră pentru şcoală, compusă din trei părţi locative, curte şi grădină, reprezentând casa cantorului şi şcoala aparţinând Bisericii Romano-Catolice. Aceste menţiuni fac dovada că imobilul a aparţinut Bisericii Romano-Catolice - Parohia Romano-Catolică Cojocna, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la restituire.

În ceea ce priveşte menţiunile referitoare la "trezorerie", arată recurenta ca fiind de notorietate împrejurarea că, înainte de anul 1918, toate aceste imobile au fost construite din donaţiile enoriaşilor, sumele de bani fiind colectate prin Trezorerie.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Romania a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a contestat considerentele instanţei de fond referitoare la intrarea imobilului în patrimoniul Statului Român în anul 1922, apreciind că data preluării imobilului este 5 decembrie 1946, iar conţinutul CF nr. x Cojocna confirmă că preluarea s-a făcut din patrimoniul Parohiei Romano Catolice Cojocna.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

Potrivit înscrierii de la poziţia B.32 din CF nr. x Cojocna, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român în anul 1922, cu titlu de drept de ocupaţiune şi tratat de pace, fiind preluat din proprietatea Trezoreriei Regale Maghiare, al cărei drept de proprietate era înscris la poziţia B.11.

Ulterior, conform menţiunilor de la poziţia B.35, imobilul a fost înscris în proprietatea Trezoreriei de Stat Ungare, la data de 6 iunie 1942, în temeiul art. 3 din Ordinul nr. 1440/1941.

În fine, conform menţiunilor înscrise în CF nr. x Cojocna la poziţia B.36, prin încheierea nr. 905 din data de 5 decembrie 1946 s-a restabilit situaţia anterioară din cartea funciară, înscrisă la poziţia B.32, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

În raport de înscrierile în cartea funciară, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei - reclamante, că în anul 1946 nu a avut loc o preluare a imobilului de către Statul Român din proprietatea Parohiei Romano Catolice Cojocna, ci imobilul a revenit în proprietatea Statului Român din proprietatea Trezoreriei de Stat Ungare.

Chiar dacă se face abstracţie de împrejurarea că imobilul nu a fost preluat de la reclamantă, ci de la Trezoreria Regală Maghiară, se constată că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român în anul 1922, conform menţiunilor de la poziţia B.32 din CF nr. x Cojocna (în anul 1946 având loc doar o restabilire a acestei situaţii tabulare), astfel încât nu se înscrie în domeniul de aplicare a art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează dreptul de retrocedare al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cât priveşte criticile referitoare la existenţa unui pretins drept de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea reclamantei, Înalta Curte constată că, din cuprinsul CF nr. x Cojocna, astfel cum au fost redate anterior, rezultă că Parohia Romano Catolică Cojocna nu a figurat niciodată înscrisă ca proprietar tabular în partea B - foaia de proprietate a cărţii funciare. După cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, parohia a fost înscrisă doar ca uzufructuar, conform înscrierii din 8 octombrie 1882, de la poziţia C.1 din foaia de sarcini.

Argumentele recurentei referitoare la încetarea de drept a uzufructului după 30 de ani, conform C. civ. român în vigoare în anul 1882, sunt nerelevante în soluţionarea cauzei, modul de încetare al acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate neinfluenţând în vreun fel problema disputată în cauză, referitoare la înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Trezoreriei Regale Maghiare şi apoi a Statului Român, iar nu a Parohiei Romano Catolice Cojocna.

Nefondate şi totodată, nerelevante, sunt şi susţinerile privitoare la legea aplicabilă uzufructului viager (legea română sau cea austro-ungară), cât timp astfel de considerente nu reies din sentinţa recurată, instanţa de fond reţinând împrejurarea înscrierii uzufructului doar ca un argument suplimentar privitor la inexistenţa unei înscrieri a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, aceasta neputând fi, deopotrivă, şi proprietar tabular şi uzufructuar al aceluiaşi bun.

Înalta Curte consideră că sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante, întemeiate pe cuprinsul înscrierilor de la poziţia A.4 din CF nr. x Cojocna, care atestă destinaţia şi folosirea clădirilor de către Biserica Romano-Catolică. Partea A a cărţii funciare cuprinde doar descrierea bunului întabulat, înscrierile privitoare la dreptul de proprietate şi la titularii succesivi regăsindu-se în partea B - Foaia de proprietate. Or, cum s-a arătat anterior, în partea B a cărţii funciare a imobilului în litigiu nu există vreo înscriere a dreptului de proprietate în favoarea recurentei-reclamante, iar pe de altă parte, destinaţia sau uzul unei construcţii nu prezintă relevanţă în privinţa titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.

Nu pot fi reţinute nici argumentele recurentei prin care aceasta explică referirile la "trezorerie" din cuprinsul cărţii funciare ca reprezentând modalitatea de colectare a donaţiilor enoriaşilor, din care s-a construit imobilul; în realitate, aceste menţiuni privesc Trezoreria Regală Maghiară, respectiv Trezoreria de Stat Ungară, instituţie de stat deţinătoare a dreptului de proprietate asupra imobilului până în anul 1922, precum şi în perioada 1942-1946, iar nu un fond de colectare a donaţiilor.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Cojocna împotriva sentinţei civile nr. 165 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.