Scope of insurance guarantee fund: exclusion of late payment penalties and court costs from insurance claims under special insolvency legislation

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.10.2018 sub numărul x/2018 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 16888/11.09.2018 şi obligarea FGA la emiterea unei decizii prin care să îi restituie cheltuielile de judecată şi penalităţile de întârziere de 0,2% calculate conform Ordinului CSA 14/2011, aferente sumei de 9461,22 euro începând cu data de 12.03.2015(data cererii de despăgubire) şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 278/28 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamanta A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinţei atacate si reţinerea cauzei în vederea rejudecării, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată este nelegală fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

Prin respingerea capătului de cerere privind obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată şi a penalităţilor de întârziere, Curtea de Apel a nesocotit prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213 din 2015 potrivit cărora Fondul garantează plata de despăgubiri din contractele de asigurare facultative şi obligatorii cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege.

Motivarea instanţei de fond reţinută în considerentele hotărârii potrivit căreia sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată din cadrul procesului purtat cu societatea de asigurare B., nu au legătură cu raportul de asigurare şi nu reprezintă creanţe de asigurări este nelegală şi în contradicţie vădită cu dispoziţiile:

- art. 50 din Legea 136/1995 potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri;

- art. 2214 noul C. civ. potrivit cărora în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altei persoane îndreptăţite;

- art. 37 din Ordinul CSA 14 din 2011 "daca asigurătorul nu-si îndeplineşte obligaţiile in termenul prevăzut de art. 36 sau si le îndeplineşte in mod defectuos, inclusiv daca diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenita care se plăteşte de asigurător, se aplica o penalizare de 0,2% calculata pentru fiecare zi de întârziere.

Neechivoc, potrivit dispoziţiilor legale invocate pretenţiile formulate de reclamantă sunt în limitele prevăzute de Legea 136/1995, Legea 231/2015 precum şi a Noului C. civ., în vigoare la data producerii accidentului.

Recurenta arată că a făcut dovada achitării cheltuielilor de judecată în dos nr. 2718/257/2015, acestea fiind derivate cert din contractul de asigurare obligatorie încheiat între intervenientul forţat C. şi B. S.A., iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor are calitatea de garant al societăţii de asigurare debitoare, pretenţiile sale fiind întemeiate.

Respingerea acţiunii este vădit nelegală raportat la faptul că instanţa de fond nu a analizat cauza sub toate aspectele, încălcând art. 22 noul C. proc. civ., a ignorat faptul că reclamanta a formulat cererea de despăgubire către asigurător, iar acesta avea obligaţia de a lua măsurile necesare în vederea deschiderii dosarului de daună, de a constata din punct de vedere tehnic avariile, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii accidentului, însă acesta s-a mulţumit în a motiva sumar respingerea plăţii respingând cererea de plată, fără a analiza dosarul de daună, în condiţiile art. 32 din Legea nr. 213/2015, iar ulterior şi instanţa a procedat similar, respingând acţiunea cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate în dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaş şi penalităţile de întârziere. Instanţa de fond a ignorat faptul că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 Fondul acoperă creanţele de asigurări nicidecum ca obligaţie proprie, ci în virtutea protecţiei consumatorilor, respectiv a terţilor păgubiţi, plăţile efectuate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor reprezintă obligaţii ale asigurătorului aflat în insolvenţa.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 16888/11.09.2018 şi obligarea FGA la emiterea unei decizii prin care să îi restituie cheltuielile de judecată şi penalităţile de întârziere de 0,2% calculate conform Ordinului CSA 14/2011, aferente sumei de 9461,22 euro începând cu data de 12.03.2015 (data cererii de despăgubire) şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 16888/11.09.2018 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A. în ceea ce priveşte cheltuieli de judecată efectuate în dosarul x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Mediaş, în cadrul căruia judecata a fost suspendată în baza art. 75 alin. (1) din Legea 85/2014.

În mod corect a reţinut prima instanţă că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Totodată, a reţinut prima instanţă că prevederile art. 2214 C. civ., stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, B. S.A. eventual datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Mediaş nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Înalta Curte reţine că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015,

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi, si cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanţe de asigurări si sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea si lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuielile de judecată au aceeaşi natura juridica.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 278/28 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 13 mai 2021.