Scope of Pre-litigation Review in Economic-Financial Inspections and Res Judicata Effect of Prior Judgments on Inventory Documentation

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 16.10.2017, reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice Termoelectrica S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul de Soluţionarea a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice-Iaşi, Serviciul de inspecţie economico-financiară Regiunea Iaşi, Compartimentul de inspecţie economico-financiară Bacău, anularea în totalitate a Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 privind soluţionarea plângerii prealabile formulate de A. împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. x/2016, decizie de soluţionare emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea în parte a Dispoziţiei obligatorii ISR AIF nr. 2164/23.06.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Serviciul de inspecţie economico - financiară Regiunea Iaşi - Compartimentul de inspecţie economico - financiara Bacău şi a Raportului de inspecţie economico - financiara ISR AIF nr. 2163/23.06.2016, încheiat la data de 23.06.2016. întocmit de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Serviciul de inspecţie economico - financiara Regiunea Iaşi - Biroul de inspecţie economico - financiară - Compartimentul de inspecţie economico - financiară Bacău, în considerarea căruia a fost emisă Dispoziţia obligatorie menţionată mai sus, în ceea ce priveşte măsurile 2, 3 şi 4, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2064 din 2 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice Termoelectrica S.A., cu sediul ales pentru comunicarea actelor la A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Serviciul de Inspecţie Economico Financiară Regiunea Iaşi - Compartimentul de Inspecţie Economico Financiară Bacău.

A anulat în parte Decizia nr. 3918/13.04.2017 şi Dispoziţia obligatorie ISR AIF nr. 2164/23.06.2016 în ceea ce priveşte măsurile 2 şi 4.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs atât reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice Termoelectrica S.A în reprezentarea Termoelectrica - Sucursala Electrocentrale Borzeşti, prin lichidator judiciar A. şi A., cât şi pârâţii Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice) şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în reprezentarea Serviciului de Inspecţie Economico - Financiară Regiunea Iaşi - Compartimentul de Inspecţie Economico - Financiară Bacău din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

3.1. Pârâtul Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice),prin recursul formulat a invocat dispoziţiile art. 488 ali. 1 pct. 6 şi 8, formulând următoarele critici:

I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că reţinerea de către instanţa de fond a susţinerilor părţilor prin preluarea integrală a argumentelor aduse de acestea în cadrul cererii de chemare în judecată formulate, precum şi în cadrul apărărilor formulate, nu relevă rodul propriului demers al judecătorului de interpretare şi nu îndeplineşte cerinţa impusă de textul de lege în ceea ce priveşte necesitatea cuprinderii în cadrul hotărârii, pe scurt, a susţinerilor părţilor, fiind clar că instanţa nu a sintetizat considerentele prezentate de părţi, preluând în integralitate motivele de fapt şi de drept expuse de acestea.

II. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Recurentul susţine că argumentele prezentate de către instanţa de fond sunt eronate, sens în care arată următoarele:

II.1. Argumentele privind reţinerea unui temei diferit în cuprinsul Dispoziţiei obligatorii sunt greşite.

Din raportul de inspecţie economico - financiară reiese în mod evident că la pct. 2.7 al acestuia, referitor la "Evidenţa documentelor cu regim special" organele de inspecţie au menţionat incidenţa actelor normative care, în opinia instanţei de fond, nu se regăsesc în cuprinsul Dispoziţiei obligatorii şi al Raportului de inspecţie economico-financiară.

În ceea ce priveşte invocarea ca temei legal a dispoziţiilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta este menţionată atât în Raportul de inspecţie economico-financiară, cât şi în Dispoziţia obligatorie anulată parţial de către instanţa de fond.

- În ceea ce priveşte invocarea ca temei legal a dispoziţiilor Ordinului MFP nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, precizează faptul că, la data facturării inventarierii producea efecte Ordinul MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, acesta fiind însă abrogat de dispoziţiile art. 9 lit. a) din Ordinul MFP nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile.

- Un alt aspect care nu a fost luat în vedere de către instanţa de fond reiese din chiar dispoziţiile pct. 13 din Anexa 1 la Ordinul MFP nr. 2861/2009, cu privire la care, instanţa de fond este de acord că se regăsesc atât în Raportul de inspecţie economico-financiară, Dispoziţia obligatorie, cât şi în Decizia de soluţionare a contestaţiei. Cu toate acestea, instanţa nu ţinea seama de faptul că în însuşi textul reglementat de pct. 13 Anexa 1 la actul normativ anterior menţionat, legiuitorul face trimitere în mod expres la aplicarea dispoziţiilor Anexei nr. 3 la Ordinul MFP 3.512/2008 (abrogat prin Ordinul 2634/2015).

- Reiese că Serviciul de Soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, prin emiterea Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 nu a dispus în sarcina intimatei-reclamante o altă măsură care să îngreuneze situaţia acesteia stabilită prin Dispoziţia obligatorie, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

II.2. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca "efect pozitiv al lucrului judecat" soluţia instanţei cu privire la legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiilor IEF-IS nr. x/23.06.2016.

În ceea ce priveşte considerentele reţinute de către instanţa de fond cu privire la soluţia referitoare la procesul-verbal de constatare a contravenţiilor IEF-IS nr. x/23.06.2016, recurentul arată că reclamanta a contestat legalitatea Dispoziţiei obligatorii ISR AIF nr. 2164/23.06.2016, precum şi a deciziei nr. 39/P/8.05.2017, acte administrative care se supun rigorilor Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit art. 8 din acest act normativ, litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorităţi publice sau din cauza refuzului nejustificat de a i se răspunde şi autoritatea publică în cauză, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ emis de autoritatea publică.

În ceea ce priveşte natura juridică a proceselor-verbale de contravenţie, precizează faptul că acestuia nu i se aplică dispoziţiile de drept comun ale Legii nr. 554/2004, întrucât raportul juridic nu este stabilit între persoana vătămată şi autoritate publică, ci rezultă din încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ, iar regimul juridic al proceselor-verbale de contravenţie este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe cale de consecinţă, apreciază că în mod corect organul de inspecţie economico - financiară a dispus măsura nr. 2 din Dispoziţia obligatorie nr. x/2016, întrucât societatea nu a respectat prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile Anexei nr. 2 Normele specifice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar - contabile la O.M.F.P. nr. 3512/2008 precum şi ale modelului prevăzut în anexa nr. 3 la Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 3.512/2008 şi ale pct. 13 şi pct. 34 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2861/2009 şi ale Anexei nr. 2 la O.M.F.P nr. 2634/2015.

Faţă de aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 2064 02.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, iar, în subsidiar, rejudecând cauza, modificarea, în sensul respingerii cererii de anulare formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

3.2. Pârâta Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice, prin recursul formulat a invocat dispoziţiile art. 488 ali. 1 pct. 6 şi 8, formulând următoarele critici:

- Referitor la constatarea privind neinventarierea imobilizărilor în curs de execuţie, în valoare de 147.310 RON

Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de următoarele considerente:

Nici Procesele-verbale şi nici listele de inventariere întocmite nu au respectat modelul stipulat în Anexa cod 14-3-12 din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (aplicabil perioadei supuse acţiunii de inspecţie economico - financiare) coroborate cu cele ale pct. 34 alin. (1) în Anexa nr. 1 din O.M.F.P nr. 2861/2009.

La B., "imobilizările necorporale" în curs de execuţie în valoare de 147.310 RON, reprezintă în fapt dosare de studii pentru construcţii, expertize tehnice, dosare fezabile de reparaţii şi intervenţii parţiale termoelectrice, ce se vor aproba şi pune în operă spre realizare când se va obţine finanţarea şi când se vor înregistra pe cheltuieli aferente bunurilor create sau reparate.

Rezultă astfel că operaţiunea de inventariere a imobilizărilor în curs a fost efectuată anual, însă documentele justificative utilizate nu au respectat modelul prevăzut de legislaţia în vigoare, conform prevederilor pct. 34 din OMFP 2.861/2009.

În acest context, recurenta a arătat că pentru partea de măsură privind analiza cu reprezentantul legal al societăţii a abaterilor constatate cu luarea tuturor măsurilor legale ce se impun îşi menţine punctul de vedere exprimat în Decizia nr. 39/P/2017, privind respingerea ca neîntemeiată a plângerii prealabile, iar soluţionarea contestaţiei împotriva amenzii contravenţionale este atributul instanţelor de judecată, fiind pronunţată sentinţa definitivă.

Având în vedere cele prezentate mai sus, solicită admiterea recursului formulat, casarea sentinţei Curţii de Apel Bucureşti şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinice şi legale a Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 - privind soluţionarea plângerii prealabile şi a Dispoziţiei obligatorii ISR-AIF nr. A 2164/23.06.2016.

3.3. Reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice, prin recursul formulat, solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de recurentă şi, pe cale de consecinţă anularea în totalitate a Deciziei nr. 39/P/13.04.2017 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. x/2016, ambele emise de pârâte.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a sentinţei recurate, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

Cu privire la regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea Termoelectrica, arată că prin sentinţa recurată, instanţa de fond, pe de o parte, nu a ţinut cont de documentele depuse de reclamantă atât cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale, cât şi cu ocazia judecării cauzei în faţa Curţii de Apel Bucureşti, documente care atestă dreptul de proprietate al societăţii atât asupra terenurilor, cât şi asupra clădirilor aparţinând sucursalei, iar pe de altă parte, nu a dat eficienţă actelor normative în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate al Termoelectrica asupra activelor B., acte normative care stau la baza dobândirii dreptului de proprietate privată a societăţii asupra bunurilor.

Astfel, sub un prim aspect, instanţa în mod eronat a reţinut susţinerea pârâtelor potrivit căreia nu ar fi fost depuse cu ocazia controlului/plângerii prealabile documente din care să rezulte dreptul de proprietate al Termoelectrica asupra bunurilor B., având în vedere că Termoelectrica a prezentat atât certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente B. şi asupra clădirilor construite pe acestea, cât şi extrase de Carte Funciară privind aceste active, care atestă dreptul de proprietate privată al Termoelectrica.

În acest sens, recurenta susţine că a prezentat, în anexa la prezentul recurs, extrase de Carte funciară din care rezultă faptul că bunurile aferente B. ("terenurile şi clădirile) sunt bunuri aflate în proprietatea privată a Termoelectrica, şi nu în proprietatea publică/privată a statului (Anexa 1). Cu titlu de exemplu, arătă că din extrasele CF depuse (e.g CF nr. x, CF nr. x) rezultă că atât terenurile menţionate în Cărţile Funciare depuse, cât şi clădirile aferente sunt menţionate în extrasele CF ca fiind proprietatea Termoelectrica, în baza legii.

Sub un al doilea aspect, atât cu privire la terenurile şi construcţiile menţionate în Cartea Funciară, cât şi cu privire la celelalte bunuri aferente B., asupra cărora dreptul de proprietate privată al Termoelectrica nu poate fi făcut opozabil terţilor prin înscrierea în Cartea Funciară/arhiva mobiliară (i.e., mijloace fixe, stocuri), recurenta arătă că, contrar celor reţinute de instanţa de fond, regimul juridic al acestora este clar stabilit prin raportare la modul de înfiinţare a Termoelectrica, precum şi la actele normative în vigoare la momentul înfiinţării Termoelectrica, acte care reglementează regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea privată a societăţilor comerciale cu capital minoritar/majoritar/unic de stat.

În mod nelegal instanţa de fond a reţinut ca neîntemeiată apărarea reclamantei în sensul că B. nu deţine bunuri din domeniul public sau domeniul privat al statului, din moment ce, prin efectul legii, rezultă că aceste bunuri sunt în proprietatea privată a societăţii comerciale. În acest sens sunt şi extrasele de Carte funciară depuse care statuează în sensul că înscrierea dreptului de proprietate al Termoelectrica asupra acestor bunuri a fost efectuată în temeiul legii.

Raportat la motivarea instanţei de fond cu referire la capitalul social al Termoelectrica, deţinut în integralitate de statul român prin Ministerul Economiei (actualmente Ministerul Energiei), recurenta apreciază că, în mod nelegal, instanţa de fond a reţinut că nu s-ar fi stabilit regimul juridic al bunurilor Termoelectrica, dat fiind faptul că statul este acţionar unic al societăţii comerciale, în opinia sa cele două noţiuni (stat - actionar unic şi bunuri proprietate publică) nefiind în măsură să creeze confuzii cu privire la regimul juridic al bunurilor Termoelectrica.

Recurenta arată că societatea comercială la care statul este acţionar (majoritar, minoritar, unic) este subiect de drept privat distinct de ceea ce este statul român ca persoană juridică. Conform art. 136 alin. (2) din Constituţie (art. 135 alin. (3) înainte de revizuire) şi art. 3 al Legii nr. 213/1998, titulari ai dreptului de proprietate publică pot fi doar Statul şi unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, comuna, oraşul, municipiul), deci nu şi societăţile naţionale (societăţi comerciale cu capital integral de stat) ca subiect distinct de drept.

Calitatea statului de acţionar al Termoelectrica nu conferă statului decât drepturile pe care orice acţionar le are într-o societate comercială (i.e., dreptul de a vota, de a încasa dividende, etc), acţionariatul unic/majoritar/minoritar de stat al unei societăţi comerciale nefiind în măsură să conducă la concluzia că bunurile din patrimoniul respectivei societăţi comerciale ar fi bunuri proprietatea statului, fie ea publică sau privată.

Afirmaţia că regimul juridic al acestor bunuri nu este stabilit prin raportare la capitalul social Termoelectrica este netemeinică, deoarece astfel cum a arătat mai sus, actele normative care au stat la baza înfiinţării societăţii comerciale reprezintă temeiul juridic în baza căruia aceste bunuri sunt proprietatea privată a Termoelectrica.

Cu referire la eventuale bunuri proprietatea privată a statului care ar fi trebuit, în opinia pârâtelor, să fie evidenţiate în inventariere, apreciază că instanţa de judecată a înlăturat nemotivat susţinerea în sensul că obligaţia prevăzută de Ordinul nr. 668/2014 pentru aprobarea Precizărilor privind întocmirea şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor imobile proprietate privată a statului şi a drepturilor reale supuse inventarierii, nu se aplică în cazul Termoelectrica.

Termoelectrica (şi nici B. care este o sucursală a Termoelectrica) nu deţine bunuri imobile din proprietatea privată a statului cărora li s-a atribuit un drept real, altul decât cel de proprietate, astfel că această obligaţie nu cade în sarcina societăţii.

Având în vedere cele menţionate mai sus, arătă că au fost respectate reglementările Ordinului nr. 2861/2009 conform cărora:

"Inventarierea terenurilor se efectuează pe baza documentelor care atestă dreptul de proprietate al acestora şi a altor documente, potrivit legii."

4. Apărările formulate în cauză

Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, arătând că instanţa de fond a validat concluziile organelor de control, reţinând în mod judicios că certificatele prezentate de recurenta-reclamantă atestă un drept de proprietate asupra unor terenuri, nu şi asupra clădirilor, centralei termoelectrice şi a altor mijloace fixe ce ar putea constitui bunuri proprietatea statului.

Contrar aserţiunilor din cuprinsul cererii de recurs, instanţa primului grad de jurisdicţie, în realizarea actului de judecată, în considerarea probatoriului administrat în cauză, a reţinut şi aplicat în mod judicios normele legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Dispoziţiile legale anterior citate, de care se prevalează şi recurenta-reclamantă în susţinerea cererii de recurs, nu sunt de natură a face dovada că toate bunurile din patrimoniul B. sunt proprietatea privată a S.C. P..E.E.T. Termoelectrica S.A., incluzând în această categorie terenurile, construcţiile, alte mijloace fixe, stocurile etc.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentei-reclamante în sensul că B. nu deţine bunuri din domeniul public sau privat al statului, nu pot fi pertinent reţinute, în condiţiile în care, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa primului grad de jurisdicţie, recurenta-reclamantă nu a depus documente din care să rezulte că toate bunurile din patrimoniul B. sunt proprietatea privată a S.C. P..E.E.T. Termoelectrica S.A., incluzând în această categorie terenurile, construcţiile, alte mijloace fixe, stocurile etc.

Mai mult decât atât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, pentru o parte din bunurile aflate în patrimoniul B. este de necontestat apartenenţa acestora la domeniul public/privat al statului (a se vedea, cu titlu exemplificativ, situaţia centralelor termoelectrice), astfel încât, nu pot fi pertinent reţinute susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora B. nu deţine bunuri din domeniul public sau privat al statului.

S.C. P..E.E.T. Termoelectrica S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de Ministerul Finanţelor, reiterând în esenţă motivele arătate în propriul său recurs.

5. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

I. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice) este nefondat, pentru următoarele considerente:

I.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei.

Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: " Deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Prin urmare, numai atunci când un motiv (argument) invocat de o parte este decisiv pentru rezultatul procedurii, se impune un răspuns specific şi explicit în motivarea sentinţei (cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 30; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 28).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil că, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine) şi

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă nu răspunde în detaliu tuturor aspectelor de fapt invocate de reclamantă, Curtea constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Curtea reţine că, deşi nu a reluat punct cu punct toate susţinerile reclamantei -recurente pentru a răspunde în mod detaliat fiecărei critici, instanţa de fond a răspuns implicit acestora.

Reţinând că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Curtea apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

I.2. Este de asemenea nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul tinde, în esenţă, să demonstreze că instanţa de fond a concluzionat greşit că există o diferenţă între temeiul pentru care a fost dispusă măsura nr. 2, respectiv pct. 13 din anexa 1 la OMFP nr. 2861/2009 şi temeiul avut în vedere de Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile care a motivat în cuprinsul deciziei că măsura este corect dispusă întrucât reclamanta nu a respectat prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 82/1991, Anexei nr. 2 la O.M.F.P nr. 3512/2008 precum şi ale modelului prevăzut la anexa 3 la O.M.F.P nr. 3512/2008, ale pct. 34 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2861/2009 şi ale Anexei 2 la O.MF.P. nr. 2624/2015, dispoziţii legale invocate pentru prima dată în cadrul soluţionării plângerii prealabile.

Sub acest aspect Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare Anexa 1, potrivit cărora în soluţionarea plângerii prealabile organul de soluţionare competent verifică motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii dispoziţiei obligatorii. Pentru ca un astfel de control să poată fi efectuat, consecinţa logică ce se desprinde din textul citat este aceea că în decizia emisă cu ocazia soluţionării plângerii prealabile nu pot fi invocate alte temeiuri de drept care nu au fost reţinute în Dispoziţia obligatorie care să justifice măsura dispusă.

Împrejurarea că pct. 13 din anexa la Ordinul MFP nr. 2861/2009 face trimitere în mod expres la aplicarea dispoziţiilor anexei nr. 3 din OMFP nr. 3512/2008 nu este de natură să răstoarne concluzia instanţei de fond sub aspectul lipsei de identitate între temeiul avut în vedere la dispunerea măsurii şi cel avut în vedere la soluţionarea plângerii, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a reţinut sub acest aspect autoritatea de lucru judecat a celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 2694/16.11.2016 pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău.

În mod corect instanţa de fond a dat eficienţă sub acest aspect dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. faţă de care a reţinut efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al celor reţinute prin sentinţa mai sus arătată în sensul că "reclamanta a făcut dovada că a întocmit listele de inventariere pentru imobilizările în curs de execuţie pentru fiecare an din perioada supusă controlului."

Nefondate sunt şi criticile recurentei care tind la a susţine faptul că organul de soluţionare nu a creat o situaţie mai grea contestatorului decât cea stabilită iniţial.

Astfel, art. 39 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare arată că prin soluţionarea plângerii prealabile nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului decât cea stabilită iniţial.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că prin trimiterea făcută la alte dispoziţii legale, respectiv la respectarea Anexei nr. 2 la O.M.F.P nr. 3512/2008 precum şi ale modelului prevăzut la anexa 3 la O.M.F.P nr. 3512/2008, ale pct. 34 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul nr. 2861/2009 şi ale Anexei 2 la O.MF.P. nr. 2624/2015, organul de soluţionare a contestaţiilor a creat într-adevăr o situaţie mai grea contestatorului care iniţial avea doar, conform măsurii nr. 2 din dispoziţie obligaţia de a întocmi liste distincte pentru imobilizările aflate în curs de execuţie, în valoare de 147. 310 RON în care să se menţioneze pentru fiecare obiect în parte, pe baza constatării la faţa locului: denumirea obiectului şi valoarea determinată potrivit stadiului de execuţie, pe baza valorii din documentaţia existentă (devize), precum şi în funcţie de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii, aşa cum stipulează pct. 13 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 2861/2009, fără a se raporta la alte prevederi legale.

Nefondate sunt şi criticile recurentului cu privire la greşita reţinere a efectului pozitiv la lucrului judecat al sentinţei civile nr. 2694/16.11.2016 pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău.

Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Înalta Curte reţine că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, Curtea reţine că efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind exprimate în faptul că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora" .

În acest sens, Curtea reţine că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Ca atare, într-o judecată ulterioară, partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior,care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanţa sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existenţa dreptului.

Totodată, invocarea acestei prezumţii este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu ulterior, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. şi indiferent de calitatea soluţiei anterioare.

Există deopotrivă încălcare a autorităţii de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicţie dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, dar şi atunci când contradicţia operează între considerentele acestora, n sensul de a se nega sau, dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiect al dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale, lucrul judecat având şi o funcţie pozitivă care impune judecăţii ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranşate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în hotărârile din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52.

Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze".

Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

În această cauză, instanţa de control al drepturilor omului, chiar admiţând că nu exista nici identitate de părţi, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea a constatat că procedura fiscală şi cea penală vizau aceeaşi chestiune determinantă pentru soluţionarea acestora, respectiv încadrarea juridică a aceloraşi operaţiuni, iar derularea simultan şi în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat secţia penală a curţii de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secţiei comerciale a aceleiaşi curţi de apel, a adus atingere principiului securităţii juridice.

Aplicând aceste principii situaţiei de fapt mai sus reţinute, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a reţinut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei civile nr. 2694/16.11.2016 pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău, întrucât principiul securităţii juridice s-ar opune repunerii în discuţie a unei chestiuni litigioase tranşate printr-o sentinţă definitivă, respectiv "întocmirea listelor de inventariere pentru imobilizările în curs de execuţie pentru fiecare an din perioada supusă controlului."

Prin urmare, şi această critică este nefondată.

II. Recursul formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în reprezentarea Serviciului de Inspecţie Economico - Financiară Regiunea Iaşi - Compartimentul de Inspecţie Economico - Financiară Bacău din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi este nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că deşi recurenta a încadrat motivele de recurs în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate prin criticile formulate recurenta reia constatările organelor de control şi susţinerile potrivit cărora nici procesele-verbale şi nici listele de inventariere întocmite nu au respectat modelul stipulat în Anexa cod 14-3-12 din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile coroborate cu cele ale pct. 34 alin. (1) în Anexa nr. 1 din O.M.F.P nr. 2861/2009.

Deşi recurenta a indicat şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs nu s-a susţinut nemotivarea sentinţei sau existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)".

Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, însă nu a oricăror greşeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin (1) C. proc. civ., şi aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice nemulţumire a părţii.

Cu toate acestea, criticile recurentului se încadrează numai parţial în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., parte din aspectele de ordin faptic invocate de către recurentă ca justificare a conduitei sale neantamând critici legate de greşita aplicare a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub o serie de aspecte, recurenta nu face altceva decât să îşi exprime nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, fără însă a arăta, în mod concret, în ce măsură instanţa nu ar fi respectat prevederile legale prin raportare la obiectul cauzei şi a arăta, în mod concret, care sunt acele prevederi legale nerespectate de către instanţa de fond şi în ce măsură nu ar fi respectate astfel de prevederi legale.

În raport de situaţiile limitative în care trebuie să se încadreze motivele de recurs, Curtea nu poate analiza nelegalitatea hotărârii atacate doar pentru simplul fapt că recurenta susţine cu caracter general o atare nelegalitate, fără a se arăta, în mod clar şi concret, care prevederi legale ar fi nesocotite de către instanţa de fond.

În calea de atac a recursului, exercitată în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleaşi exigenţe impuse recursului prin C. proc. civ., având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile extensive ale recurentei vor fi analizate în continuare numai în măsura în care acestea dezvoltă motive de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cu privire la critica potrivit căreia nici procesele-verbale şi nici listele de inventariere întocmite nu au respectat modelul stipulat în Anexa cod 14-3-12 din O.M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile coroborate cu cele ale pct. 34 alin. (1) în Anexa nr. 1 din O.M.F.P nr. 2861/2009 .

În limitele deduse judecăţii în prezentul recurs, astfel cum au fost acestea mai sus clarificate, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei sub acest aspect, avându-se în vedere cele reţinute mai sus în considerente cu ocazia respingerii recursului formulat de Ministerul Finanţelor.

Prin recursul formulat nu se aduc în concret critici sentinţei atacate, ci se reiterează cele reţinute prin actul de control întocmit, fără a se avea în vedere faptul că instanţa de fond a dispus anularea măsurii nr. 2 nu pentru considerente ţinând de conformitatea sau nu a proceselor-verbale şi listelor de inventariere cu modelul stipulat în anexa Cod 14-3-12 din OMFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, ci pentru faptul că a constat existenţa unei contradicţii între temeiul de drept pentru care a fost dispusă această măsură şi temeiul avut în vedere de Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile, precum şi pentru faptul că a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2694/16.11.2016 pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1015/26.07.2017 a Tribunalului Bacău.

Or, recurenta nu formulează critici prin care să tindă la a demonstra greşita reţinere a efectului puterii de lucru judecat sau faptul că nu este reală contradicţia sesizată de către instanţa de fond, astfel încât criticile sale formulate în recurs sunt străine de argumentele care au fondat soluţia instanţei.

III. Recursul formulat de Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice Termoelectrica S.A este, de asemenea, nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Sunt nefondate criticile recurentei care susţine că instanţa de fond nu a ţinut seama de documentele care atestă dreptul de proprietate al societăţii asupra terenurilor şi clădirilor şi nu a dat eficienţă actelor normative în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate.

Recurenta susţine existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate privată asupra bunurilor ce formează obiectul litigiului, care ar fi fost dobândit prin lege.

Contrar celor susţinute de către recurentă, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1, 13 şi 7 din Hotărârea Guvernului nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Electricitate S.A..

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Legea 15/1990, potrivit cărora: "Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal. (…) Art. 5 - Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită."

Într-adevăr, Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica" - S.A face parte dintre societăţile înfiinţate conform art. 1 din H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Electricitate - S.A., iar potrivit art. 2 din Hotărâre "(1) Capitalul social al societăţilor comerciale înfiinţate potrivit alin. (1) se constituie prin preluarea activului şi pasivului Companiei Naţionale de Electricitate - S.A. şi ale filialelor sale, pe baza bilanţului contabil întocmit la data de 31 decembrie 1999, care va fi actualizat conform legii. (2) Capitalul social al societăţilor comerciale înfiinţate potrivit art. 1 este deţinut în întregime de statul român în calitate de acţionar unic, reprezentat de Ministerul Industriei şi Comerţului".

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 627/2000 "Termoelectrica" - S.A. este persoană juridică română care se organizează şi funcţionează în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu statutul propriu prevăzut în anexa nr. 3.1.

De asemenea art. 7, alin. (2) şi (3) din Anexa nr 3.1 din H.G. nr. 627/2000 arată: " "(2) Capitalul social este în întregime deţinut de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, române ori străine, în condiţiile legii, şi este vărsat integral la data constituirii "Termoelectrica" - S.A. În capitalul social nu sunt incluse bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie. (3) Ministerul Industriei şi Comerţului reprezintă statul ca acţionar unic la "Termoelectrica" - S.A. şi exercită toate drepturile ce decurg din această calitate."

Măsura 3, care face obiectul prezentului recurs, nu s-a statuat cu privire la apartenenţa unora sau altora dintre bunurile utilizate de recurenta-reclamantă în proprietatea statului, ci doar s-a impus obligaţia efectuării demersurilor necesare pentru stabilirea regimului juridic al bunurilor utilizate de B. în vederea gestionării legale a acestora.

Criticile formulate de recurentă pornesc de la premisa greşită că instanţa de fond ar fi negat existenţa dreptului de proprietate al recurentei-reclamante în privinţa unora dintre bunurile folosite de aceasta, tinzând să demonstreze acest drept de proprietate.

În realitate, nici organele de control şi nici instanţa de fond care a confirmat legalitatea măsurii adoptate nu au statuat cu privire la existenţa sau nu a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante în privinţa bunurilor folosite de aceasta, analiză care de altfel nici nu putea fi făcută în cadrul procesual al cenzurării unui act administrativ (dispoziţie obligatorie) prin care s-a dispus o obligaţie în privinţa inventarierii bunurilor societăţii, care nu putea avea ca obiect recunoaşterea sau constituirea dreptului de proprietate.

Ceea ce organele de control au impus ca obligaţie, iar instanţa de fond a confirmat a fost necesitatea existenţei unei evidenţe clare cu privire la regimul juridic al bunurilor utilizate de B. în vederea gestionării legale a acestora.

Nu este exclus ca, urmare tocmai a acestor demersuri, recurenta-reclamantă să evidenţieze clar regimul de bunuri proprietate privată a tuturor bunurilor pe care le foloseşte, măsura impusă prin dispoziţia obligatorie neexcluzând această posibilitate.

Cu toate acestea, din analiza subsumată verificării legalităţii măsurii nr. 3 adoptate prin dispoziţia obligatorie, instanţa de fond a reţinut în mod corect că certificatele prezentate de petentă atestă un drept de proprietate asupra unor terenuri, nu şi asupra clădirilor, centralei termoelectrice şi a altor mijloace fixe ce ar putea constitui bunuri proprietatea statului.

De asemenea nu a rezultat titlul cu care sunt utilizate bunurile aflate în proprietatea statului, în condiţiile în care acţionarul unic este statul român, deţinător al capitalului social, reprezentat de Minister, conform art. 2.2. din H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Electricitate - S.A.. Astfel, hotărârile de înfiinţare a societăţilor comerciale prin care acestea au preluat capitalul social al Companiei Naţionale de Electricitate şi al filialelor acestora nu puteau avea un caracter constitutiv de drepturi, şi nu puteau transmite alte drepturi decât cele existente în patrimoniul Companiei Naţionale de Electricitate.

Reţinând distincţia între noţiunea de capital social şi cea de patrimoniu, se impunea clarificarea acestor aspecte prin întocmirea unei evidenţe clare din care să rezulte titlul cu care sunt deţinute, respectiv folosite aceste bunuri, neputând fi suficientă aprecierea generală pe care recurenta o promovează prin criticile din recurs în sensul că actele normative care au stat la baza înfiinţării societăţii comerciale reprezintă temeiul juridic în baza căruia aceste bunuri sunt proprietatea privată a Termoelectrica, de vreme ce, după cum s-a arătat mai sus, neclaritatea în privinţa regimului deţinerii în proprietate sau folosirii fiecărui bun derivă tocmai din modul de interpretarea a acestor texte de lege.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond care a reţinut legalitatea măsurii adoptate este corectă, nefiind obligaţia instanţei de fond învestită a cenzura legalitatea unei măsuri dispuse cu privire la inventarierea bunurilor să cenzureze legalitatea dobândirii dreptului de proprietate al recurentei, ci doar să constate existenţa sau nu a unei evidenţe clare în privinţa regimului folosirii acestor bunuri.

În lipsa unei evidenţe clare sub acest aspect, Înalta Curte nu poate reţine afirmaţia recurentei-reclamante în sensul că obligaţia prevăzută de Ordinul nr. 668/2014 pentru aprobarea Precizărilor privind întocmirea şi actualizarea inventarului centralizat al bunurilor imobile proprietate privată a statului şi a drepturilor reale supuse inventarierii, nu se aplică în cazul Termoelectrica.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice Termoelectrica S.A în reprezentarea Termoelectrica - Sucursala Electrocentrale Borzeşti prin lichidator judiciar A., de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice) şi de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în reprezentarea Serviciului de Inspecţie Economico - Financiară Regiunea Iaşi - Compartimentul de Inspecţie Economico - Financiară Bacău din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile cu nr. 2064 din 2 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 19 aprilie 2021.