Ministry of Justice passive procedural capacity for salary payments in public service litigation

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. Şi V., W., X. - judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile Penale, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au formulat plângere împotriva refuzului acestuia de a soluţiona cererea privind emiterea pentru fiecare reclamant, începând cu data de 9 aprilie 2015 a unor noi ordine de salarizare, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) ind.l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei.

Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014. astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

De asemenea, au cerut ca la emiterea Ordinelor de Salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 100 din 16 mai 2018 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât.

Admite acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. şi V., W., X. toţi cu domiciliul ales la Curtea de Apel Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 5, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, cu sediul în Bucureşti, str. x, cauză trimisă spre competentă soluţionare conform încheierii nr. 3943 din data de 8 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se procedeze la reîncadrarea reclamanţilor cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 347,10 RON începând cu data de 9.04.2015 şi de 381,82 RON începând cu 1.12.2015 până la 31.07.2016.

Obligă pârâtul la plata diferenţei dintre drepturile astfel calculate şi cele efectiv încasate, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Recurentul pârât Ministerul Justiţiei în recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect.

Astfel, la data de 24.05.2018, Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/2018 în raport de Legea nr. 284/2010, dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum şi ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a Ordinului nr. 75/2018 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanţii nu mai justifică interes în susţinerea pretenţiilor formulate, drepturile salariale fiind acordate prin aplicarea unei valori de referinţă sectorială chiar mai mare de 463,5 RON.

Printr-un alt rând de critici, pârâtul a susţinut că în mod greşit a fost obligat Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariale, atribuţia ministrului justiţiei fiind aceea de a stabili indemnizaţia de încadrare şi nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale. Raportul obligaţional de plată se desfăşoară între reclamanţi şi tribunale şi curţi de apel.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, casarea parţială a sentinţei, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinului de încadrare salarială şi, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, la plata diferenţelor salariale rezultate, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor apreciind-o ca fiind întemeiată şi a dispus obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se procedeze la reîncadrarea reclamanţilor cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 347,10 RON începând cu data de 9.04.2015 şi de 381,82 RON începând cu 1.12.2015 până la 31.07.2016 şi a obligat pârâtul la plata diferenţei dintre drepturile astfel calculate şi cele efectiv încasate, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie.

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat.

Potrivit art. 29 din C. proc. civ., acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din acelaşi cod reglementează condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenţii. Aşadar, unul dintre elementele acţiunii civile, este, alături de părţi şi cauză, obiectul acţiunii, respectiv pretenţia concretă a reclamanţilor, condiţie generală care vizează orice cerere în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute drepturile salariale, în cuantumul stabilit în conformitate cu textele de lege indicate în acţiune, prin emiterea unui nou ordin de salarizare.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de recurentul-pârât prin raportare la emiterea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul judecătorilor la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. Înalta Curte constată că acest ordinul colectiv a fost emis de Ministerul Justiţiei la data de 24.05.2018, ulterior pronunţării sentinţei recurate, pârâtul stabilind o indemnizaţie brută lunară aplicabilă tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel (inclusiv reclamanţilor din prezenta cauză) la o valoare mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, cum la data judecării în fond a cauzei, pretenţiile reclamanţilor nu erau satisfăcute, pârâtul emiţând ordinul de salarizare în coordonatele invocate de reclamanţi, cu respectarea (şi chiar depăşirea) cuantumului solicitat de aceştia prin cererea de chemare în judecată, ulterior, acţiunea nu era lipsită de obiect la data pronunţării sentinţei recurate, sub aspectul capătului de cerere emiterea unui nou ordin de salarizare, existând o pretenţie concretă a reclamanţilor, contestată de pârât.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii recurentului-pârât Ministerul Justiţiei de persoană obligată la acordarea/plata diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite aparţine curţilor de apel şi tribunalelor, care, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport cu obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară, în speţă, între intimaţii-reclamanţi şi curtea de apel în cadrul căreia activează aceştia, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Y. mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi şi intervenientă, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de aceştia, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar.

Totodată, în considerarea celor anterior antamate vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata diferenţei dintre drepturile astfel calculate şi cele efectiv încasate, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 100 din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare:

Respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata diferenţei dintre drepturile astfel calculate şi cele efectiv încasate, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2021.