Applicability of the insurance guarantee fund’s per-claimant cap to subrogated CASCO insurer claims

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.01.2017, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la dosar în data de 04.05.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 2757/22.11.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2927 RON.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2605 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

1.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei, modificarea sentinţei de fond în sensul admiterii contestaţiei formulate în integralitate.

După ce a prezentat situaţia de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în dezvoltarea motivului de casare invocat a arătat că motivarea instanţei de fond în susţinerea soluţiei de respingere ţine de caracterul, scopul social al dispoziţiilor legale care instituie plafonul de garantare de 450.000 RON, reţinând aceasta că situaţia subrogaţiei ar fi incompatibilă cu reglementarea din Legea nr. 213/2015 în măsura în care depăşeşte limita totală pentru sumele achitate de societatea reclamantă propriilor asiguraţi, iar normele legale invocate ar trebui interpretate în raport cu interesul public şi nu prin raportare la instituţia subrogaţiei.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele de drept material privind instituţia subrogaţiei.

Astfel, solicită a se observa că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparaţiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO, însă, vinovăţia în producerea evenimentului asigurat şi avarierii autovehiculului respectiv a aparţinut conducătorului autovehiculului asigurat RCA la B. S.A..

Prin urmare, consideră recurenta, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în temeiul dispoziţiilor art. 2210 C. civ., şi, din moment ce persoana vinovată de producerea pagubei era asigurată la B., devin aplicabile prevederile art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului).

În continuare, recurenta a evocat dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, apreciind că sunt incidente speţei în raport de situaţia deschiderii procedurii falimentului faţă de B..

Potrivit acestor prevederi legale, Fondul de Garantare a Asiguraţilor "garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (…..)".

Pornind de la interpretarea acestor dispoziţii, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite şi se îndreaptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului, în speţă considerând că B. ar fi trebuit să le plătească.

Sub acest aspect, apreciază recurenta-reclamantă că este total eronat raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia "din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrative de plată desfăşurată în faţa FGA să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment".

În opinia recurentei-reclamante, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate invoca alte apărări sau argumente în afara celor pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului.

Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că, deşi creditorul iniţial al A. ar fi avut calitatea de creditor de asigurare şi că plafonul de garantare nu i-ar fi fost opus, având în vedere cuantumul relativ scăzut al creanţei, reclamantei i s-ar fi aplicat reguli distincte, în virtutea calităţii acesteia de asigurător. Or, consideră că aceste apărări nu i-ar fi putut fi opuse creditorului iniţial.

În continuare, recurenta-reclamantă face trimite la doctrină şi la jurisprudenţa în materia subrogaţiei, apreciind că în raport de acestea nu pot fi reţinute argumentele instanţei de fond în sensul funcţionării instituţiei subrogaţiei în privinţa societăţii A. până la atingerea plafonului de garantare de 450.000 RON, pentru ca, ulterior acestui moment subrogaţia să nu mai fie eficientă.

De asemenea, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 şi art. 15 din Legea nr. 213/2015, în opinia recurentei-reclamante interpretarea acestora în conformitate cu scopul social avut în vedere de legiuitor, şi anume cu interesul public protejat, nefiind de natură să excludă aplicabilitatea instituţiei subrogaţiei.

Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat soluţia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţă de asigurare, precum şi cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii nr. 213/2015.

Interpretând dispoziţiile Legii nr. 213/2015 pe subiectul analizat, recurenta consideră că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanţa de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare, A. având calitatea de creditor de asigurare în cazul fiecărui contract de asigurare în parte, nefiind unic creditor de asigurare în toate cazurile însumate, ci, în fiecare raport juridic separat, care decurge din fiecare contract de asigurare încheiat.

Subliniază că nu contestă importanţa şi rolul plafonului de 450.000 RON, ţinând cont de împrejurările speciale în care se nasc obligaţiile de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi anume intrarea în faliment a unui asigurător, precum şi resursele băneşti care constituie acest fond, fiind de acord cu acest plafon câtă vreme acesta se aplică în privinţa fiecărui contract de asigurare, respectiv fiecărei poliţe de asigurare.

În opinia sa, acest raţionament rezultă cu evidenţă din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, interpretate şi aplicate în sens contrar de către instanţa de fond.

De asemenea, susţine că nicio prevedere din Legea nr. 213/2015 sau din C. civ. nu justifică aplicarea acestui plafon la toate creanţele de asigurare care decurg din contracte separate, din evenimente distincte, limita fiind evident stabilită pe creditor pentru toate creanţele ce decurg din acelaşi contract sau eveniment asigurat.

Pe de altă parte, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost gândit ca un mijloc de protecţie în cazul intrării asigurătorilor în faliment, nu se poate susţine că această protecţie ar trebui acordată în mod diferit, după cum este vorba despre persoane fizice, persoane juridice sau creditori de asigurare, astfel cum rezultă fără echivoc din prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 16/2015.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând sentinţa recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în preambulul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, deşi a fost invocat acest motiv de casare, în susţinerea acestuia recurenta-reclamantă nu a formulat critici concrete.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei.

Din lecturarea cererii de recurs se poate observa că recurenta nu a arătat în mod clar care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei sau care ar fi trebuit să fundamenteze soluţia instanţei de fond, astfel încât se constată că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, nefiind aduse critici concrete hotărârii instanţei de fond, motiv pentru care Înalta Curte respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Verificând sentinţa recurată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că o primă critică a recurentei-reclamante vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind instituţia subrogaţiei.

În susţinerea acestei critici recurenta a arătat, în esenţă, că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparaţiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO, astfel că se subrogă în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în temeiul dispoziţiilor art. 2210 C. civ.. A mai susţinut faptul că, din moment ce persoana vinovată de producerea pagubei era asigurată la B., devin aplicabile prevederile art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului)

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a normelor materiale care reglementează instituţia subrogaţiei, în acest sens fiind relevantă şi obligatorie dezlegarea dată acestei probleme de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020.

Astfel, pe aspectul reliefat prezintă relevanţă următoarele considerente:

"113. Potrivit art. 1.593 din C. civ., oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta [alin. (1)]. Subrogaţia poate fi convenţională sau legală [alin. (2)]. Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris [alin. (3)].

114. Doctrina a statuat că subrogaţia personală este un mecanism care permite înlocuirea creditorului iniţial cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile creditorului iniţial.

115. Potrivit art. 1.597 alin. (1) din C. civ., subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.

116. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.

117. Din analiza dispoziţiilor art. 1.597 alin. (1) din C. civ. rezultă că, din momentul plăţii de către asigurătorul solvens a despăgubirilor cuvenite asiguraţilor în temeiul poliţelor CASCO, creanţele acestora pentru despăgubirile pe care Y S.A. - societate de asigurare, în calitate de asigurător RCA, le datora pe temeiul răspunderii pentru producerea accidentelor auto s-au stins, dar, în acelaşi timp, prin efectul specific al subrogaţiei s-au transferat individual, una câte una, în patrimoniul terţilor solvens (asigurătorii CASCO) împreună cu garanţiile aferente, inclusiv garanţia legală datorată de Fondul de garantare a asiguraţilor creditorilor de asigurări, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

118. Potrivit dispoziţiilor art. 1.597 alin. (2) teza întâi din C. civ., subrogaţia produce efecte nu numai faţă de creditorul accipiens (persoanele păgubite prin accidente auto de care erau răspunzători asiguraţii RCA) plătit de solvens, ci şi faţă de debitorul principal (societatea de asigurare), precum şi faţă de garanţii obligaţiei (Fondul de garantare a asiguraţilor).

119. Art. 2.210 alin. (1) din C. civ. prevede că, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

120. Din prevederea legală menţionată rezultă fără echivoc că, odată dezdăunat beneficiarul, asigurătorul CASCO are dreptul de regres împotriva persoanei care este ţinută să răspundă pentru prejudiciul respectiv".

"131. În cazul subrogaţiei asigurătorului CASCO în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale.

132. Prin efectul subrogaţiei, asigurătorul de răspundere facultativă dobândeşte toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit. Rezultă astfel că cel dintâi dobândeşte inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absenţa plăţii despăgubirii de către asigurătorul CASCO.

133. Totodată, nu se poate susţine că asigurătorul CASCO nu are dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, cu motivarea că activitatea asigurare/reasigurare este desfăşurată de profesionişti cu scopul de a obţine profit, contractul de asigurare fiind unul oneros, iar asigurătorul asumându-şi riscul în schimbul primei de asigurare, de vreme ce legiuitorul a reglementat dreptul asigurătorului de a se îndrepta, după plata despăgubirii şi în limita acesteia, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului.

134. Mai mult decât atât, dreptul asigurătorului de răspundere facultativă de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare nu este condiţionat de existenţa unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta şi-a dezdăunat asiguratul.

135. Prin urmare, faptul că asigurătorul de răspundere facultativă şi-a despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare CASCO, pentru care a încasat prime de asigurare, nu poate bloca dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ţinut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, a creat acest drept în favoarea asigurătorului de asigurare facultativă".

5.3. În referire la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că şi acestea sunt fondate.

Sunt avute în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 29/2020 şi în ceea ce priveşte aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constatând că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire sunt următoarele considerente:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material aplicabile instituţiei subrogaţiei, precum şi a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2927 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa sentinţa atacată, şi, rejudecând, va admite acţiunea, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată a reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2605 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, admite acţiunea.

Anulează Decizia FGA nr. 2757 din 22.11.2016 şi obligă pârâta să soluţioneze cererea de plată formulată de reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.