Repair shop standing as insurance creditor against Insurance Guarantee Fund; exclusive statutory definition excludes service providers under collaboration agreements

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2017 din 20.07.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr. 6955/27.06.2017 şi, în consecinţă, să fie obligată pârâta la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 6.909,52 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, de către service-ul A. S.R.L., precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4781 din 6 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 4781 din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casare sentinţei recurate şi, în rejudecare, anularea deciziei nr. 6955/27.06.2017 cu consecinţa obligărtii la plată a FGA, în principal la plata sumei de 6909,52 RON şi în secundar la emiterea unui act administrativ prin care să se aprobe plata sumelor solicitate prin cererea de plată nr. x/19.05.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a prevederilor art. 1593-1594 C. civ., a art. 13 alin. (5) şi art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi a art. 58 din Norma nr. 23/2014.

Totodată, a susţinut că în calitate de unitate reparatoare a avut un contract de colaborare încheiat cu B., aspect acre nu schimbă natura creanţei solicitate, astfel că contravaloare reparaţiei efectuate la auto x, reprezintă indemnizaţia de asigurare cuvenită persoanei păgubite şi pentru care aceasta şi-a dat acordul ca plata să se facă în contul unităţii reparatoare.

Mai arată reclamanta că este îndreptăţită să încaseze contravaloarea reparaţiei, pe de o parte, în temeiul poliţei CASCO, iar, pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 1593 şi art. 1594 C. civ., în mod neîntemeiat, instanţa de fond a susţinut că nu ar exista nicio o clauză contractuală ca temei al subrogaţiei convenţionale. De altfel, dispoziţiile art. 58 din Norma nr. 23/2014 reglementează ca plata indemnizaţiilor de despăgubire să se facă direct către unităţile reparatoare.

Reclamanta a criticat deciziile de respingere a cererilor de plată emise de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi argumentele instanţei de fond potrivit cărora cererile au fost respinse întrucât sumele nu reprezintă creanţe de asigurări şi reclamanta nu are calitatea de creditor de asigurări.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 iunie 2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta şi-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea dacă reclamanta se încadrează în categoriile de creditori de asigurări, astfel cum sunt definiţi prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/205, şi naturii juridice a creanţei de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) faţă de asigurătorul B. S.A. şi eventuala opozabilitate a acestei creanţe faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar apreciază că este corectă aserţiunea instanţei de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (şi, prin urmare, recurenta-reclamanta) nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Astfel, se reţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului B. S.A. şi nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". Fondul de asigurare acoperă creanţele de asigurări, iar nu obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţilor sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor:,,(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.".

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.".

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, Înalta Curte reţine că, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt definiţi ca reprezentând persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi oricare alte persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare, iar art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 prevede că "creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;".

Aşadar sunt în discuţie două raporturi juridice distincte - un raport contractual născut în temeiul contractului de asigurare între asigurătorul B. S.A. şi proprietarul autoturismului avariat şi un alt raport contractual născut între proprietarul autoturismului avariat şi unitatea reparatoare.

Reclamanta nu este proprietara autoturismelor avariate, ci este unitatea de service care le-a reparat la solicitarea proprietarilor, în baza poliţei de asigurare deţinute de acesta la B. S.A..

În cauză, reclamanta nu este titularul unei creanţe de asigurări.

Titularul creanţei de asigurări împotriva asigurătorului şi implicit persoana îndreptăţită a solicita acordarea despăgubirii în temeiul Legii nr. 213/2015 este proprietarul autoturismului avariat, iar acesta îşi putea exercita dreptul de a cere despăgubirea în raport cu Fondul de garantare a asiguraţilor fie personal, fie prin reprezentant.

În lipsa unei cesiuni de creanţă, care nu a fost dovedită în speţă şi care nu poate fi presupusă, pe baza unor prezumţii de fapt, societatea prestatoare a serviciilor de reparaţii nu poate să se îndrepte împotriva asigurătorului.

De asemenea, Înalta Curte constată că reclamanta nu are nici calitatea de beneficiar al asigurării întrucât nu există un temei legal sau o clauză contractuală în cuprinsul contractului de asigurare care să dea dreptul unităţii reparatoare să încaseze despăgubirea.

În cauză nu se poate reţine nici existenţa unui drept de reprezentare în condiţiile în care prin cererea de plată nu a invocat şi dovedit că acţionează în calitate de mandatar al creditorului, ci a invocat un drept de creanţă propriu.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată şi critica privitoare la interpretarea restrictivă a calităţii de persoană îndreptăţită la obţinerea de despăgubiri în ceea ce priveşte service-ul auto, textul de lege precitat cuprinzând o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi.

Aşadar, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprind o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanţa de fond a respectat conţinutul textului de lege şi voinţa legiuitorului, care a înţeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării şi persoanele păgubite.

Având în vedere că recurenta-reclamantă deţine creanţa litigioasă, Înalta Curte reţine că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului A. S.R.L. de a solicita plata creanţei, respectiv în condiţiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sau în condiţiile altor acte normative, de la debitoarea B. S.A.

Ca o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut a fi greşit considerentul instanţei de fond cu privire la izvorul creanţei în litigiu, motiv de recurs pe care instanţa de control judiciar îl va respinge, ca nefondat.

Înalta curte reţine că raporturile juridice dintre unitatea reparatoare şi asigurător se desfăşoară în temeiul convenţiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparaţii a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Contractul de asigurare se încheie şi produce efecte între persoana asigurată (şi/sau beneficiarul asigurării) şi asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naştere la drepturi şi obligaţii în persoana unităţii reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convenţiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenţii faţă de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terţi.

Criticile reclamantei în sensul existenţei unei clauze contractuale ca temei al subrogaţiei convenţionale sunt neîntemeiate. Astfel, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 1593 şi 1594 ar fi trebuit să existe o plată făcută de către persoana care s-a subrogat în locul debitorului. Or, nu există a astfel de plată făcută de către reclamantă şi nici nu există un înscris care să constate în mod expres intervenită subrogaţia convenţională.

Înalta Curte nu contestă că reclamanta are o creanţă, însă aceasta nu poate fi valorificată în condiţiile Legii nr. 213/215, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Totodată, deşi serviciile de reparaţii sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestaţii nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenţiei de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare şi persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparaţii, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligaţiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Deşi între semnarea contractului de asigurare şi încheierea convenţiei de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenţie reprezintă mijlocul prin care asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare şi nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptăţit la plata creanţelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit dispoziţiilor art. 11 din acelaşi act normativ, Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de control judiciar apreciază că este corectă aserţiunea instanţei de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4781 din 6 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.