Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 166/2021 AI generated

Bankrupt insurer's late penalties and litigation costs excluded from insurance guarantee fund liability as non-insurance claims

Case Number Decizia nr. 166/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, leaving intact the first-instance decision of the Bucharest Court of Appeal which had dismissed the administrative action challenging the Insureds’ Guarantee Fund’s (FGA) refusal to pay late interest penalties and court costs. The dispute concerned the FGA’s administrative decision to pay only the principal insurance indemnity arising from a mandatory civil liability insurance policy after the insurer entered bankruptcy, explicitly rejecting claims for late penalties and litigation expenses. The Court held that late penalties and court costs do not constitute "insurance claims" under Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 or Article 3(1)(i) of Law No. 503/2004, as they result from the insurer’s culpable failure to perform contractual obligations on time and procedural fault, rather than the insured risk itself. Consequently, the FGA, which is not a universal successor to the bankrupt insurer, is not legally obligated to cover these accessory damages; the claimant must seek recovery of such sums through the common law procedure of registering the claim on the bankruptcy estate.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015; Bankrupt insurer's late penalties and litigation costs excluded from insurance guarantee fund liability as non-insurance claims: The dispute concerned the FGA’s administrative decision to pay only the principal insurance indemnity arising from a mandatory civil liability insurance policy after the insurer entered bankruptcy, explicitly rejecting claims for late penalties and litigation expenses. The Court held that late penalties and court costs do not constitute "insurance claims" under Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 or Article 3(1)(i) of Law No. 503/2004, as they result from the insurer’s culpable failure to perform contractual obligations on time and procedural fault, rather than the insured risk itself. Consequently, the FGA, which is not a universal successor to the bankrupt insurer, is not legally obligated to cover these accessory damages; the claimant must seek recovery of such sums through the common law procedure of registering the claim on the bankruptcy estate.

Keywords

AI generated
liability of the insurer bankruptcy claim insurance fund contractual damages indemnity insurance obligation to pay

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii formulate şi anularea în parte a deciziei nr.
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
213/2015 nu prevăd expres obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare, aceasta nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, câtă vreme art. 2 alin.
art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014
Urmare deschiderii procedurii falimentului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin încheierea din data de 28.01.2016 pronunţată în dosarul nr.
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
(1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art.
art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004
213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor Normei nr.
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015
Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015
213/2015 nu prevăd expres obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare, aceasta nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, câtă vreme art. 2 alin.
art. 2214 C. civ
De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 din C. proc. civ.

This is the procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded and maintaining the lower court's decision.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 13 iulie 2017, modificată ulterior, reclamanta A. S.A., fostă B., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 6680/27.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sub aspectul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, privitoare la cererea de plată nr. x/31.05.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1331 din 21 martie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A., fostă B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect "anulare act administrativ",.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1331 din 21 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii formulate şi anularea în parte a deciziei nr. 6680/27.06.2017, cu onsecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016.

În motivarea recursului arată că art. 13 alin. (1) din Legea 213/2015 nu face distincţie între natura sumelor cuvenite creditorilor în caz de faliment al asigurătorilor şi că legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

faptul că FGA are activitatea reglementată prin Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracţie de normele care reglementează raportul juridic obligaţional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment şi pe cale de consecinţă a FGA.

Susţine că faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment, nu îl îndreptăţeşte pe acesta sa refuze plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, apreciază că faptul că FGA nu are calitatea de asigurător şi funcţionează în temeiul Normei nr. 16/2015 şi a Legii nr. 213/2015 nu-l pot exonera de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, întrucât acesta are rolul unei scheme de garantare pentru toţi actorii operaţiunilor de asigurare.

Invocând dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, susţine că legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligaţia acestuia de a achita despăgubiri.

O altă critică vizează faptul că, deşi FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment, iar Norma nr. 16/2015 şi Legea nr. 213/2015 nu prevăd expres obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare, aceasta nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, câtă vreme art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Totodată, invocă relaţia organică dintre sumele reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi despăgubirea datorată de asigurătorul RCA în faliment, precum şi faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare, aceastea urmând a avea acelaşi regim juridic şi a produce aceleaşi efecte.

Consideră că obligaţia FGA de plată nu se limitează la plata despăgubirii, întrucât o astfel de interpretare restrictivă este în contradicţie cu raţiunea instituirii schemei de garantare, în condiţiile în care destabilizarea unei societăţi de asigurare înseamnă destabilizarea tuturor celorlalte societăţi de asigurare din piaţă.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, susţine că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A., fostă B., a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 6680/27.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

La data de 26.01.2015 a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, care la data producerii accidentului rutier, avea încheiată poliţa RCA nr. x, emisă de C. S.A..

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei C. S.A.

Urmare deschiderii procedurii falimentului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin încheierea din data de 28.01.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria sectorului 3 a constatat suspendată de drept judecata acţiunii formulate de B. Reasigurări S.A. împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect obligarea la plata sumei de 3372,25 RON cu titlu de penalităţi.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/31.05.2016, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 6,637.69 RON, din care 4,243.84 RON contravaloarea despăgubirii, penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 27.08.2015-03.12.2015 în cuantum de 831,79 RON şi cheltuieli de judecată în cuantum de 1.562,06 RON.

Prin decizia nr. 6680/26.06.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 4,244.00 RON şi a respins cererea de plată pentru suma de 2393,69 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, în esenţă, cu motivarea că FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2015, astfel că cererea privind plata penalităţilor de întârziere, aferente unor despăgubiri achitate de către C., precum şi a cheltuielilor de judecată nu are nici un fundament juridic, Fondul neavând calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii al vreunui asigurător, precum şi faptul că noţiunea de creanţe din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, fiind astfel evident că penalităţile/dobânzile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu se încadrează în această, ci reprezintă sancţiuni ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor.

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 6680/27.06.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor Normei nr. 16/2015, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că C. S.A. nu datorează penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reţinută nici incidenţa în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabileşte, astfel cum a susţinut şi recurenta, că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speţa de faţă, dezlegarea chestiunii de drept, în sensul de a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligaţia legală principală a Fondului include şi cheltuielile de judecată, în condiţiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie, cu privire la care, deşi în cursul soluţionării litigiului, calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia respectivă devine o creanţă de sine-stătătoare şi poate fi executată ca atare.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Este eronată şi interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind lipsa distincţiei între sumele cuvenite creditorilor în caz de faliment al asiguratorului, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea acestor sume reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1331 din 21 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. (fosta B.) împotriva sentinţei civile nr. 1331 din 21 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.