Guarantee fund not liable for late-payment penalties after insurer insolvency; claim rejected and lower ruling cassated

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată în data de 23.06.2017, prin care a solicitat anularea deciziei contestate, privitoare la cererea de plată nr. x/31.05.2016.

Prin cererea depusă la data de 03.08.2017 reclamanta a precizat că îşi modifică cererea de chemare în judecată în sensul că solicită anularea în parte a deciziei nr. 6523/14.06.2017, fără a solicita şi obligarea pârâtei la plata sumelor cuprinse în cererea de plată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea la judecarea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat în parte decizia nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, numai cu privire la cererea de plată a penalităţilor în cuantum de 441,29 RON. Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, respingerea acţiunii şi menţinerea în întregime a Deciziei nr. 6523/14.06.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanţei de fond prin care a considerat penalităţile de întârziere aferente debitului principal ca fiind creanţe de asigurări este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 4 alin. (1) lit. a) coroborat cu dispoziţiile art. 2, 11, 13, 14 din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 9, 20, 21, 29 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 26 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

A menţionat că fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe cum sunt penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Totodată, motivarea instanţei de fond bazată pe dispoziţiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 este eronată, întrucât textul menţionat se referă strict la despăgubirea persoanei prejudiciate, iar obligaţia incumbă asigurătorului RCA. Or, FGA nu este asigurător şi nici succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului în faliment.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 6523/14.06.2017 prin care pârâtul a soluţionat cererea reclamantei de plată nr. x/31.05.2016.

Prin Decizia nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost admisă cererea de plată formulată de societatea Credit Europe Asigurări-Reasigurări S.A. (în prezent S.C. A.) pentru suma de 2.251 RON şi a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1.033,96 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată a fost a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A fost anulat parţial Decizia nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asigurărilor, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă referitoare la suma de 441,29 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, arătând că este constituit cu scop şi destinaţie precise şi nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă. A menţionat că fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe cum sunt penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului şi că soluţia primei instanţe de admitere în parte a acţiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date B. şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nici o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă S.C. A. la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reprezentând taxă judiciară de timbru, dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a chitanţei nr. x din 24.04.2018.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 823 din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei, ca nefondată, menţinând dispoziţiile privind renunţarea la judecarea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 823 din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea ca nefondată.

Menţine dispoziţiile privind renunţarea la judecarea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor.

Obligă intimata-reclamantă S.C. A. (fostă D.) la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.