Jurisdictional conflict over cessation of former parliamentarians' age-limit allowance: classification as social insurance benefit subject to labor/pension court competence

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/2021 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Parlamentul Romaniei-Camera Deputatilor şi Secretarul General al Camerei Deputatilor, solicitând anularea ordinului nr. 882/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă, precum şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a acestei indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021 la zi. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3848 din data de 03 noiembrie 2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Secretarul General al Camerei Deputatilor şi Parlamentul Romaniei-Camera Deputatilor, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că obiectul contestaţiei este reprezentat de ordinul nr. 882/10.03.2021 emis de Secretatul General al Camerei Deputaţilor prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă stabilită în favoarea reclamantului în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006, în considerarea calităţii sale de fost deputat.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, în considerarea plenitudinii de competenţă a acestei instanţe în materia asigurărilor sociale. În consecinţă, stabilirea competenţei materiale de soluţionare a contestaţiei îndreptate împotriva ordinului de încetare a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, presupune în primul rând clarificarea naturii juridice a respectivei indemnizaţii, din perspectiva unei eventuale încadrări acesteia în categoria drepturilor de asigurări sociale.

În acest sens, Tribunalul a reţinut că potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat.

În cuprinsul aceluiaşi text de lege s-a prevăzut că indemnizaţia pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înţelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, iar cuantumul acesteia se suportă din bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor şi al Senatului şi se plăteşte de acestea.

În consecinţă, indemnizaţia de care a beneficiat reclamantul nu a avut natura unui drept de asigurări sociale, întrucât nu a reprezentat o pensie în sensul Legii nr. 263/2010, ci un beneficiu specific calităţii de fost parlamentar, care se putea cumula cu pensia de asigurări sociale, fiind achitată prin bugetul Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Singura referire la dispoziţiile Legii nr. 263/2010, se realiza doar pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii beneficiau de o astfel de indemnizaţie, fără a i se conferi indemnizaţiei natura juridică a unui drept propriu-zis de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte actul juridic prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei, Tribunalul apreciază că acesta are natura unui act administrativ cu caracter individual, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii şi prin care se stinge un raport juridic anterior stabilit tot prin lege. Cum competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva ordinelor emise de Parlamentul României, prin Secretariatul Genele al celor două Camere, nu este prevăzută în mod expres la art. 152-154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de asigurări sociale, referitoare la categoriile de pricini ce aparţin jurisdicţiei asigurărilor sociale, concluzia care se impune este aceea că stabilirea competenţei de face potrivit dispoziţiilor de drept comun în materie de contestare a actelor administrative .

A mai subliniat Tribunalul că Legea nr. 96/2006 nu face la rândul ei nicio referire expresă la jurisdicţia asigurărilor sociale, astfel cum se prevede la art. 9 din legea nr. 8/2006, invocată de reclamant pentru o pretinsă identitate de raţiune în stabilirea instanţei competente material, motiv pentru care nu devin incidente nici considerentele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia în interesul legii nr. 27/2017, statuând asupra competenţei de soluţionare a litigiilor având ca obiect contestaţiile formulate împotriva deciziilor de încetare a plăţii indemnizaţiilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006, în favoarea secţiilor tribunalului specializate în materia asigurărilor sociale.

În concluzie, faţă de natura ordinului contestat de act administrativ cu caracter individual prin care se dispune încetarea plăţii unui drept care nu se încadrează în categoria celor de asigurări sociale, devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 08.12.2021 sub nr. x/2021. Conform procesului-verbal întocmit la data de 01.01.2022 dosarul nr. x/118/2021 a fost transferat de la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la secţia de contencios administrativ şi fiscal (secţie înfiinţată începând cu data de 01.01.2022) şi a fost versionat sub nr. x/2021*.

Prin sentinţa civilă nr. 15/CA din 27.01.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia civilă, completul specializat conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a pronunţa această sentinţă Curtea de Apel a reţinut că cererea reclamantului, formulată în temeiul prevederilor art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, are ca obiect anularea ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a acestei indemnizaţii.

Stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a instanţei care urmează să dezlege raportul juridic litigios născut în urma emiterii ordinului contestat presupune nu numai identificarea naturii juridice a ordinului de încetare, respectiv calificarea acestuia ca act administrativ în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar şi natura dreptului subiectiv vizat de acest ordin, respectiv a indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care reclamantul a beneficiat în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, intitulat marginal "Dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă":

"(1) Deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat.

(2) Deputaţii şi senatorii beneficiază de indemnizaţia pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

(3) Cuantumul indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzut la alin. (1) se acordă în limita a 3 mandate şi se calculează ca produs al numărului lunilor de mandat cu 0,55% din indemnizaţia brută lunară aflată în plată".

S-a reţinut, din reglementarea legală expusă, că indemnizaţia pentru limită de vârstă recunoscută deputaţilor şi senatorilor prin art. 49, este legată de îndeplinirea de către aceştia a condiţiilor vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, conform Legii nr. 263/2010 şi se acordă numai de la data la care li se acordă şi drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

De asemenea, acordarea acestui drept este recunoscută în considerarea calităţii de deputat şi senator şi derivă în mod clar din raporturile generate de exercitarea funcţiei de demnitate publică, neputând să fie separată de exercitarea funcţiei.

Astfel, din legătura creată chiar de legiuitor între cele două categorii de drepturi, dar şi de raportul dintre această indemnizaţie şi raporturile derivate din activitatea deputaţilor şi senatorilor şi care permit dobândirea acesteia, nu putem concluziona decât că indemnizaţia pentru limită de vârstă de care reclamantul a beneficiat în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006 este tot un drept de natura celor de asigurări sociale, fiind nerezonabil a face o distincţie între cele două categorii de drepturi, pe care legiuitorul însuşi nu a făcut-o.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 140 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel", fiind exclusă, din punct de vedere funcţional, competenţa instanţelor de contencios administrativ.

Nu poate fi însă calificat litigiul ca fiind unul de contencios administrativ, întrucât calitatea emitentului deciziei de încetare a plăţii indemnizaţiei, de instituţie/autoritate publică, nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o atare competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor, ceea ce nu este cazul în prezenta.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluţionarea conflictului.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, anularea Ordinului nr. 882/10.03.2021 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă, precum şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a acestei indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021 la zi.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă este aceea dacă, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care instituie o competenţă materială în raport de criteriul rangului autorităţii emitente a actului administrativ contestat, sau dacă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Or, calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.

Ordinul respectiv a fost emis potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, astfel cum era în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, conform căruia deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în Anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat.

Reţine Înalta Curte că aceste drepturi au fost introduse prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006, din expunerea de motive care a însoţit adoptarea acestei legi reieşind că intenţia legiuitorului a fost aceea ca această indemnizaţie să aibă natura juridică a unei pensii de serviciu.

Deci, obiectul acţiunii priveşte un drept acordat foştilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare şi doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004, astfel că, raportat la obiectul cauzei, modalitatea în care emitenţii actelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea drepturilor din legea menţionată şi în lipsa unor reglementări speciale, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, litigiile vizând refuzul acordării unor astfel de prestaţii sociale sunt de competenţa tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii şi asigurări sociale, precum şi faptul că reclamantul are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Constanţa, Înalta Curte constată că acestei instanţe îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei deduse judecăţii.

4. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Faţă de toate considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.