Sufficiency of judicial reasoning in administrative review of disciplinary inspection closure despite loss of standing as disciplinary power holder

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, în temeiul art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, solicitând anularea Rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din 16.01.2019 şi a Rezoluţiei nr. C 19-438 din 18.02.2019 ale Inspecţiei Judiciare şi trimiterea dosarului nr. x/2018 pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 764 din 8 noiembrie 2019, a respins cererea formulată de reclamantul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că verificările prealabile, contrar susţinerilor primei instanţe, au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind depăşit termenul de 90 de zile.

În speţă, sesizarea Inspecţiei Judiciare a avut loc la 25.09.2018, iar rezoluţia de clasare a fost emisă la 07.01.2019, fiind depăşit termenul de 90 de zile.

Recurentul mai arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că încetarea calităţii procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de titular al acţiunii disciplinare atrage încetarea verificărilor declanşate la solicitarea acestuia.

În opinia recurentului, procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi insuficient motivată, fără a analiza toate susţinerile prezentate în cererea formulată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori în data de 27 septembrie 2018, sub nr. x/2018, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza II şi lit. j) din Legea nr. 303/2004 de către procuror A. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, făcând trimitere la Informarea nr. 401/P/2018din data de 24 septembrie 2018 a secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Cadrul PÎCCJ. S-a reţinut că procurorul a solicitat şi obţinut cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează materia documentelor clasificate, respectiv art. 36 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 şi art. 69-71 şi art. 75 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate, o copie de pe un document clasificat şi l-a deţinut în afara zonei de securitate.

Prin Rezoluţia nr. x/2018 din data de 7.01.2019, pârâta a dispus clasarea sesizării formulate, în temeiul art. 45 alin. (4) cu referire la art. 44 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea Inspecţiei Judiciare.

Împotriva acestei măsuri a formulat plângere reclamantul. Plângerea a fost respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin Rezoluţia nr. C19-438 din data de 18 februarie 2019, constatându-se că rezoluţia contestată este motivată, cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorii judiciari, fiind dispusă cu respectarea condiţiilor legale speciale în materie şi a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Prin acţiunea formulată, reclamantul a susţinut că au fost ignorate prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2018, precum şi cele ale art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, astfel cum a fost modificat prin pct. 37 din Legea nr. 234/2018.

Instanţa de fond a reţinut că Inspecţia Judiciară a fost sesizată de reclamant în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data de 27 septembrie 2018, care prevedeau că în cazurile în care ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt titulari ai acţiunii disciplinare, aceştia pot sesiza Inspecţia Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori.

De asemenea, instanţa de fond a mai constatat că prin Legea nr. 234 din 4 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial de 8 octombrie 2018 s-au modificat dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 317/2004 în sensul că acţiunea disciplinară în cazul abaterilor disciplinare se exercită de Inspecţia Judiciară. Aceste modificări au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicări, respectiv la 11.10.2019.

Chiar dacă, în urma unei modificări legislative intervenite pe parcursul desfăşurării verificărilor prealabile, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a pierdut calitatea de titular al acţiunii disciplinare, reclamantul a susţinut că Inspecţia Judiciară trebuia să califice sesizarea ca fiind făcută de o persoană interesată şi să procedeze la soluţionarea pe fond a cauzei.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a analizat apărările prezentate de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanţa superioară, a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate şi temeinicie.

În practica instanţei supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar şi în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediţia a 5-a revizuită şi adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluţiei, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procedural.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, iar realitatea acestui demers şi efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu analizează argumentele importante şi nu justifică înlăturarea apărărilor esenţiale care susţin opinia contrară, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, pentru a constitui o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că judecătorul fondului, pronunţându-se doar pe calitatea reclamantului de titular al acţiunii disciplinare, nu a analizat susţinerile ambelor părţi şi nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie susceptibilă de casare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor, urmând a se analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în rejudecare urmând a se analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 764 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.