Disciplinary complaint over judge's evidence assessment fails; closure resolution upheld.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 2103/01.07.2019 dată în dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la data de 29.07.2019 înregistrată sub nr. C19-2512.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 2103/01.07.2019 dată în dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la data de 29.07.2019 înregistrată sub nr. C19-2512.

Prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din data de 28.11.2019, s-a admis excepţia de litispendenţă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 138 din C. proc. civ. şi art. 107 alin. (1) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 privind Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti cele două cauze au fost reunite sub nr. x/2019.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondată excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Reclamanta a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

A arătat recurenta - reclamantă că la data de 15.05.2019 s-a adresat Inspecţiei Judiciare cu o petiţie privind anularea Rezoluţiei de clasare nr. 2103/01.07.2019 dată în Dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la 29.07.2019, înregistrată sub nr. C19-2512.

A sesizat aspecte privind parcursul judiciar al Dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, nemulţumită fiind de modul de soluţionare al apelului în dosarul indicat.

A avut în vedere la formularea plângerii faptul că deşi am depus nenumărate probe în dosar (înscrisuri şi declaraţii de martori), acestea nu au fost luate în seamă, ceea ce reprezintă rea-credinţă, sau gravă neglijenţă a judecătorului desemnat să soluţioneze cererea, astfel cum este ea reprezentată de dispoziţiile art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind vătămată prin respingerea apelului şi nesoluţionarea favorabilă a cererilor sale.

A suspectat că, declinându-se în copie dosarul de la Curtea de Apel Bucureşti la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, există riscul ca înscrisurile sale să nu fi ajuns la instanţa de apel şi preluate apoi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sau că judecătorul nu a parcurs în integralitate dosarul, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii de respingere a acţiunii, din lipsă de probe la 17.01.2019.

Odată înregistrate actele constând în înscrisuri, declaraţii de martori şi fotografii, obligaţia judecătorului era de a analiza şi de a statua în funcţie de conţinutul lor, în raport de cauza dedusă judecăţii, probele depuse ducând la justa soluţionare a cauzei privind decesul tatălui său survenit în 1959, asasinat în sediul Securităţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea nr. 48/31.01.2019 a respins plângerea ca nefondată, deşi actele depuse stabileau contrariul şi anume, că tatăl său a fost ucis de securitate, nu a fost legionar, iar repercusiunile au fost puternice asupra familiei sale, atât de natură psihică, cât şi materială, recurentei - reclamante fiindu-i respinse şi dosarele de retrocedare.

Afirmaţia instanţei că ar fi făcut aprecieri subiective, doar argumente, fără a menţiona mijloacele de probă este nereală, în raport de probele din dosar care nu au fost luate în seamă de instanţă.

Astfel, judecătorii desemnaţi să soluţioneze cauza s-au aplecat doar asupra celor trei fişiere în format electronic tip PDF, intitulate: z, x şi y, copii în format digital ale dosarului operativ x (titular B.), respectiv ale celor două volume ale Dosarului penal nr. x (titular C.), conform adresei x/6.04.2017, a C.N.S.A.S., fără a lectura şi celelalte două volume ale dosarului penal nr. x/1938 şi hotărârile Tribunalului Militar al Corpului II Armatei din 12.11.1938.

A considerat recurenta - reclamantă că nu a fost respectat principiul aflării adevărului, cu rea - credinţă, prin neluarea în seamă a actelor dosarului, ceea ce constituie o gravă neglijenţă a judecătorilor desemnaţi să-i soluţioneze cauza.

A susţinut recurenta - reclamantă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea sentinţei fiind apreciată ca insuficientă, sau superficială, cuprinzând considerente ce nu au legătură cu pricina.

S-a arătat că, deşi este exclusă posibilitatea de a interveni în activitatea nemijlocită de înfăptuire a justiţiei de către inpectorii judiciari, în fapt, solicită verificarea activităţii magistratului care a pronunţat sentinţa atacată raportat la neregulile legate de activitatea sa în soluţionarea dosarului, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu care îi reveneau.

Cu privire la neîndeplinirea actului de justiţie a considerat că nu au fost luate în calcul actele dosarului depuse şi a dosarului CEDO.

Faţă de cele arătate şi dovedite cu probele aflate la dosar, s-a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

4. Apărările formulate în cauză

Pârâta Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că este nefondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât niciunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând coerent soluţia dispusă, raportat la fondul cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut intimatul - pârât că în mod corect prima instanţă a reţinut că suspiciunile reclamantei că instanţa supremă nu ar fi studiat temeinic cauza, denotă în fapt dezacordul reclamamantei faţă de soluţia pronunţată care nu poate fi repusă în discuţie pe calea unei sesizări adresate Inspecţiei Judiciare, ci exclusiv prin căile de atac ordinare şi extraordinare reglementate de lege.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta a formulat concluzii scrise la data de 28 septembrie 2020 prin care a solicitat să se constate că fosta Securitate a încălcat o hotărâre judecătorească pronunţată de Tribunalul Militar, în ceea ce priveşte cele două declaraţii date de tatăl său sub presiune.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

6.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

În cuprinsul sesizării înregistrate la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru judecători sub numărul x, la data de 15.05.2019, petiţionara A. a prezentat parcursul judiciar al dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, fiind nemulţumită de modul de instrumentare şi de soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în judecarea apelului.

În esenţă, petiţionara a semnalat că, transferându-se în copie dosarul de la Curtea de Apel Bucureşti la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, există riscul ca unele din înscrisuri să nu fi ajuns la instanţa de apel, sau ca aceasta, datorită volumului mare de înscrisuri, să nu fi reuşit parcurgerea în integralitate a dosarului, ceea ce a dus la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii sale din lipsă probe, la data de 17.01.2019. A precizat că dosarul vizează asasinarea tatălui său la data de 31.10.1959 de către fosta securitate, solicitând verificarea şi rejudecarea cauzei, conform art. 341 C. proc. pen.

Lucrarea a fost soluţionată prin rezoluţia nr. 2103/01.07.2019, prin care s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Împotriva măsurii dispuse, petiţionara a formulat plângere, reiterând aspectele semnalate prin sesizarea din data de 15.05.2019. De asemenea, a menţionat faptul că nu s-a adresat Inspecţiei Judiciare pentru sancţionarea disciplinară a vreunui magistrat, ci pentru că nu mai are nicio cale de atac prevăzută de lege prin care să poată fi modificată sau desfiinţată soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, solicitând sprijinul şi îndrumarea Inspecţiei Judiciare în vederea soluţionării corecte şi legale a cererilor adresate instanţelor de judecat din anul 1998 până la momentul formulării sesizării.

Plângerea formulată de petiţionară a fost respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia nr. C19-2512/14.08.2019, constatându-se, în esenţă, că rezoluţia contestată este motivată, răspunzându-se aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiţionară, în limitele de competenţă conferite de lege, precum şi faptul că aceasta cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condiţiilor legale speciale în materie şi a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie.

6.2Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor aduse de intimata-pârâtă

6.2.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat faptul că instanţa de fond a motivat insuficient şi superficial sentinţa pronunţată, fără a răspunde aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă pentru care a considerat că, nu există elemente de natură a contura reaua-credinţă ori grava neglijenţă a judecătorului care a soluţionat dosarul penal nr. x/2018, ori alte elemente care să constituie indicii ale săvârşirii vreunei abateri judiciare.

Totodată, are în vedere Inalta Curte cele statuate în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

6.2.2. Motivele de recurs prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecţie judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor acte materiale ce, conform sesizării formulate, ar intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din legea nr. 303/2004 că acestea:

"nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele reţinute de prima instanţă şi extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 şi referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esenţial invocat de recurentă este acela că prima instanţă a interpretat greşit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, magistraţii reclamaţi au soluţionat cu rea-credinţă dosarul penal. Astfel, recurenta a invocat faptul că în raport de parcursul judiciar al dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti şi soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că instanţele nu au avut în vedere întregul material probator administrat, care nu a fost transferat în mod complet, sau, datorită volumului mare de documente, judecătorul nu a reuşit parcurgerea acestora.

Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenta - reclamantă nu vizează reaua - credinţă sau grava-neglijenţă a magistratului, care sub aspectul laturii subiective, se realizează printr-o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Deşi recurenta a dorit să sublinieze că scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecţia judiciară să analizeze cauza pe fondul său şi să cenzureze în vreun fel hotărârile penale, prin modul de structurare a argumentaţiei, se fundamentează existenţa abaterii disciplinare exclusiv pe modalitatea de apreciere a probatoriului în dosarul penal.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente (care efectiv sunt critici la adresa soluţiei date de completul de judecată), în mod corect, nici inspecţia judiciară şi nici prima instanţă nu îşi puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei. S-a avut în vedere că instanţa penală a analizat actele dosarului şi a făcut aplicarea textelor legale la situaţia de fapt reţinută, îndeplinind funcţia de jurisdicţie.

Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a cercetării judecătoreşti sau a analizei instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor.

Or, aşa cum a subliniat prima instanţă, magistraţii au explicat argumentele care au fundamentat soluţiile adoptate şi criticate de către recurentă, iar modalitatea de apreciere a materialului probator nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

6.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2021.