Insurance Guarantee Fund prevails in cassation: litigation costs against insolvent insurer not protected as insurance claims, claim dismissed

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.01.2018 sub nr. de mai sus reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 11857/08.12.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumelor respinse prin decizie, în cuantum de 1087 RON, reprezentând: 1.000 RON cheltuieli de judecata si 87 RON penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumei de 2.900 RON, calculate pentru perioada 23.11.2015 - 08.12.2015, stabilite potrivit sentinţei civile nr. 5643/27.04.2016, pronunţată in dosarul nr. x/2015 de Judecătoria sect. 2 Bucureşti.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3019 din 25 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

S-a anulat în parte Decizia nr. 11857/08.12.2017.

A fost obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 1000 RON (cheltuieli de judecată în dosar nr. x/2015).

A fost menţinută Decizia FGA nr. 11857/2017, în privinţa respingerii cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de executare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

S-a susţinut prin cererea de recurs că cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu - conform dispoziţiilor exprese ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâtul nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2015, astfel încât trebuie reţinut că soluţia dată în acest dosar nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului în faliment.

S-a arătat că sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanţe de asigurare, în sensul definiţiei dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă nu a depus întâmpinare.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin sentinţa civilă nr. 5643/27.04.2016 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, S.C. B. a fost obligată la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aferente debitului principal, constând în contravaloarea reparaţiei autoturismului avariat în urma accidentului din 03.10.2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, fiind respinsă cererea în plata contravalorii reparaţiei (debit principal) ca rămasă fără obiect.

Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare.

Având în vedere acest titlu, reclamanta a formulat cerere de executare silită, procedura de executare ocazionând cheltuieli de executare în sumă de 1131,41 RON.

Dat fiind că asiguratorul B. a intrat în faliment, reclamanta a depus cerere de despăgubire la FGA, prin care a solicitat plata penalităţilor, a cheltuielilor de judecată din dosar nr. x/2005 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti şi cheltuielile de executare.

Prin Decizia FGA nr. 11857/08.12.2017 a fost respinsă cererea de plată a penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată acordate prin dosarul menţionat, reţinând că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, iar cererea privind plata cheltuielilor de executare a fost respinsă cu motivarea că acestea trebuiau suportate de debitorul care a intrat în faliment iar FGA nu este continuatorul în obligaţii al acestui debitor.

Soluţia instanţei de fond prin care s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărâre definitivă că se încadrează în noţiunea de creanţă de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 identificându-le expres în categoria despăgubirilor, noţiune la care face referire apoi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă o greşită aplicare a dspoziţiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este nelegală fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge în tot acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3019 din 25 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2021.