Deductibility of input VAT and profit tax costs for transactions with non-compliant suppliers

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova:

- anularea Deciziei nr. 569/23.11.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L., înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. x/26.06.2015 şi înregistrată sub nr. A-SLP 3021/2.11.2018;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/30.04.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în privinţa sumei de 4.322.487 RON reprezentând: impozit pe profit în sumă de 1.164.131 RON, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 480.317 RON, penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 173.804 RON, TVA suplimentar în sumă de 1.906.079 RON, majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 325.137 RON, penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 273.091 RON;

- constatarea nelegalităţii Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/30.04.2015 în ceea ce priveşte constatările referitoare la suma de 4.322.487 RON;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 4.322.487 RON reţinută nelegal, la care să se adauge dobânda legală începând cu data la care suma a fost plătită şi până la restituirea ei integrală.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 138 din 15 decembrie 2020, a admis în parte acţiunea precizată prin cererea depusă la dosar la data de 21.10.2020, formulată de reclamantă.

Totodată, a anulat în parte Decizia nr. 569/23.11.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L., înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. x/26.06.2015 şi înregistrată sub nr. A-SLP 3021/2.11.2018.

De asemenea, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/30.04.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice emisă de Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în privinţa: impozitului pe profit în sumă de 1.164.131 RON, a majorărilor şi a penalităţilor de întârziere aferente impozitului pe profit menţionat, a taxei pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 1.450.885 RON, a majorărilor şi a penalităţilor de întârziere aferente taxei menţionate.

Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâtele la restituirea către reclamantă a sumelor sus-menţionate, la care să se adauge dobânda legală începând cu data la care sumele au fost plătite şi până la restituirea lor integrală, şi, în solidar, să plătească reclamantei suma de 28.979 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, invocând, fiecare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a disp. art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi pct. 44 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 146 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi pct. 46 alin. (1) şi (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada de referinţă.

Recurenta-pârâtă învederează faptul că, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.04.2015, s-a constatat că reclamanta a înregistrat pe costuri achiziţiile de triticale şi mălai furajer, pe bază de înscrisuri ce nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrări în gestiune, înscrisuri ce provin de la firme radiate, firme tip fantomă, cu un comportament fiscal inadecvat, precum şi de la societăţi ai căror furnizori nu recunosc tranzacţiile evidenţiate şi declarate de acestea ca achiziţii.

Se mai arată că pe facturile de livrare a fost înscris produsul "triticale", respectiv "mălai furajer", deşi în unele situaţii a fost tranzacţionat grâu sau porumb, iar în alte cazuri s-a dovedit că tranzacţiile sunt fictive, deoarece nu au fost recunoscute de furnizori.

În conformitate cu prevederile disp. art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cheltuielile care nu sunt aferente realizării veniturilor impozabile nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil, iar deductibilitatea fiscală a cheltuielilor este condiţionată de existenţa unor documente justificative care să facă dovada efectuării operaţiunii.

În contabilitate se înregistrează cheltuieli care au la bază documente justificative, potrivit legii, prin care se face dovada efectuării operaţiunilor, per a contrario, cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ sunt cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit.

Simpla înregistrare în conturile cu cheltuieli a unor sume nu este suficientă pentru a respectivele cheltuieli să fie deductibile la calculul profitului impozabil.

Intimata-reclamantă nu a prezentat documentele justificative şi de evidenţă tehnico-operativă impuse de OMEP nr. 3512/2008, respectiv bonuri de consum, fişe limită de consum, rapoarte de producţie, note de predare-transfer-restituire, fişe de magazie, etc., întocmite şi semnate la momentul efectuării operaţiunilor în cauză, de către persoanele cu atribuţii în acest sens care să menţioneze pentru fiecare spaţiu de depozitare produsele, modul efectiv de realizare a consumurilor, cantităţile de materii prime, etc.

În ceea ce priveşte TVA, potrivit disp. art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are dreptul să deducă TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate sau urmează să-i fie prestate de o persoană impozabilă, dacă bunurile/serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Prin urmare, persoana impozabilă, pentru a beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA, trebuie să justifice exercitarea acestui drept în baza exemplarului original al facturii, care să cuprindă informaţiile obligatorii prevăzute de lege.

Deţinerea unei facturi care conţine informaţiile obligatorii prevăzute de lege nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, societatea are obligaţia să justifice că bunurile şi serviciile achiziţionate pe bază de factură sunt în beneficiul său şi sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, fiind necesar a se îndeplini atât condiţii de formă, cât şi de fond.

Astfel, facturile de achiziţie înregistrate în evidenţa contabilă a intimatei-reclamante au fost emise de societăţile furnizoare în condiţiile în care operaţiunile nu s-au confirmat şi nu pot constitui documente justificative.

Intimata-reclamantă are obligaţia să solicite şi să se asigure că primeşte toate documentele legale care stau la baza achiziţiei şi să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă, corecta întocmite a documentelor reprezentând o îndatorire solidară atât a furnizorului, cât şi a cumpărătorului, aşa cum se prevede la art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată.

Această obligaţie a persoanei care solicită deducerea TVA, de a demonstra că sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea deduceri se regăseşte şi în jurisprudenţa CJUE, par. 23 din cauza C-110/94 INZO care face trimitere la par. 24 din cauza C-268/83ROMPELMAN.

Din acest motiv, susţine recurenta-pârâtă, organele fiscale nu au admis la deducere TVA şi nu au acceptat la deducere cheltuielile la calculul profitului impozabil calculându-se un impozit pe profit suplimentar, făcându-se aplicarea disp. art. 168 din Directiva 112/2006/CE a CE, referitoare la TVA, respectiv disp. art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că la momentul inspecţiei fiscale şi cu ocazia contestaţiei administrative, intimata-reclamantă nu a prezentat documente justificative, potrivit legii.

De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere constatările referitoare la comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor, confirmat prin rapoartele de inspecţie fiscale ale altor organe.

Instanţa de fond reţine în mod greşit, că din jurisprudenţa CJUE rezultă că sarcina probei revine organului fiscal, în sensul de a demonstra dacă reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea este implicată într-o fraudă.

Întrucât reclamantă este cea care invocă, în sprijinul pretenţiilor sale o anumită situaţie de fapt, afirmând o pretenţie în procedura administrativă, aceasta are şi sarcina probei, în conformitate cu disp. art. 249 şi art. 250 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a prezentat, potrivit disp. art-72-73 din Codul de procedură fiscală, vreun înscris de natura mijloacelor de probă reglementat de Codul de procedură fiscală, care să fie de natură a stabili o situaţie contrară faţă de cea constatată de organele de inspecţie fiscală.

Din considerentele sentinţei recurate reiese că numai pentru doi furnizori (B. S.R.L. şi C. SRL) există hotărâri judecătoreşti definitive referitoare la comportamentul fiscal al acestora, însă nu se poate afirma că există triplă identitate de obiect, părţi, cauză, în sensul disp. art. 9 din C. civ.

În ceea ce priveşte raportarea la cauza C-610/19 - VIKINGO, recurenta-pârâtă susţine că aceasta se referă la faptul că nu se pot stabili obligaţii fiscale pe bază de bănuieli, or, în cazul de faţă, obligaţiile fiscale au fost stabilite prin constatări clare care au avut la bază faptul că documentele prezentate nu au calitatea de documente justificative, potrivit legii, precum şi în baza constatărilor altor organe privind comportamentul fiscal inadecvat al furnizorilor.

Intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a luat toate măsurile de precauţie care se impuneau din punct de vedere fiscal pentru a se asigura că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii TVA.

Cu privire la invocarea de către prima instanţă a jurisprudenţei CJUE din cauzele C-439/04 şi C-440/04 AXEL KITTEL şi RECOLTA RECYCLING SRLL contra Belgiei, recurenta-pârâtă reiterează jurisprudenţa din cauzele INZO şi D., prin care s-a stabilit că este obligaţia persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii, iar aplicarea jurisprudenţei europene aparţine instanţei naţionale.

3.2. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş

Recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 17 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în perioada de referinţă.

O primă critică vizează achiziţiile de triticale şi mălai furajer, instanţa de fond reţinând în mod eronat că în condiţiile în care achiziţiile menţionate au fost efectiv realizate, în scopul realizării obiectului de activitate al societăţii şi sunt înregistrate pe costuri pe baza unor înscrisuri care îndeplinesc calitatea de document justificativ, în sensul legii, i s-a refuzat nelegal reclamantei dreptul de deducere a respectivelor cheltuieli la calculul profitului impozabil, iar societatea nu datorează suma de 1.164.131 RON cu titlu de impozit pe profit suplimentar stabilit de organele fiscale.

Totodată, instanţa de fond a arătat, în mod greşit, să reclamanta avea dreptul să deducă TVA în sumă de 1.450.885 RON, câtă vreme s-a dovedit că achiziţiile de materii prime de la furnizorii de cereale din perioada 2011-2013 au fost reale, iar facturile care atestă aceste operaţiuni îndeplinesc calitatea de documente justificative, în sensul legii.

Faţă de acestea, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile legale sus-menţionate, deoarece cheltuielile înregistrate în contabilitate nu au la bază un document justificativ şi, prin urmare, sunt cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, pentru aceleaşi motive expuse prin recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, se solicită aplicarea disp. art. 451-453 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat aplicarea greşită a disp. art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederile pct. 46 alin. (1) şi (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

La rândul său, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a susţinut aplicarea greşită a disp. art. 17 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f), pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la disp. art. 17 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prin care se stabileşte cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil, se constată că acestea au fost doar enunţate fără a se realiza şi o dezvoltare a motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că prezenta instanţă de recurs, în lipsa argumentelor care să susţină teza alicării greşite a normei de drept material, nu o poate analiza, reţinând că motivul de recurs a fost invocat pur formal.

În continuare, criticile referitoare la aplicarea greşită a disp. art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, împreună cu pct. 12 şi pct. 44 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate de către recurente, precum şi disp. art. 146 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 571/2003,pct. 46 alin. (1) şi (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate de recurente sau doar de una dintre recurente, vor fi analizate împreună, argumentaţia fiind comună.

Din actele dosarului, reiese faptul că, intimata-reclamantă a achiziţionat în perioada 2011-2013, de la mai multe societăţi, triticale şi mălai furajer, însă înscrisurile depuse nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, potrivit legii, în opinia recurentelor-pârâte.

Motivele pentru care înscrisurile nu îndeplinesc calitatea de documente justificative sunt evidenţiate de recurentele-pârâte, prin motivele de recurs, acestea fiind: nedovedirea efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, depunerea de acte ce provin de la furnizori care nu recunosc realitatea tranzacţiilor, sunt inactivi sau afişează un comportament fiscal inadecvat, iar unii furnizori au înscris în facturi alte produse decât cele livrate în realitate, respectiv triticale, în loc de grâu/porumb, modificând astfel regimul TVA.

Instanţa de fond a analizat toate apărările formulate de pârâte şi recurente în prezentul dosar, ajungând la concluzia, pe baza probatoriului administrat, că toate societăţile furnizoare erau active la data când au avut loc tranzacţiile şi erau înregistrate în scopuri de TVA.

Această concluzie este desprinsă din însăşi baza de date disponibilă pe site-ul recurentei-pârâte ANAF, prin derogarea Registrului contribuabililor inactivi sau reactivaţi şi Registrului persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA.

În ceea ce priveşte relaţia comercială a intimatei-reclamante cu C. S.R.L., recurentele-pârâte au reproşat faptul că tranzacţiile nu sunt reale deoarece furnizorii acestei societăţi nu recunosc realitatea operaţiunilor, sunt inactivi sau afişează un comportament fiscal inadecvat.

Prima instanţă a evidenţiat existenţa a două hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu această societate, prin care s-a stabilit că operaţiunile sunt reale, reclamanta nu avea posibilitatea să verifice comportamentul fiscal al furnizorilor societăţii C. S.R.L., documentele emise îndeplinesc condiţiile legale pentru a reprezenta documente justificative, astfel că nu se poate reţine vreo vinovăţie în sarcina reclamantei.

Instanţa de fond a examinat şi documentele emise în cadrul relaţiei comerciale cu celelalte societăţi, ajungând la aceleaşi concluzii, pe baza probelor administrate în dosar.

Referitor la fictivitatea tranzacţiilor, dovedită ca urmare a unor acte de control încheiate de anumite secţii ale Gărzii Financiare, expertiza efectuată în cauză a dovedit contrariul, iar cu referire la S.C. B. S.R.L., s-a depus Ordonanţa din 27.01.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea prin care s-a dispus clasarea cauzei, precum şi Decizia nr. 3137/02.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin care s-au anulat actele administrativ-fiscale nelegale.

De asemenea, modul de înregistrare în evidenţa contabilă a făcut obiectul expertizei dispuse de prima instanţă, reţinându-se respectarea prevederilor legale în domeniu.

Calitatea de documente justificative s-a demonstrat prin administrarea probelor în cadrul dosarului de fond.

Recurentele-pârâte s-au arătat nemulţumite de cele reţinute de prima instanţă însă nu au arătat în concret în ce constă raţionamentul greşit al primei instanţe şi aplicarea greşită de către aceasta a normelor de drept material expuse în partea introductivă celor două recursuri.

Referitor la jurisprudenţa CJUE invocată de judecătorul fondului, respectiv Ordonanţa din cauza VIKINGO C-610/19, recurentele-pârâte arată că aceasta nu este incidentă, deoarece speţa are în vedere stabilirea unor obligaţii fiscale pe baza unor bănuieli, or, în cauza de faţă, reclamanta nu a prezentat documente justificative şi acţionează pe o altă piaţă decât societatea Vikingo.

Argumentele expuse sunt nefondate, întrucât judecătorul fondului a valorificat din cuprinsul acestei ordonanţe aspecte deja tranşate în jurisprudenţa europeană, referitoare la faptul că dreptul persanelor impozabile de a deduce din TVA datorată, TVA achitată sau datorată pentru bunurile achiziţionate şi pentru serviciile primite anterior de acestea, constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA, iar dreptul de deducere se aplică indiferent de scopul şi de rezultatul activităţii economice în cauză, iar faptul că TVA datorată pentru operaţiuni anterioare privind bunurile în cauză a fost sau nu plătită, nu influenţează acest drept.

Înalta Curte reţine că cele statuate de CJUE prin hotărârile pronunţate în cauzele C-110/94 INZO şi C-268/83 D., invocate de recurenta-pârâtă ANAF, conform cărora se recunoaşte statelor membre dreptul de a solicita dovezi obiective pentru demonstrarea dreptului de deducere a TVA şi obligaţia persoanei impozabile de a demonstra acest drept, sunt îndeplinite în cauză, intimata-reclamantă, în raport de probele administrate la instanţa de fond, a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale exemplificate chiar de recurentele-pârâte prin motivele de recurs.

Prin urmare, se constată că motivele de nelegalitate referitoare la deductibilitatea cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri, calculul profitului impozabil, înregistrarea documentelor în contabilitate şi deducerea TVA nu sunt întrunite, instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Cu privire la aplicarea greşită a disp. art. 451-453 C. proc. civ. şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 28.979 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte va porni de la cele stabilite prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în înţelesul legii, conform cărora "în interpretarea şi aplicarea unitară a disp. art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În speţă, instanţa de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că nu a redus onorariul de avocat, apreciind că aceste cheltuieli de judecată cerute de reclamantă sunt pe deplin justificate, în raport de activitatea efectiv desfăşurată de apărător şi caracterul rezonabil al acestora.

În calea de atac a recursului, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană susţine aplicarea de către instanţa de recurs a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., criticând modul în care prima instanţă a apreciat munca depusă de apărător.

Înalta Curte va reţine aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 3/2020 sus-menţionată, constatând că, în realitate, recurenta-pârâtă susţine incidenta şi modul de interpretare de către prima instanţă a disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aspecte ce ţin de temeinicia sentinţei şi nu de nelegalitatea acestora.

În privinţa greşitei aplicări a disp. art. 452 C. proc. civ., se constată că reclamanta a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor, până cel mai târziu la data încheierii dezbaterilor asupra fondului cauzei, înscrisurile fiind depuse la dosarul de fond.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se respingă recursurile ca nefondate.

Văzând şi disp. art. 451 alin. (1) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 138 din 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 5950 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.