Eligibility for agricultural area payments: lease contract as proof of right of use and judicial review of attorney's fee proportionality

Şedinţa publică din data de 4 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 15.06.2016 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la APIA - Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 şi la APIA sub nr. x/07.01.2016; anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 7035/12.05.2016 emise de APIA Aparat Central - Comisia de soluţionare a contestaţiilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1324/CA din 14.12.2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi a dispus anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 7035/12.05.2016 emise de APIA Aparat Central - Comisia de soluţionare a contestaţiilor şi anularea Procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la APIA - Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 şi la APIA sub nr. x/07.01.2016; a obligat pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 5087,66 RON, din care 100 de RON taxă judiciară de timbru şi 4.987,66 RON contravaloare onorariu avocat.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că în conformitate cu O.U.G. nr. 125/2006, reclamanta a depus în campania 2009 cererea de sprijin pe suprafaţa nr. x/04.05.2009, aplicând pentru schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS) şi zona defavorizată de condiţii naturale specifice (ZDS). Solicitarea de plată a avut ca obiect o suprafaţă de 242 ha, situată pe raza localităţilor: Gura Padini - 8 ha, cultură Grojdibodu - 234 ha, judeţul Olt.

Arată că A.P.I.A. - Aparat Central prin Direcţia Antifraudă, Control Intern - Serviciul Antifraudă a întocmit Procesul-verbal nr. x/08.01.2016, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare de 156.606,88 RON, împotriva căruia intimata-reclamantă formulat contestaţia înregistrată la A.P.I.A. - Aparat Central sub nr. x/12.05.2016, iar prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 7035/12.05.2016 contestaţia a fost respinsă.

Invocă prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) şi e) din O.U.G.. nr. 66/2011 şi art. 46 din O.G. nr. 92/2003, precizând că actul administrativ fiscal atacat a fost întocmit conform art. 46 din O.G. nr. 92/2003, respectându-se condiţiile şi elementele obligatorii.

Susţine că sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, creanţele bugetare de recuperat din speţă fiind aferente bugetului general al Comunităţii Europene şi/sau bugetelor naţionale.

Mai arată că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, motiv pentru care apreciază că această hotărâre este eronată şi criticabilă, întrucât instanţa a pierdut din vedere aspecte relevante în soluţionarea cauzei.

Astfel, arată că beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze cu înscrisuri existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă prin prisma condiţiilor de eligibilitate generale, impuse prin art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008. În acest sens, arată că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unice pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, iar conform art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 246/2008, documentele doveditoare solicitate conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată şi alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol.

Precizează că art. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 246/2008 prevede că documentele prevăzute la art. 4 şi 5 se încheie până la data depunerii cererii de plată şi/sau a modificării acesteia, conform alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 şi sunt valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere, conform art. 29 alin. (2) din acelaşi regulament.

Referitor la suprafaţa de 242 ha, consideră că în mod greşit şi cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.UG. nr. 125/2006 şi a art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008, instanţa de fond a reţinut că în speţă contractul de arendare nr. x/27.03.2009 reprezintă un act doveditor al dreptului de folosinţă al reclamantei cu privire la această suprafaţă de teren, fără a ţine cont de faptul că acel contract vizează un drept de utilizare a terenului de către o altă societate, respectiv S.C. B. S.R.L., astfel că sprijinul financiar este cuvenit doar celui care efectuează activitate agricolă şi care deţine terenul cu titlu valabil.

Precizează că ceea ce a dus la înlăturarea sprijinului financiar a fost faptul că nu s-a îndeplinit condiţia ca titularul dreptului de folosinţă (arendaşul S.C. A. SRL) să fie şi titularul dreptului de utilizare, în speţă S.C. B. S.R.L..

Recurenta-pârâtă critică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.987,66 RON, solicitând respingerea acestei cereri sau cenzurarea cheltuielilor astfel acordate în ceea ce priveşte onorariul avocaţial, apreciind că acest cuantum este vădit disproporţionat în raport cu valoarea, complexitatea şi activitatea desfăşurată de avocat.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În esenţă, consideră că sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte cu privire la dovada dreptului de folosinţă şi dovada utilizării terenului, având în vedere că, în urma analizei actelor ce au stat la baza cererii de plată nr. x/04.05.2009, organele de control au apreciat că pentru anul 2009 intimata-reclamantă a utilizat doar suprafaţa de 77,22 ha.

Precizează că şi din adeverinţa nr. x/18.02.2010, eliberată de Primăria Comunei Vădăstriţa reiese că intimata-reclamantă este înscrisă în Registrul agricol vol. 7, poziţia 50 şi în campania 2009 a utilizat suprafaţa de 72,22 ha în Blocul fizic 290. Susţine că această adeverinţă a fost depusă doar pentru că APIA era în plin proces de actualizare a Blocurilor fizice şi se identificase o eroare ce trebuia îndreptată, întrucât legislaţia în materie la momentul depunerii cererii, respectiv 04.05.2009, nu prevedea în mod expres obligaţia fermierilor de a depune împreună cu actele doveditoare o asemenea adeverinţă.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, invocă dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., apreciind că prima instanţă a reţinut în mod corect că, în fapt, cuantumul acestora este rezonabil în raport cu valoarea pretenţiilor, munca depusă de avocat şi complexitatea litigiului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la APIA - Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 şi la APIA sub nr. x/07.01.2016; anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 7035/12.05.2016 emise de APIA Aparat Central - Comisia de soluţionare a contestaţiilor, cu cheltuieli de judecată.

Examinând actele administrative atacate, Înalta Curte constată că prin procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la APIA - Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 şi la APIA sub nr. x/07.01.2016, intimata-reclamantă a fost sancţionată întrucât la dosarul cererii de plată aferente campaniei 2009 nu s-au regăsit documente justificative care să dovedească utilizarea de către fermier a întregii suprafeţe de teren pentru care a solicitat sprijinul financiar în respectiva campanie.

Cu toate acestea, prin procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare de mai sus s-a reţinut, printre alte documente, şi contractul de arendare nr. x/11.08.2011, încheiat între Consiliul Local Vădăstriţa şi S.C. B. S.R.L., motiv pentru care s-a apreciat că terenul în discuţie este în folosinţa altei persoane şi că reclamanta nu poate solicita acordarea sprijinului financiar.

Or, contractul de arendare nr. x/11.08.2011 a fost încheiat pentru perioada 11.08.2011-11.08.2015 şi, evident, nu avea cum să vizeze campania 2009.

Cererea de plată depusă pentru campania 2009 este cea înregistrată la APIA - Centrul Judeţean Olt sub nr. x din 04.05.2009 şi viza suprafaţa totală de teren de 242 ha, pentru care societatea S.C. A. S.R.L. deţinea contractul de arendare nr. 1899 din 27.03.2009, încheiat de aceasta cu Consiliul Local Vădăstriţa pentru aceeaşi suprafaţă de teren de 242 ha ce face obiectul cererii de plată.

Prin urmare, intimata-reclamantă deţinea un contract de arendare valabil, în baza căruia societatea a formulat cererea de plată, motiv pentru care prima instanţă a reţinut în mod corect că, în speţă, contractul de arendare depus de reclamantă în justificarea dreptului de folosinţă asupra terenului pentru care a solicitat sprijin financiar, nr. 1899/27.03.2009, reprezintă un act doveditor al dreptului de folosinţă al reclamantei pentru terenul în suprafaţă de 242 ha, ce a făcut obiectul contractului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, în forma în vigoare la data cererii de plată, în condiţiile în care respectivul contract de arendare a fost încheiat şi înregistrat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei pârâte în sensul că pentru suprafaţa de 242 ha instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în speţă contractul de arendare nr. x/27.03.2009 reprezintă un act doveditor al dreptului de folosinţă al reclamantei cu privire la această suprafaţă de teren, fără a ţine cont de faptul că acel contract vizează un drept de utilizare a terenului de către o altă societate, respectiv S.C. B. S.R.L..

Contrar celor susţinute, Înalta Curte constată că în speţă este vorba de două contracte distincte, şi anume unul încheiat de societatea S.C. A. S.R.L. cu Consiliul Local Vădăstriţa (nr. 1899 din 27.03.2009) pentru campania 2009 şi unul încheiat de societatea S.C. B. S.R.L. cu Consiliul Local Vădăstriţa (nr. 3160/11.08.2011) pentru campaniile 2011-2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că adeverinţa nr. x/18.02.2010, eliberată de Primăria Comunei Vădăstriţa şi invocată de către recurenta-pârâtă, nu face dovada utilizării terenului, având în vedere faptul că art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 prevede că dovada dreptului de folosinţă se poate face exclusiv cu titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sau altele asemenea.

Ultima critică formulată de recurentă vizează obligarea sa în primă instanţă la plata cheltuielilor de judecată, solicitându-se aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare faţă de munca prestată de avocat, complexitatea litigiului şi valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocaţial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanţa de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocaţial solicitat de parte.

O asemenea opinie a fost împărtăşită şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, care prin Decizia nr. 3/2020 a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocaţial solicitat, în cuantum total de 7.140 RON, în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării şi în asigurarea reprezentării la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică în vederea soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva sentinţei nr. 151/2018 din 17 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 4 martie 2021.