Application of statutory guarantee cap per subrogated insurance claim rather than per creditor

Şedinţa publică din data de 2 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.01.2017 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 3284 din 27.12.2016 ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2270,48 RON reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1777/2018 din data de 13 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "Admite cererea formulata de reclamanta A. S.A., x, cu sediul în Bucuresti în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu sediul în Bucureşti, în parte.

Anulează Decizia emisă de pârât.

Obligă pârâtul să analizeze cererea de plată depusă de reclamantă, pe condiţiile de fond, dincolo de plafonul de 450.000 RON şi să emită un act administrativ.

Respinge în rest cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei 300 RON cheltuieli de judecată.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1777/2018 din data de 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

A mai arătat că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanţă de 450.000 RON este înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a mai invocat greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilesc o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă şi defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare.

De asemenea, a invocat art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum şi Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susţinând că în cazul acestei limitări, ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii, limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat, şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de Garantare a Asiguraţilor limitarea este expresă şi neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincţie între asigurător şi FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date C. şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligaţia de plată a despăgubirilor/indemnizaţiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, aşa încât interpretarea dată de către instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, a considerat că preluarea de către FGA a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi cu art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

A susţinut că raportul juridic de asigurare îşi păstrează părţile de la momentul încheierii acestuia, obligaţiile Fondului fiind obligaţii proprii.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că interpretarea dată de către prima instanţă încalcă scopul înfiinţării acestei instituţii, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului de garantare, precum şi faptul că în speţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanţa fiind în eroare şi cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, creanţa A. S.A. fiind proprie şi exclusivă, în condiţiile în care intimata-reclamanta îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acţiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizaţia de asigurare.

Prin urmare, a susţinut că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizaţi potrivit legii, iar creanţa urmărită de asigurător este o creanţa de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare.

A invocat cele statuate de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că aceste dispoziţii instituie o procedură necontencioasa pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

A mai considerat că în mod nelegal instanţa a înlăturat susţinerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a A. nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfăşurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislaţia specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfăşurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislaţiei în materia insolvenţei impune şi o unitate de interpretare a acesteia.

A menţionat că în mod greşit prima instanţa a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe în cuantum de 450.000 RON şi nu mai mult, aceasta figurând cu o creanţă în acest cuantum în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A..

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor reclamanta a solicitat plata contravalorii daunelor produse autovehiculului asigurat, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său CASCO, persoană păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terţă persoană ce deţinea asigurare RCA eliberată de B..

Prin Decizia nr. 3284 din 27.12.2016 pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de reclamantă, în esenţă, în baza dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a avut în vedere exclusiv faptul că în privinţa reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv cu privire la plafonul maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare al intimatei-reclamante;

- critici privind incidenţa procedurii falimentului asigurătorului B. în privinţa modului de soluţionare a prezentei cereri de plată.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt corecte, fiind congruente celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, fiind suficientă constatarea că decizia prin care acesta a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma de 2 270,48 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinut ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi menţinută soluţia de anulare a acesteia, pronunţată de către prima instanţă. Astfel, argumentele prezentate de către recurentul-pârât, cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, sunt neîntemeiate, aspect confirmat şi de considerentele Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici erau subsumate susţinerii interpretării pârâtului asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calităţii de creditor de asigurare a societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor reţinute de către prima instanţă, determinând pronunţarea de către instanţa de control judiciar a unei soluţii de respingere a acestor critici.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1777/2018 din data de 13 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2021.