Prosecutors’ salary parity claims: Labor conflict versus administrative jurisdiction and the effect of late material jurisdictional objections

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă la data de 10 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. Şi Q., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe Lângă Tribunalul Bihor, au solicitat:

(i) obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii - drepturilor salariale ale reclamanţilor la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018 precum şi pentru viitor;

(ii) repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei, în urma stabilirii unei salarizări diferenţiate între procurori şi judecători, reprezentând diferenţa dintre venitul pe care ar fi trebuit să îl obţină reclamanţii conform salarizării stabilite pentru judecători în temeiul Legii 153/2017 şi venitul care le-a fost plătit efectiv stabilit în urma emiterii ordinelor de salarizare conform ordinului procurorului general nr. 247/30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale ale subsemnaţilor, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 139 din 04 februarie 2019, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 774 din 25 iunie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba şi, constatând existenţa unui conflict de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestui conflict.

1.4. Prin decizia nr. 1759 din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secţia I civilă.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1490 din 25 iunie 2021, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Motivând această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Capitolul VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017, care conferă Curţii de Apel Bucureşti, prin secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa exclusivă de soluţionare în privinţa litigiilor având ca obiect stabilirea salariilor pentru personalul din justiţie.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1422 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţie materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

În motivarea soluţiei astfel dispuse, curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, nici cele ale art. 7 Cap. V din Anexa la Legea nr. 153/2017, cauza neavând ca obiect contestarea deciziilor de stabilire a drepturilor salariale şi că, la momentul soluţionării conflictului negativ de competenţă teritorială, Înalta Curte a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă un conflict de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale restante.

Totodată, curtea a reţinut că invocarea de către Tribunalul Alba a necompetenţei materiale s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., după primul termen de judecată.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Alba, secţia I civilă, pentru considerentele ce se succed:

Potrivit art. 131 C. proc. civ. (forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată):

"(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

În cauza de faţă, Tribunalul Alba a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe după primul termen de judecată la care părţile erau legal citate în faţa instanţei şi după ce a pronunţat încheierea interlocutorie prin care a stabilit că îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Astfel, prin încheierea din 2 iulie 2020, tribunalul a constatat, în temeiul art. 131 C. proc. civ., că este competent general, material şi teritorial să soluţioneze cauza şi a rămas în pronunţare asupra fondului pricinii. Pronunţarea a fost amânată succesiv, la datele de 16 iulie 2020 şi 23 iulie 2020, cauza fiind repusă pe rol prin încheierea din 27 iulie 2020. La termenul de judecată din 16 februarie 2021, tribunalul a pus în discuţie competenţa materială de soluţionare a cauzei şi a amânat cauza pentru ca părţile să formuleze puncte de vedere referitoare la această excepţie; la termenul de judecată din 11 mai 2021, tribunalul a rămas în pronunţare, amânând pronunţarea pentru data de 25 mai 2021, când a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei.

Cât priveşte efectele neinvocării în termen a excepţiei necompetenţei materiale, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 31/2019, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

Înalta Curte apreciază că sunt relevante următoarele considerente din această decizie:

"64. Aşadar, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza.

65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.

(...)

71. Aşadar, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

72. Pe de altă parte, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară."

Concluzionând, invocarea de către Tribunalul Alba, secţia I civilă a excepţiei necompetenţei materiale după termenul stabilit de art. 131 C. proc. civ. are ca efect consolidarea competenţei sale de soluţionare a cauzei, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

În subsidiar, Înalta Curte constată că sunt întemeiate şi argumentele Curţii de Apel Bucureşti deduse din obiectul cererii de chemare în judecată şi considerentele regulatorului de competenţă pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. Prin decizia nr. 1759/2019, Înalta Curte a reţinut că "Acţiunea introductivă are ca obiect plata unor drepturi salariale restante, fiind dedus judecăţii un conflict de muncă, prin care reclamanţii, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, au solicitat obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, la plata acestora, competenţa materială revenind în primă instanţă tribunalului, în baza art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social."

Prin urmare, stabilind competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, Înalta Curte a stabilit şi obiectul acţiunii şi temeiurile de drept incidente, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile legale invocate de Tribunalul Alba, respectiv art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017. După cum în mod corect a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, în speţă nu este dedusă judecăţii o plângere formulată împotriva unei hotărâri a colegiului de conducere al parchetului la care activează reclamanţii, iar cererea nu vizează aspecte de nelegalitate ale unor decizii referitoare de stabilire a drepturilor salariale; ceea ce se solicită prin acţiune este reîncadrarea salarială şi stabilirea altui mod de calcul al drepturilor salariale lunare cuvenite reclamanţilor, cu plata diferenţelor aferente, litigiul având natura unui conflict de muncă şi nu de contencios administrativ.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Alba, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B., L., P., A., G., K., O., D., J., N., H., E., C., I., M., Q., H. şi F. şi pe pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, în favoarea Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.