Insurance guarantee cap applied per claim versus per creditor under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta COMPANIA NAŢIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia DRUMURI NATIONALE TIMIŞOARA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, anularea deciziei nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât, cu consecinţa obligării Fondului la plata creanţei de asigurări în cuantum de 3.789,00 RON, reprezentând contravaloarea pagubei în dosarul de daună nr. x deschis de SECŢIA DRUMURI NAŢIONALE TIMIŞOARA, în calitate de persoană păgubită şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2544 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Naţionale Timişoara în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2544 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcţia Regională de Drumuri şi A., a declarat recurs, solicitând admiterea contestaţiei şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor să plătească suma de despăgubire şi plata penalităţilor de întârziere.

În motivare, arată că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin(1) pct. 8 noul C. proc. civ. având în vedere faptul că instanţa de fond a interpretat greşit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Conform art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 intenţia legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual, acesta fiind în sensul legii elementul esenţial pentru definirea atât a creanţei de asigurare, cât şi a creditorului de asigurare.

În fapt, s-a urmat procedura legală în această situaţie, societatea S.C. B. S.A. fiind în reorganizare la data finalizării dosarului de daună de către C., a înaintat dosarul de daună către Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin cererea de plată nr. x/27.04.2016.

După mai bine de un an de zile, Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea pe motiv că s-a depăşit plafonul prevăzut de lege pentru un creditor.

Recurenta susţine că C., în acest dosar de daună, ar trebui privită separat de CNADNR mai ales din prisma faptului că la data de 14.09.2016 prin O.G. nr. 55/2016 s-a produs reorganizarea CNADNR prin înfiinţarea CNAIR şi CNIR.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanţelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.

Din textul acestei legi, din motivele expuse consideră că C. nu a atins plafonul arătat în Legea 213/2015 şi că este îndreptăţită la plata despăgubirilor suferite din culpa autoturismului cu nr. de înmatriculare x.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă, ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând recursul formulat, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi va anula Decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât, respingând în rest acţiunea, pentru următoarele considerente:

Din probele administrate la dosarul cauzei rezultă că, la data de 01.12.2013, conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare x circula pe autostrada x, iar la km 328+150 a acroşat un parapet metalic pe o lungime de 15 metri. Ca urmare a avizării daunei la asigurătorul B. S.A., a fost constituit dosarul de daună nr. x

Ulterior accidentului rutier în discuţie, respectiv la data de 3.12.2015, prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/27.04.2016, CNADR (în prezent CNAIR) a solicitat, în calitate de persoană păgubită, plata contravalorii reparaţiei parapetului metalic avariat de conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare AR- 05-UEC, daună pentru care s-a constituit dosarul de daună nr. x. Cererea adresată FGA a fost întemeiată pe aceea că asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea daunelor (conducătorul autovehiculului) a fost B. S.A.

Soluţionând cererea de plată formulată de CNADR, FGA a emis Decizia 6508 din 14.06.2017, prin care a respins cererea. FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de CNADR, potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, reţinând că are obligaţia de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja CNADR, în baza altor dosare de dauna, diverse sume, atingând plafonul de 450.000 RON.

Reclamanta recurentă a susţinut că pârâtul a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, învederând că dreptul său de creanţă provine dintr-un contract de asigurare distinct de contractele de asigurare, în baza cărora s-au născut creanţele achitate, şi că nu există identitate de risc produs, acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, nici de persoană asigurată, toate celelalte plăţi făcute până la limita plafonului de 450.000 RON nefiind făcute către secţia de Drumuri Naţionale Timişoara. fiind generate de contracte de asigurare distincte.

Motivele de recurs sunt fondate.

Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a constatat că pârâtul a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, secţia Drumuri Nationale Timişoara fiind o subunitate fără personalitate juridică din structura CNAIR, CNAIR (fost CNADR), împreună cu toate structurile sale subordonate, reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilităţile Fondului, astfel că nu se poate reţine ca fiecare unitate sau structură a CNAIR să fie considerată un creditor de asigurare distinct, plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile fiind făcută în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, aşa cum sunt menţionaţi creditorii de asigurări potrivit art. 4 lit. b).

Faptul că Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara este o subunitate fără personalitate juridică din structura CNAIR nu are relevanţă, din perspectiva dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5 (…)", iar potrivit art. 4 alin. (1) lit. e), "plafonul de garantare" reprezintă "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi". Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 de RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

De asemenea, trebuie avute în vedere prevederile art. 4 alin. (1) lit. a), care definesc creanţa de asigurări, "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare", prevederile lit. b), care definesc creditorii de asigurări, după caz - "(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Calitatea de creditor de asigurare, în cazul persoanei păgubite, se raportează la riscul acoperit printr-un contract de asigurare. Pe cale de consecinţă, verificarea respectării limitei stabilite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se raportează la riscul materializat care justifică despăgubiri, contractul de asigurare care a acoperit riscul materializat, nu prin raportare la alte plăţi făcute persoanei păgubite în considerarea altor riscuri acoperite prin alte contracte de asigurare.

Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, prin care s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut, printre altele, că

"126. În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

127. Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON. (...)

142. Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraţilor presupune recunoaşterea existenţei unor creanţe derivate fiecare din poliţe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidenţa plafonului de garantare să fie evidenţiată pe creanţă de asigurare, şi nu pe creditor de asigurare".

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcţia Regională de Drumuri şi A., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material menţionate din Legea nr. 213/2015 fiind greşită.

Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea şi va anula decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind analiza fondului despăgubirilor solicitate, este nefondat, întrucât actul administrativ anulat nu conţine vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanţa de judecată să procedeze la un control de legalitate şi temeinicie a deciziei.

Având în vedere că prin decizia contestată pârâtul nu a procedat la analiza fondului cererii de plată formulate de reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de 450.000 de RON, anularea deciziei are drept efect analizarea pe fond a cererii de plată de către pârât, a condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

În ceea ce priveşte cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanţa constată că este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", în acest sens având în vedere Ordinul de plată nr. x referinta din 05.06.2019, în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, urmând a obliga intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi va anula Decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât, respingând în rest acţiunea. Va obliga intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcţia Regională de Drumuri şi A., împotriva sentinţei civile nr. 2544 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA(CNAIR S.A. fostă CNADNR SA) prin Direcţia Regională de Drumuri şi A..

Anulează Decizia nr. 6508/14.06.2017 emisă de pârât.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.