Admissibility of re-raising unconstitutionality exception on distinct bicameralism and budgetary grounds after prior rejection on non-discrimination

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea dedusă judecăţii.

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti:

- anularea Hotărârii nr. 10 din 17 octombrie 2017 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 332/07.09.2017 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;

- reîncadrarea reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte salariul de bază;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul şi specificaţia pe care le vor preciza până la finalizarea dezbaterilor.

La data de 26.03.2018, reclamanţii au depus o cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că înţeleg să îndrepte eroarea materială strecurată în aceasta în sensul că solicită reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017.

Pentru termenul de la aceeaşi dată, reclamanţii au depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi art. 22 alin. (1) - (4) din secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În motivare reclamanţii au arătat că sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege pentru admiterea cererii, iar pe fondul excepţiei au arătat că prevederile legale menţionate contravin principiului nediscriminării, principiului egalităţii în faţa legii, prevederilor art. 1 alin. (3), art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.

Totodată, au solicitat suspendarea cauzei, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei.

1.2. Prin sentinţa nr. 2734 din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamanţilor A., B., C., D., E. de sesizare a Curţii Constituţionale; a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a următoarelor prevederi legale din cuprinsul Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: art. 17 alin. (2), Secţiunea a 6 a, art. 22, prin raportare la art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 41 şi art. 53 din Constituţia României; a respins cererea reclamanţilor A., B., C., D., E. de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

1.3. În cadrul căii de atac a recursului, recurenţii-reclamanţi au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi art. 22 secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, care încalcă prevederile art. 61 alin. (2) şi art. 75 privind principiul bicameralismului, precum şi art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

În dezvoltarea cererii formulate recurenţii-reclamanţi au susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, textele care fac obiectul excepţiei sunt în vigoare; Curtea Constituţională nu a pronunţat anterior o decizie de neconstituţionalitate a normelor legale; între dispoziţia legală şi modul de soluţionare a prezentei cauze există o strânsă legătură.

Totodată, au arătat că între forma iniţiatorilor legii şi forma adoptată de prima cameră sesizată, există o deosebire majoră. Aşadar, prin proiectul de Lege privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, înregistrat la Senat (prima cameră sesizată), iniţiatorii legii au propus includerea personalului încadrat cu funcţia de specialist IT în Anexa V cap. II - Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor.

În etapa în care legea se afla în dezbatere la Senat, Comisia de specialitate, analizând cuprinsul propunerii legislative, a efectuat modificări strict din perspectiva categoriei de personal a grefierilor fără să precizeze de ce a fost eliminată funcţia specialist IT şi fără a include această categorie de personal într-un capitol/categorie distinctă.

Pe cale de consecinţă, la momentul la care propunerea legislativă a ajuns în dezbatere la camera Deputaţilor, în cuprinsul acesteia nu se regăsea nicio menţiune referitoare la categoria de personal - specialişti IT.

În perioada de timp în care proiectul de lege s-a aflat în dezbateri la Camera Deputaţilor, solicitându-se avizul Comisiei pentru muncă, familie şi protecţie socială, prin acesta s-a propus eliminarea unor funcţii de la poziţiile 1-4 şi introducerea unei noi poziţii, respectiv poziţia 5, în care să fie inclusă categoria de personal - specialişti IT. În motivarea amendamentului se reţine necesitatea includerii acestor modificări, întrucât în forma adoptată de Senat nu sunt prevăzute dispoziţii privind salarizarea personalului încadrat cu funcţia de specialist IT, categoria personal auxiliar de specialitate.

Ulterior, prin forma adoptată de Camera Deputaţilor, care a fost trimisă şi spre promulgare, s-a trecut peste amendamentele care au venit din partea Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi s-a adoptat o formă a legii în care personalul încadrat cu funcţia de specialist IT este inclus în aceeaşi grilă salarială cu aceea a grefierilor, adică într-o altă formă de propunere legislativă decât cele ce au făcut anterior obiectul analizei de către camera de reflecţie, respectiv Senat.

a) Cu privire la încălcarea art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că, în situaţia lor particulară, forma proiectului de lege adoptată de Senat nu conţinea dispoziţii cu privire la specialiştii IT din cadrul instanţelor şi al parchetelor, fiind vorba despre o omisiune generală a legiuitorului privind adoptarea unor norme de salarizare a acestei categorii de personal. Mai cu seamă, Camera Deputaţilor a analizat şi adoptat o cu totul altă formă a proiectului legislativ, care propunea inserarea categoriei specialiştilor IT în Anexa V, Cap. II din Legea cadru nr. 153/2017, la poziţiile 1-4, 7-9, adică în grila de salarizare aferentă grefierilor. Această formă a proiectului nu a fost anterior analizată de către Senat, ci dimpotrivă, Senatul a respins amendamentele propuse de Comisia de muncă, familie şi protecţie socială, adoptând o formă care înlătura cu totul din lege categoria specialiştilor IT.

Camera Deputaţilor, adoptând în calitate de Cameră decizională legea criticată, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate, respectiv Senatului, aspectele ce ţineau de salarizarea unei întregi categorii de personal, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie.

Aşadar, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului există o deosebire majoră de conţinut juridic, care nu se limitează numai la soluţii legislative asupra Legii nr. 153/2017, pe care prima Cameră nu le-a analizat, dar vizează şi instituirea unei forme de salarizare a specialiştilor IT, care nu făcea obiectul de reglementare al legii criticate în forma sa iniţială (neexistând o grilă de salarizare a specialiştilor IT în forma adoptată de Senat). Totodată, forma adoptată de prima Cameră nu conţinea menţiuni privind specialiştii IT, în timp ce aceea adoptată de Camera decizională reglementează expressis verbis o nouă categorie de personal şi o grilă de salarizare aferentă acestora (chiar modificând statutul juridic recunoscut prin legislaţia anterioară acestora şi nivelul de salarizare, fără nicio excepţie), motiv pentru care, este evidentă existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. În concluzie, forma legii adoptate de Camera Deputaţilor introduce în Legea nr. 153/2017 dispoziţii noi care nu au fost avute în vedere de prima Cameră.

Au subliniat recurenţii-reclamanţi că există situaţii numeroase, chiar recente, în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra încălcării principiului bicameralismului, pronunţând soluţii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate pe această temă (Decizia din 05.02.2020 cu privire la Legea de modificare a Legii nr. 153/2017; Decizia nr. 393/2019; Decizia nr. 412/2019).

b) Cu privire la încălcarea art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României

Sub acest aspect au arătat recurenţii-reclamanţi că legea criticată a fost modificată fără a se indica sursa de finanţare a noii cheltuieli bugetare deduse din acordarea de drepturi salariale pentru o întreagă categorie nouă de personal. Astfel, forma adoptată de Camera Deputaţilor a modificat şi completat proiectul adoptat de Senat, aprobând grile de salarizare pentru specialiştii IT. Prin aceste reglementări se generează cheltuieli din fonduri publice necesare plăţii drepturilor salariale ale acestei categorii de personal, iar prevederile legale dau naştere unor cheltuieli financiare care sunt de natură să majoreze cheltuielile bugetului de stat.

Referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, au susţinut că preşedintele Comisiei permanente sesizate pentru a redacta raportul asupra propunerii legislative avea obligaţia de a solicita Guvernului României, dar şi iniţiatorilor proiectului de lege, întocmirea şi, ulterior, prezentarea fişei care să arate impactul bugetar al modificărilor legislative preconizate supra bugetului de stat, precum şi indicarea sursei de finanţare a noii cheltuieli bugetare, în temeiul principiului colaborării loiale între instituţiile statutului. Această procedură nu a fost îndeplinită în cadrul procesului legislativ desfăşurat în Camera Deputaţilor. Ca urmare, legea este neconstituţională în ceea ce priveşte menţiunile privind salarizarea specialiştilor IT, deoarece încalcă prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţie.

1.4. Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi art. 22 secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, arătând că nu se impune un astfel de demers, întrucât, prin deciziile pe care le-a indicat (nr. 208/2020, nr. 328/2020 şi nr. 208/2020) şi pe care le-a depus în copie la dosarul cauzei, Curtea Constituţională a constatat că respectivele prevederi sunt constituţionale.

2. Încheierea pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin încheierea din data de 08 decembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi texte de lege a mai fost invocată de reclamanţi în cadrul prezentului litigiu, în faţa instanţei de fond, care a şi dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 17 alin. (2) şi art. 22 Secţiunea a 6-a din Legea nr. 153/2017, cu menţiunea că art. 17 alin. (2) este cuprins în secţiunea 4, iar secţiunea 6 cuprinde un singur articol, respectiv art. 22 alin. (1)-(4).

În acest sens a arătat că prin Decizia nr. 208/28.05.2020, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a acestor texte de lege astfel că, odată ce excepţia referitoare la o normă legală a fost invocată în cadrul litigiului pe seama anumitor argumente de neconstituţionalitate şi a fost respinsă de forul constituţional, printr-o decizie definitivă, reiterarea excepţiei, chiar pe seama unor argumente diferite, este inadmisibilă, reprezentând o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.

3. Calea de atac exercitată.

Împotriva încheierii din data de 08 aprilie 2021 au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 din C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate cu consecinţa admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului au susţinut, în contextul invocării dispoziţiilor art. 470 alin. (5) şi art. 487 din C. proc. civ. referitoare la termenul de motivare a recursului în situaţia în care termenul de exercitare a acestuia curge de la o altă dată decât comunicarea hotărârii, că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale incidente în cauză a fost cea de-a doua invocată în dosarul nr. x/2017, însă cu un obiect şi conţinut complet distinct faţă de prima cerere, formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

3.1. În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. au arătat că instanţa de recurs a interpretat şi aplicat în mod greşit normele legale ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 47/1992.

Astfel, au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, din perspectiva primelor două condiţii privitoare la textele legale care fac obiectul excepţiei să fie în vigoare şi la nepronunţarea anterioară de către Curtea Constituţională a unei decizii de neconstituţionalitate a acestor norme, precum şi prin raportare la motivele privind nerespectarea principiului bicameralismului, precum şi la obligaţia stabilirii sursei de finanţare pentru orice cheltuială bugetară, ţinând cont de faptul că instanţa de contencios constituţional nu a mai pronunţat anterior o decizie de neconstituţionalitate a textelor de lege invocate.

În continuare au expus argumentele în susţinerea existenţei unei legături între dispoziţia legală şi modul de soluţionare a prezentei cauze, considerând că strânsa legătură dintre dispoziţiile art. 17 alin. (2) din cadrul secţiunii a 4-a şi ale art. 22 din Legea nr. 153/2017, şi soluţionarea recursului reclamanţilor este evidentă, în condiţiile în care declararea ca neconstituţionale a acestor dispoziţii are o înrâurire fundamentală asupra anulării deciziei nelegale de încadrare salarială în temeiul Legii nr. 153/2017, respectiv a rezoluţiei prin care Colegiul de conducere a respins contestaţia formulată.

Ca urmare, instanţa de judecată a interpretat în mod greşit condiţiile legale privind sesizarea Curţii Constituţionale, în raport de particularităţile cauzei, nerespectând dispoziţiile Legii nr. 47/1992 ce prevăd elementele de admisibilitate a cererilor de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Întrucât cele trei condiţii menţionate sunt singurele care se decelează din cuprinsul Legii nr. 47/1992 în vederea admisibilităţii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, se impun a fi interpretate conform argumentelor reclamanţilor, orice altă condiţie impusă ori analizată de către instanţele de judecată în acest demers depăşind voinţa legiuitorului şi adăugând în mod nepermis la conţinutul legii, rezultând astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, au apreciat că soluţia instanţei reprezintă o nelegală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 şi urm. din Legea nr. 47/1992 privind condiţiile de admisibilitate ale cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, consecinţa fiind restrângerea fără temei legal a dreptului lor de a formula excepţii de neconstituţionalitate. Totodată, au susţinut că dispoziţiile legii au fost greşit aplicate întrucât în cuprinsul acestora nu se prevede vreo limitare a dreptului de a formula astfel de cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, iar instanţei de judecată nu i se conferă prerogativa de a respinge cererea pe motiv că aceleaşi părţi au formulat mai multe cereri de sesizare, respectiv că o asemenea conduită ar echivala cu un abuz de drept.

Prin urmare, legea nu prevede condiţia formulării unei singure excepţii de neconstituţionalitate cu privire la aceeaşi lege, în cursul unui proces, astfel încât instanţa nu poate adăuga la lege respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pornind de la o condiţie restrictivă ce nu a fost prevăzută de legiuitor, şi nu poate restrânge, în consecinţă, dreptul cetăţeanului de a supune verificarea legii în raport de norma constituţională, câtă vreme obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate invocate este complet diferit.

Astfel, în dezvoltarea primei excepţii de neconstituţionalitate au fost aduse critici privind soluţia legislativă identificată în cuprinsul art. 17 alin. (2) din secţiunea a 4-a, precum şi art. 22 din secţiunea a 6-a, având în vedere că acestea conduc la încălcarea principiului statului de drept prin discriminarea unei întregi categorii de bugetari. Ca atare, Curtea Constituţională a fost sesizată şi s-a pronunţat exclusiv asupra dreptului de a nu fi discriminat, prin prisma prevederilor constituţionale invocate, acestea fiind limitele în care aceasta s-a pronunţat asupra constituţionalităţii normelor - obiect al excepţiei.

În schimb, a doua excepţie de neconstituţionalitate invocată are un temei fundamental diferit, astfel că obiectul şi cauza celor două cereri nu trebuie confundate. Aşa fiind, au solicitat Curţii să verifice constituţionalitatea art. 17 alin. (2) şi a art. 22 din Legea nr. 153/2017 în raport cu art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituţia României, precum şi art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României, respectiv în raport de încălcarea principiului bicameralismului şi a obligaţiei stabilirii sursei de finanţare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăşi procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017 ce influenţau în mod direct modalitatea de salarizare a specialiştilor IT, respectiv asimilarea din punct de vedere salarial cu situaţia grefierilor ori a procurorilor de pe lângă judecătorii.

Au concluzionat recurenţii-reclamanţi pe aspectul evidenţiat arătând că, în condiţiile în care cele două excepţii de neconstituţionalitate se disting în mod fundamental, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra aspectelor puse în discuţie în cuprinsul celei de-a doua excepţii de neconstituţionalitate.

În plus, au opinat că raţiunea de a permite cetăţenilor să ridice chiar mai multe excepţii de neconstituţionalitate, fără a exista limitări cantitative ori temporale în acest sens, rezidă tocmai în caracterul obligatoriu al principiului supremaţiei Constituţiei, făcând trimitere la vasta practică judiciară în litigii de aceeaşi natură, în care au fost admise cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, inclusiv în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 153/2017.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. au arătat că incidenţa acestuia rezultă din lipsa de motivare efectivă asupra soluţiei pronunţate, considerând că judecătorul nu a cuprins în mod efectiv şi lămuritor motivele pentru care a pronunţat o asemenea soluţie, în raport de toate argumentele pe care reclamanţii le-au adus în dovedirea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate.

Sub acest aspect au afirmat că încheierea pronunţată de instanţa de recurs nu respectă condiţiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., dispoziţii imperative a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi urm. din acelaşi Cod. În acest context, au subliniat că instanţa nu a adus argumente clare şi suficiente cu privire la nerespectarea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că recursul este întemeiat şi din acest punct de vedere.

Au mai susţinut faptul că, deşi instanţa a fost învestită cu analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o nouă excepţie de neconstituţionalitate, aceasta a respins cererea ca fiind inadmisibilă, fără să motiveze în drept această soluţie, respectiv fără să indice care dintre condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 47/1992 au fost încălcate. Astfel, s-a rezumat la a arăta în mod formal că reiterarea excepţiei, pe seama unor argumente diferite, este inadmisibilă, însă nu a redat în cuprinsul încheierii raţionamentul şi temeiul de drept ce au stat la baza soluţiei pronunţate. Cu alte cuvinte, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa nu a arătat care este textul legal care interzice formularea unor excepţii de neconstituţionalitate multiple în acelaşi litigiu, atâta timp cât obiectul lor este unul diferit, precum în cauza de faţă, nemotivând, ca atare, nerespectarea niciuneia dintre condiţiile prevăzute de legiuitor.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au susţinut că motivarea instanţei este contradictorie, aspect ce rezultă din faptul că aceasta a reţinut, pe de o parte că se află în prezenţa unei reiterări a excepţiei, iar, pe de altă parte, că excepţia priveşte, totuşi, argumente diferite. Astfel, câtă vreme obiectul excepţiei şi argumentele de neconstituţionalitate sunt distincte, demersul nu este repetitiv şi nu reprezintă un abuz procesual.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au apreciat că dreptul lor la apărare este unul iluzoriu, având în vedere că instanţa nu a indicat temeiul de drept în baza căruia a considerat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibilă, dreptul la un proces echitabil fiindu-le grav afectat.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţilor-pârâţi Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti le-au fost comunicate, atât cererea de recurs formulată la data de 09 decembrie 2021, cât şi motivele de recurs dezvoltate prin memoriul separat transmis de recurenţii-reclamanţi prin mail, la data de 10 februarie 2022, după comunicarea încheierii recurate, însă aceştia nu au formulat întâmpinări. În schimb, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a depus la dosar un set de înscrisuri constând în adresa PÎCCJ-SRUD nr. x/14.10.2021 şi Decizia ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31/2021.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând încheierea atacată, în raport de criticile recurenţilor-reclamanţi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este fondat în limitele şi pentru considerentele ce succed:

5.1. Recurenţii-reclamanţi au criticat încheierea pronunţată de instanţa de recurs, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii si asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În speţă, recurenţii-reclamanţi au criticat încheierea din 08 decembrie 2021 a instanţei de recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocându-l doar în mod formal, întrucât din dezvoltarea criticilor din recurs nu rezultă că părţile ar fi reproşat instanţei, în mod concret, încălcarea vreunei reguli de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate sau nesocotirea unor principii fundamentale, care să atragă incidenţa în speţă a motivului de casare invocat.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că nemulţumirea generică a recurenţilor legată de procedura de soluţionare a cererii de sesizare din perspectiva analizării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, subsumate unor pretinse aspecte de nelegalitate, nu reprezintă o chestiune care să determine reformarea hotărârii sau să demonstreze nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de casare invocat.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respectat regulile de procedură incidente speţei, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.2. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3.2 din prezenta decizie, recurenţii-reclamanţi au criticat încheierea din 08 decembrie 2021 şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că încheierea recurată trebuie casată în raport de lipsa de motivare efectivă a acesteia, întrucât judecătorul nu a cuprins în mod efectiv şi lămuritor motivele pentru care a pronunţat soluţia, în raport de toate argumentele pe care le-au adus în sensul dovedirii îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate. Sub acest aspect au afirmat că încheierea pronunţată de instanţa de recurs nu respectă condiţiile prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., dispoziţii imperative a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi urm. din acelaşi Cod.

De asemenea, au susţinut recurenţii-reclamanţi, deşi instanţa a fost învestită cu analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o nouă excepţie de neconstituţionalitate, aceasta a respins cererea ca fiind inadmisibilă, fără să motiveze în drept această soluţie, respectiv fără să indice care dintre condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 47/1992 au fost încălcate.

Totodată, subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-reclmanţi au susţinut contradictorialitatea motivării instanţei, aspect pretins a rezulta din faptul că aceasta a reţinut, pe de o parte că se află în prezenţa unei reiterări a excepţiei, iar, pe de altă parte, că excepţia priveşte, totuşi, argumente diferite.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat cererea recurenţilor-reclamanţi, expunând considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, aceasta putând fi supusă controlului de legalitate conform regulilor aplicabile.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este în concordanţă cu soluţia adoptată în dispozitiv, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la o lipsă efectivă de motivare reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de recurs în sensul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, fără a susţine motivul de casare invocat.

De altfel, în accepţiunea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică. Or, în speţă, din argumentele instanţei de recurs rezultă că acestea vizează neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, din perspectiva faptului că instanţa de contencios constituţional a tranşat deja validitatea constituţionalităţii normei legale invocate în cadrul aceluiaşi litigiu, în faţa instanţei de fond, astfel încât nu se verifică ipoteza lipsei de motivare a hotărârii.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor părţilor recurente, Înalta Curte constată că motivarea instanţei nu este contradictorie, în condiţiile în care aceasta a reţinut reiterarea excepţiei de neconstituţionalitate, însă pe seama unor argumente diferite, întrucât referirea la reiterarea excepţiei a fost făcută în sensul de readucere în discuţie a excepţiei de neconstituţionalitate în sine, ca mijloc de apărare, chestiune prejudicială ce vizează aceeaşi normă legală, şi nu la reiterarea excepţiei astfel cum a fost invocată şi fundamentată anterior, în faţa instanţei de fond.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia instanţei, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenţii-reclamanţi pe această cale s-ar putea reţine că aceştia au invocat, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materia sesizării Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor judecătoreşti, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că încheierea recurată ar fi nemotivată sau contradictorie nu poate fi primită.

5.3. Aşadar, procedând la verificarea încheierii din data de 08 decembrie 2021 şi din perspectiva criticilor recurenţilor-reclamanţi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare este incident în cauză, criticile formulate de părţi sub acest aspect fiind, prin urmare, fondate, de natură a determina reformarea hotărârii atacate, conform celor ce urmează:

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente.

Astfel, în cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de recurs a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă în privinţa admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât nu a luat în considerare toate argumentele pe care aceştia le-au adus în dovedirea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate.

Concret, au arătat că, deşi conţinutul celor două excepţii a fost unui diferit, instanţa a considerat în mod greşit că există deja o pronunţare a Curţii Constituţionale asupra aceloraşi aspecte şi, prin urmare, că noua cerere de sesizare nu poate fi primită.

În acest sens au afirmat că în dezvoltarea primei excepţii de neconstituţionalitate au fost aduse critici privind soluţia legislativă identificată în cuprinsul art. 17 alin. (2) din secţiunea a 4-a, precum şi art. 22 din secţiunea a 6-a, având în vedere că acestea conduc la încălcarea principiului statului de drept prin discriminarea unei întregi categorii de bugetari. Ca atare, Curtea Constituţională a fost sesizată şi s-a pronunţat exclusiv asupra dreptului de a nu fi discriminat, prin prisma prevederilor constituţionale invocate, acestea fiind limitele în care aceasta s-a pronunţat asupra constituţionalităţii normelor-obiect al excepţiei.

În schimb, a doua excepţie de neconstituţionalitate invocată a avut un temei fundamental diferit, solicitându-se Curţii Constituţionale a României să verifice constituţionalitatea art. 17 alin. (2) şi a art. 22 din Legea nr. 153/2017 în raport cu art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituţia României, respectiv art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României, respectiv în raport de încălcarea principiului bicameralismului şi a obligaţiei stabilirii sursei de finanţare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăşi procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017 ce influenţau în mod direct modalitatea de salarizare a specialiştilor IT, respectiv asimilarea din punct de vedere salarial cu situaţia grefierilor ori a procurorilor de pe lângă judecătorii.

Instanţa de recurs învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a respins solicitarea recurenţilor-reclamanţi, reţinând că, odată ce excepţia vizând o normă legală a fost invocată în cadrul litigiului, pe seama anumitor argumente de neconstituţionalitate şi a fost respinsă de forul constituţional, printr-o decizie definitivă, reiterarea excepţiei, chiar pe seama unor argumente diferite, este inadmisibilă, reprezentând o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa care a pronunţat încheierea recurată în cauză, deoarece relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în privinţa admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca urmare, apreciază că sunt întemeiate criticile recurenţilor-reclamanţi formulate din această perspectivă şi le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

În fapt, aşa cum s-a arătat în precedent, în cadrul celei de-a doua excepţii de neconstituţionalitate invocate de reclamanţi în faza procesuală a recursului, aceştia au avut în vedere un temei constituţional diferit, care nu are legătură cu cel invocat în sesizarea anterioară, solicitând aceştia Curţii Constituţionale a României să verifice constituţionalitatea art. 17 alin. (2) şi a art. 22 din Legea nr. 153/2017, în raport cu art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituţia României, respectiv art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României, respectiv în raport de încălcarea principiului bicameralismului şi a obligaţiei stabilirii sursei de finanţare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăşi procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017 ce influenţau în mod direct modalitatea de salarizare a specialiştilor IT, în speţă asimilarea din punct de vedere salarial cu situaţia grefierilor ori a procurorilor de pe lângă judecătorii.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat anterior asupra constituţionalităţii aceloraşi norme legale, însă, din perspectiva unor critici ce au vizat încălcarea unui alt temei constituţional, astfel că nu este incidentă ipoteza potrivit căreia ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru motive deja lămurite de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei instanţei de contencios constituţional, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea, şi, implicit, nu reprezintă o exercitare abuzivă de către recurenţii-reclamanţi a drepturilor lor procesuale, cum în mod greşit a reţinut instanţa a cărei hotărâre a fost atacată prin intermediul demersului pendinte.

De altfel, conform statuărilor instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 536/28.04.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 07.07.2011), "Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare", deoarece, astfel cum s-a reiterat în vasta sa jurisprudenţă (ex. Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 sau Decizia nr. 1.415 din 04 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009), "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".

Ca urmare, în aplicarea art. 142 din Constituţia României, potrivit căruia Curtea Constituţională a României este garantul supremaţiei Constituţiei, aceasta va analiza, faţă de împrejurările învederate de recurenţii-reclamanţi, dacă în activitatea de legiferare a normelor legale contestate, a fost respectat principiul bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, precum şi obligativitatea stabilirii sursei de finanţare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăşi procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 75 şi, respectiv art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

În sprijinul soluţiei pronunţate Înalta Curte reţine, în egală măsură, ca fiind întemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că legea nu prevede condiţia formulării unei singure excepţii de neconstituţionalitate cu privire la aceleaşi norme legale, în cursul unui proces, iar instanţa nu poate adăuga la lege respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pornind de la o condiţie restrictivă ce nu a fost prevăzută de legiuitor şi restrângând, astfel, dreptul cetăţeanului de a supune verificarea legii în raport de norma constituţională, câtă vreme excepţiile de neconstituţionalitate invocate vizează încălcarea unor temeiuri constituţionale complet diferite.

Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de recurs reflectă o nelegală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 şi urm. din Legea nr. 47/1992 privind condiţiile de admisibilitate ale cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, şi, de aceea, urmează a fi reformată în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.3.1. În virtutea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va admite recursul recurenţilor-reclamanţi şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va casa încheierea din 08.12.2021, recurată în cauză, şi va rejudeca cererea de sesizare a Curţii Constituţionale conform celor ce se vor arăta în continuare.

5.3.1.1. În ceea ce priveşte argumentele invocate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi art. 22 secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2) art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României, acestea au fost redate la pct. 1.3. din prezenta decizie, astfel încât nu vor mai fi reluate.

5.3.1.2. De asemenea, punctul de vedere exprimat de intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra excepţiei de neconstituţionalitate, a fost expus la pct. 1.4. din decizie, acesta fiind în sensul că nu se impune un astfel de demers, date fiind deciziile Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că normele legale criticate sunt constituţionale.

5.3.1.3. În referire la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se vor reţine următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie sa aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune a fi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Verificând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) Secţiunea 4 şi art. 22 Secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 28 iunie 2017, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că excepţia a fost invocată în cadrul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în stadiul procesual al recursului, normele juridice în discuţie, şi anume prevederile art. 17 alin. (2) Secţiunea 4 şi art. 22 Secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, sunt în vigoare, au legătură cu cauza şi nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Textele de lege menţionate prevăd următoarele:

"Secţiunea 4 - Art. 17 alin. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III".

"Secţiunea 6: Salarizarea specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Art. 22 (1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. b) nr. crt. 4

(2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.

(3) Salariul de bază se stabileşte potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A) nr. crt. 6 pentru agenţii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi cap. I lit. b) nr. crt. 4 pentru ofiţerii de poliţie judiciară. Şefii de birou din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar şefii de serviciu de indemnizaţia de încadrare corespunzătoare funcţiei de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă. Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de prevederile art. 23 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) Indemnizaţiile de încadrare sau salariile de bază, precum şi alte drepturi salariale ale personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se stabilesc de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, potrivit legii."

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât aceste dispoziţii legale au stat la baza reîncadrării reclamanţilor în noua grilă de salarizare, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 153/2017 şi, implicit, la baza emiterii actelor administrative a căror anulare este solicitată de către reclamanţi.

Criticile de neconstituţionalitate formulate de reclamanţi s-au raportat la textele din cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017 care reglementează salarizarea personalului din domeniul Justiţie, din care fac parte şi aceştia, în calitate de specialişti IT.

Prin urmare, o eventuală declarare a neconstituţionalităţii prevederilor de lege contestate ar conduce la înlăturarea modalităţii de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor conform încadrării realizate prin actul contestat şi la reîncadrarea acestora în noua grilă de salarizare prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017, invocată de reclamanţi, ceea ce creează o legătură între acest text de lege şi soluţionarea cauzei, dispoziţiile criticate având astfel legătură cu soluţionarea pricinii din moment ce subiectul în discuţie vizează chiar cuantumul drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, determinat de pârâţi prin aplicarea ansamblului normativ indicat.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, este îndeplinită condiţia existenţei raportului de dependenţă între soluţionarea recursului formulat de reclamanţi şi textele legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată.

În fine, Înalta Curte constată că este îndeplinită şi condiţia privitoare la nedeclararea neconstituţionalităţii acestui text de lege printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României, toate considerentele expuse conducând la soluţia de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din art. 17 alin. (2) Secţiunea 4 şi art. 22 Secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017.

5.3.1.4. Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor contestate.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile articolelor ce fac obiectul cererii de sesizare sunt constituţionale, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor din Constituţia României la care recurenţii au făcut trimitere.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au apreciat că dispoziţiile criticate sunt în contradicţie cu art. 61 alin. (2), art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României cu referire la principiul bicameralismului, sursa de finanţare a cheltuielilor bugetare, informarea Parlamentului şi solicitarea de informaţii în situaţia în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţia României: "(1) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat", iar conform art. 75 având denumirea marginală Sesizarea Camerelor: "(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. e), k), l), n), o), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) şi alin. (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi alin. (5), art. 142 alin. (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.

(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.

(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă.

(5) Dispoziţiile alin. (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere".

În baza art. 111 din legea fundamentală a României, alin. (1), "Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie" iar în temeiul art. 138 alin. (5) din Constituţie: "Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare".

În cauză, Înalta Curte constată că reclamanţii urmăresc să obţină emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în sensul reîncadrării lor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte salariul de bază.

Or, prevederile legale contestate din cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, astfel cum au fost enunţate, au fost adoptate cu respectarea procedurii de legiferare, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate, şi dau expresie opţiunii legiuitorului în domeniul analizat, în sensul instituirii unor reguli privind salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, inclusiv pentru specialiştii IT, neîncălcând prevederile antereferite din Constituţia României în sensul invocat de recurenţii-reclamanţi.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa încheierea recurată şi, în rejudecare, va admite cererea acestora şi va sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2) art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva încheierii din 08 decembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Casează încheierea recurată şi, rejudecând:

Admite cererea formulată reclamanţii A., B., C., D. şi E..

Sesizează Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din secţiunea 4 şi art. 22 secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.