Inadmissibility of revision for violation of EU law priority where anticompetitive acts predated Romanian accession to the EU

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.05.20, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenţei şi a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015 şi exonerarea de plata amenzii aplicate, în cuantum de 659.267 RON, iar în subsidiar, reducerea sancţiunii.

I.2. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4158 din data de 20.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii cererii completatoare având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea amenzii, a respins cererea de obligare a pârâtului la restituirea amenzii ca tardiv formulată, a respins excepţia tardivităţii cererii depuse la 07.06.2016, ca neîntemeiată, a admis cererea principală formulată de reclamantă şi a anulat în parte Decizia nr. 13/2015, şi anume dispoziţiile privind constatarea încălcării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 de către reclamantă şi sancţionarea acesteia cu amendă de 659.267 RON.

I.3. Recursul

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii privind anularea Deciziei nr. 13/2015, astfel cum a fost completată şi modificată.

I.4. Soluţia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 6964 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de recurentul pârât Consiliul Concurenţei de decădere a intimatei reclamante S.C. A. S.A. din dreptul de a invoca excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului; a respins excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului invocate de intimata reclamantă S.C. A. S.A.; a respins recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 4158 din 20 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

I.5. Cererea de revizuire formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 6964 din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire Consiliul Concurenţei, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, solicitând schimbarea, în parte a Deciziei nr. 6964/17.12.2020, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de recurs privind problematica prescrierii dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, în sensul admiterii recursului Consiliului Concurenţei, casării sentinţei Curţii de Apel Bucureşti nr. 4158/20.12.2016 şi al respingerii acţiunii introductive privind anularea Deciziei nr. 13/2015, astfel cum a fost aceasta completată şi modificată de societatea A. S.A, cu consecinţa menţinerii deciziei Consiliului Concurentei nr. 13/2015 ca legală şi temeinică, în privinţa constatărilor şi dispoziţiilor acesteia referitoare la societatea A. S.A.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a arătat, în esenţă că decizia atacată intră în contradicţie cu cele statuate prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cauza C-308/19, Whiteland, cu privire la prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, inclusiv actele întreruptive ale termenului de prescripţie. Astfel, interpretarea din Decizia nr. 6964/17.12.2020, potrivit căreia ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act de natura a întrerupe cursul termenului de prescripţie, excluzându-se din sfera actelor întreruptive demersurile investigative ulterioare ale autorităţii, se opune celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauza Whiteland (C-308/19), în soluţionarea întrebării adresate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, având un obiect similar, întrucât generează un risc sistemic de impunitate a contravenţiilor din materia concurenţei.

Revizuentul susţine că riscul sistemic de impunitate la care se raportează CJUE este demonstrat de următoarele argumente:

- În dreptul naţional, procedura de investigaţie debutează numai prin emiterea unui act administrativ, respectiv a unui Ordin al Preşedintelui C. civ. prin care se dispune deschiderea investigaţiei şi prin care este numit raportorul cazului (inspectorul de concurenţă responsabil cu toate actele procedurii).

- Orice modificare a obiectului/subiecţilor investigaţiei ca urmare a analizei survenite pe parcursul investigaţiei implică emiterea de către Preşedintele Consiliului Concurenţei a unui Ordin de extindere a investigaţiei.

- Pe parcursul investigaţiei pot interveni diverse incidente procedurale care conduc la o prelungire a termenului de analiză, precum documentele acoperite de privilegiul legal.

- La finalul investigaţiei, în urma colectării datelor şi documentelor relevante pentru obiectul acesteia, este elaborat Raportul de investigaţie.

- În urma parcurgerii acestor etape, organul decizional al instituţiei apreciază dacă în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru constatarea încălcării legii.

- Raportul poate fi retrimis la raportor de către organul decizional în vederea refacerii analizei.

- A invalida faţă de oricare din demersurile menţionate (inspecţii inopinate, cereri de informaţii sub sancţiune, extinderea investigaţiei cu privire la obiect/subiecţi, conexarea/disjungerea investigaţiei, comunicarea Raportului de investigaţie, procedura de acces la dosar etc.) natura de act întreruptiv al cursului prescripţiei este susceptibil să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea art. 101102 din Tratat.

- Limitarea investigaţiei la un termen de 5 ani, a cărui curgere nu poate fi întreruptă, nu îndeplineşte cerinţele necesare garantării aplicării efective şi uniforme a articolelor 101 şi 102 TFUE, având în vedere că, numai după emiterea Ordinului de investigaţie, Consiliul Concurenţei este abilitat să efectueze actele de cercetare specifice, fapt ce implică atât proceduri de durată, cât şi imposibilitatea anticipării unei durate standard a investigaţiei.

- Pot fi identificate indicii privind acte materiale noi de săvârşire a faptei sau privind existenţa altor participanţi la încălcare, fapt ce necesită, aşa cum s-a arătat, extinderea investigaţiei cu privire la obiect/subiecţi, ceea ce implică imposibilitatea anticipării, la momentul declanşării investigaţiei, a dimensiunii definitive a faptei şi a participanţilor.

- Revizuentul menţionează imposibilitatea de anticipare a incidentelor procedurale/instituţiilor prevăzute de lege, care ar putea interveni în investigaţie, şi a termenelor de soluţionare, acestea fiind la îndemâna/latitudinea întreprinderilor implicate.

- De asemenea, în cazul încălcărilor continue (neepuizate) la data deschiderii investigaţiei, dacă Ordinul de investigaţie ar fi ultimul act întreruptiv, întreruperea cursului prescripţiei nu ar putea opera, în condiţiile în care faptele anticoncurenţiale se caracterizează, prin excelenţă, prin continuitate în timp. Prin urmare, în cele mai multe cazuri ale Consiliului Concurenţei nu ar putea surveni întreruperea termenului de prescripţie pentru motivul că declanşarea investigaţiei (ca ultim moment al vreunei întreruperi) s-a produs chiar înainte să înceapă curgerea termenului de prescripţie.

- Un termen pentru efectuarea investigaţiei limitat la 5 ani nu este suficient pentru a permite Consiliului Concurenţei să aplice sancţiuni în cazuri a căror complexitate economică şi factuală este justificată prin elemente precum conţinutul constitutiv al încălcării (ex: fapta unică şi continuă), numărul mare de întreprinderi investigate, durata şi modul de săvârşire a încălcării, volumul de documente analizate sau analizele economice sofisticate.

Cu privire la investigaţia finalizată prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 (declanşată în luna septembrie 2009, decizia fiind adoptată în 9 decembrie 2014), care face obiectul prezentei cauze, revizuentul arată că analiza a vizat 180.000 de promoţii realizate (cea. 50.000 de pagini de formulare de promoţie) şi contracte; 34,39 Gb de date; cea. 10.500 fişiere, consultate în format electronic; cea. 16.500 de pagini de documente în format fizic; peste 2000 de furnizori etc.

Cu privire la actele întreruptive ale prescripţiei în ceea ce o priveşte pe societatea intimată, revizuentul face următoarele precizări:

- Fapta anticoncurenţială reţinută în sarcina A. s-a epuizat la data de 31.10.2006, moment de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 5 ani;

- Cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt:

o prin declanşarea, de către Consiliul Concurenţei, prin Ordinul nr. 315/2009, a investigaţiei, inclusiv în ceea ce o priveşte pe A.;

o prin transmiterea de solicitări de informaţii către A., în cuprinsul cărora se identifică în mod complet atât obiectul investigaţiei, cât si întreprinderile vizate de aceasta, în conformitate cu Ordinul nr. 315/2009. Cu titlu de exemplu, revizuentul indică adresa Consiliului Concurenţei nr. 7271 din 16.05.201117, în care se precizează la rubrica Subiect:

"investigaţia declanşată de către Consiliul Concurenţei prin ordinul nr. 315 din 7.09.2009, pe piaţa comercializării de produse alimentare din România privind posibila încălcare a art. 5 din Legea Concurenţei, precum şi a art. 81 TCE (...) de către (...) S.C. B. S.R.L. şi furnizorii acestuia" şi adresele Consiliului Concurentei nr. RG/9338/27.06.2011, RG/1489/1.02.2012.

o prin transmiterea Raportului de investigaţie în august 2014, inclusiv A. etc.

o cu fiecare întrerupere a termenului de prescripţie, un nou termen de 5 ani începea să curgă, ultima întrerupere a termenului de prescripţie având loc în 2014.

Revizuentul apreciază că relevanţă în cauză are termenul special de prescripţie, care urma să se împlinească la 31.10.2016, având în vedere că în ceea ce o priveşte pe A. fapta s-a epuizat la 31.10.2006. La data de 9 decembrie 2014, Consiliul Concurenţei a adoptat soluţia în cazul dedus judecăţii, deci anterior expirării termenului special de prescripţie, dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea în cazul A. nefiind prescris.

În opinia revizuentului, împrejurarea ca în cauză A. s-a reţinut doar încălcarea art. 5 din Legea concurentei şi nu şi a art. 101 din Tratat nu este de natură a înlătura incidenţa hotărârii CJUE, sens în care acesta invocă hotărârile pronunţate în cauzele C- 32/11, Allianz Hungaria Biztoslto Zrt. (par. 19-20), C-268/15 (par. 53) şi opinia Avocatului General, pronunţată la data de 22 ianuarie 2020, în Cauza C-307/18, Generics (UK) Ltd şi alţii împotriva Competition and Markets Authority (par. 36-37):

Prin urmare, revizuentul susţine admiterea cererii de revizuire în considerarea următoarelor în considerarea jurisprudenţei pre-citate şi a faptului că, întrucât dispoziţiile art. 5 din Legea concurenţei reprezintă o preluare fidelă a prevederilor art. 101TFUE, orice interpretare a normelor procedurale privind prescripţia din legislaţia naţională nu se poate aplica decât unitar, atât în situaţia în care Consiliul Concurenţei instrumentează un caz de concurenţă în temeiul art. 5 din Legea concurenţei şi a art. 101 TFUE, cât şi în situaţia în care autoritatea de concurenţă aplică exclusiv art. 5.

Revizuentul precizează că societatea A. a fost sancţionată pentru o faptă unică şi continuă în relaţia cu societatea B., în cazul căreia s-a constatat şi incidenţa art. 101 din Tratat (în relaţia cu furnizorii C. S.R.L., D. S.A., E. S.A., F. S.R.L., G. S.A., H. S.R.L., I. S.R.L., Zarea S.A., aşa cum rezultă din par. 1759 din decizie şi art. 2 din dispozitiv), astfel încât nu s-ar putea considera că, în cazul societăţii B./celorlalţi furnizori sancţionaţi în relaţia cu B., în concordanţă cu hotărârea preliminară a CJUE, ordinul de declanşare a investigaţiei nu este ultimul act întreruptiv al cursului prescripţiei, dar că, în cazul societăţii A. ar putea fi validată o altă interpretare, pentru simplul considerent că în cazul său nu a fost reţinută incidenţa art. 101 din Tratat.

Pentru aceste motive, revizuentul consideră că decizia nr. 6964/17.12.2020 intră în contradicţie cu hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Whiteland, care vizează soluţionarea aceleiaşi probleme de drept, privind prescripţia aplicării sancţiunii de către Consiliul Concurenţei, inclusiv actele întreruptive ale cursului acesteia, iar dezlegarea principială oferită de CJUE asupra întrebării preliminare ce s-a formulat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 în scopul aplicării normelor de drept european are incidenţă în mod automat şi în speţele în care autoritatea aplică exclusiv normele din legislaţia naţională.

I.6. Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de revizuire, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată pentru următoarele considerente:

I.6.1. Considerente privind caracterul inadmisibil al cererii de revizuire

- În susţinerea caracterului inadmisibil al cererii de revizuire, intimata invocă considerentul 73 al Deciziei RIL nr. 45/2016, susţinând că aplicabilitatea dreptului unional în cauză a fost invocată de către Consiliul Concurenţei, iar aceasta a reprezentat un aspect crucial, discutat şi analizat atât în fata primei instanţe, dar şi a instanţei de recurs.

- Intimata susţine că dispoziţiile de drept european nu sunt aplicabile în speţă, întrucât, astfel cum s-a stabilit în decizia contestată, faptele anticoncurenţiale au avut un caracter de continuitate, săvârşindu-se în timp în perioada 2005-2006.

- În acest context se retine că părţile au prezentat argumente în acţiune, respectiv apărare, bazate pe aspectele reţinute în practica instanţelor europene, iar acestea sunt analizate în interpretarea normelor de drept intern, faţă de conţinutul şi scopul reglementării.

Astfel, analizând cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunţarea în cauza Whiteland, prin prisma argumentelor expuse de către Consiliul Concurenţei, ICCJ a respins-o, reţinând prin încheierea de şedinţă din data de 29.10.2020 că nu sunt incidente dispoziţiile art. 413 alin. (1)1 din C. proc. civ., care prevăd o suspendare facultativă a judecăţii, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la existenta unei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare într-o cauză similară şi anume faptul că, în cauza în care a fost formulată sesizarea, se constatase încălcarea dispoziţiilor de drept naţional şi de drept european, iar în prezenta cauză s-a constatat exclusiv încălcarea dispoziţiilor de drept naţional şi anume a celor prevăzute de art. 5 din Legea Concurentei. În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prezenta speţă nu este similară celei în care s-a formulat sesizarea C.J.U.E.

Analizând cererea de sesizare a CJUE, ICCJ a respins-o, raţionamentul ce a stat la baza soluţiei, astfel cum a fost menţionat în cuprinsul încheierii de şedinţă, fiind în esenţă acelaşi care a stat la baza respingerii cererii de suspendare.

Analizând cererea de recurs, prin decizia ICCJ s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile de drept european nu sunt aplicabile în speţă, faptele fiind săvârşite în perioada 2005 - 2006, prin chiar decizia contestată fiind precizat faptul că în cazul reclamantei practicile nu pot fi reţinute ca intrând sub incidenţa art. 101 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, având în vedere că acestea au fost constatate în perioada 2005-2006, anterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană. Dispoziţiile tratatelor originare şi actele adoptate înainte de aderare sunt obligatorii pentru noile state membre începând cu data aderării, astfel că nu se impune a se analiza interpretarea dispoziţiilor naţionale în conformitate cu normele dreptului Uniunii Europene.

Aşadar, din cele expuse anterior, rezultă faptul că, atât în faţa primei instanţe, dar şi a instanţei de recurs, sub diferite forme (i.e. cererea de recurs, cererea de suspendare şi cererea de sesizare a CJUE), Consiliul Concurenţei a invocat aspectele ce ţin de dreptul unional considerate ca relevante în cauză. Ambele instanţe, atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs au analizat incidenţa acestor prevederi legale, tranşând în mod concordant acest aspect, în sensul inaplicabilităţii dreptului Uniunii Europene în ceea ce priveşte cauza A..

Mai mult decât atât, unul dintre motivele de casare invocate de către C. civ. s-a referit tocmai la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea. Învestită cu această critică de nelegalitate, instanţa de recurs a analizat argumentele referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material prin raportare la incidenţa prevederilor dreptului european, contradicţia dintre interpretarea primei instanţe şi cea obligatorie dată de cadrul unional al reglementării precum şi similitudinea normelor interne cu cele la nivel european, fiind aliniate.

Aşadar, elementele invocate de către Consiliul Concurenţei pe calea cererii de revizuire nu reprezintă elemente de noutate ci ele au fost deja analizate.

Or, potrivit Deciziei 45/2016, o cerere de revizuire este inadmisibilă în absenţa oricărui element de noutate pentru că se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional.

Totodată, o cerere de revizuire este inadmisibilă dacă dreptul uniunii a fost invocat în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs.

Sub pretextul pronunţării hotărârii CJUE în cauza Whiteland, Consiliul Concurenţei a formulat o cerere de revizuire care este inadmisibilă. Inadmisibilitatea acestei căi extraordinare de atac rezidă în încercarea de repunere în discuţie a anumitor elemente care au fost deja dezlegate cu autoritate de lucru judecat în cauză. Astfel, în cauză s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat faptul că dispoziţiile de drept european sunt inaplicabile în speţă, faptele fiind săvârşite în perioada 2005-2006, iar întregul raţionament referitor la incidenţa prescripţiei este realizat de prima instanţă şi confirmat de instanţa de recurs strict prin raportare la prevederile legale naţionale.

Cauza Whiteland nu reprezintă un element de noutate, aceasta fiind supusă atenţiei prin argumentele Consiliului Concurenţei, iar ICCJ a considerat că dezlegarea dată de instanţa europeană nu are utilitate şi relevanţă în prezenta cauză.

În concluzie, intimata consideră că nu este îndeplinită cerinţa noutăţii pentru ca revizuirea să fie admisibilă.

I.6.2. Considerente privind caracterul nefondat al cererii de revizuire

Considerente privind absenţa similitudinii cu cauza Whiteland

Susţine intimata că raţionamentul ce a stat la baza soluţiei de respingere a cererii de suspendare până la soluţionarea întrebării preliminare din cauza Whiteland, nu ar putea fi contrazis şi nu s-ar putea reveni asupra acestuia, el tranşând definitiv cu privire la lipsa similitudinii dintre cele doua cauze.

Considerente privind inaplicabilitatea raţionamentului CJUE din cauza Whiteland

Intimata arată că răspunsul oferit de CJUE la cea de-a doua întrebare se referă la interpretarea art. 4 alin. (3) TFUE şi art. 101 TFUE prin raportare la un ordin de declanşare a unei investiţii care vizează o încălcare a normelor dreptului concurentei al Uniunii. Prin urmare, premisa acestei întrebări CJUE a fost aceea în care speţei în discuţie îi este aplicabil dreptul naţional, dar şi dreptul european, prin raportare la calitatea de stat membru UE a României.

Or, speţa de faţă scapă aplicabilităţii dreptului european cât timp, la momentul încălcării, România nu era membră a Uniunii Europene, în acest sens fiind şi deciziile consacrate ale curţilor europene privind inaplicabilitatea dreptului unional înainte de aderarea unui stat la UE. Pe cale de consecinţă, la momentul respectiv, nu exista vreo obligaţie ca reglementarea naţională să fie în acord cu cea europeană şi nici ca interpretarea să se facă în mod concordant.

Cât timp legislaţia europeană nu este aplicabilă cauzei din perspectivă temporală, nu poate fi vorba despre o necesitate a asigurării interpretării concordante a dispoziţiilor legale la nivel naţional cu cele ale dreptului UE, de vreme ce, prin raportare la faptul că, la momentul încălcării România nu era stat membru UE, intimata a fost sancţionată doar pentru încălcarea art. 5 din Legea concurenţei, întrebările formulate neavând utilitate.

În cauza Whiteland, perioada în care s-a reţinut că s-au săvârşit faptele anticoncurenţiale este 2006-2009, ultimul act anticoncurenţial având loc la data de 15.07.2009, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, situaţia fiind esenţialmente diferită faţă de cea din prezenta cauză.

Intimata arată că ICCJ a analizat deja acest argument al Consiliului Concurenţei. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile de drept european nu sunt aplicabile în speţă, faptele fiind săvârşite în perioada 2005 - 2006, prin chiar decizia contestată fiind precizat faptul că în cazul reclamantei practicile nu pot fi reţinute ca intrând sub incidenţa art. 101 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, având în vedere că acestea au fost constatate în perioada 2005-2006, anterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană.

Este evident ca obligaţia de acordarea a priorităţii dreptului Uniunii Europene există doar ulterior aderării Uniunii Europene, după cum în mod judicios au apreciat şi instanţele învestite cu soluţionarea cauzei.

Aşadar, cât timp situaţia de fapt din speţă se referă la elemente anterioare acestui moment al aderării, raţionamentul din cauza Whiteland nu este aplicabil.

II. Soluţionarea cererii de revizuire

Analizând cererea de revizuire prin prisma condiţiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aşa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21. alin. (1) din Legea 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

În cauză se invocă prioritatea dreptului Uniunii Europene prin raportare la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Whiteland, C-308/19, în care răspunzându-se la întrebările preliminarea adresate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că: "Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunţată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie aşadar răspunsul legislativ al României, faţă de obligaţiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar totodată instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securităţii juridice a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.

Pentru înţelegerea condiţiilor în care operează acest motiv de revizuire esenţiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

O primă condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire care se desprinde de această decizie, rezultată din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la alte norme de drept este aceea ca normele de drept substanţial european invocate de revizuent să fi fost în vigoare la data naşterii/modificării/stingerii raportului juridic dedus judecăţii.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut că "dispoziţiile articolului 81 CE şi ale articolului 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unei proceduri iniţiate după 1 mai 2004, acestea nu sunt aplicabile unei înţelegeri care a produs efecte în perioade anterioare acestei date pe teritoriul unui stat membru care a aderat la Uniune la 1 mai 2004" (Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation, C-17/10, pct. 67).

De altfel, chiar prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţia României la care face trimitere art. 21 din Legea contenciosului administrativ, se referă la consecinţele aderării României la Uniunea Europeană şi la implicaţiile referitoare la prioritatea reglementărilor comunitare prin raportare la dispoziţiile de drept intern, fiind evident că obligaţia de acordare a priorităţii dreptului Uniunii Europene există doar ulterior aderării Uniunii Europene.

În acelaşi sens sunt şi considerentele deciziei nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, în care se arată că: " (…) este inadmisibilă cererea de revizuire bazată pe "încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar" în situaţia în care normele de drept substanţial european invocate de revizuent nu erau în vigoare la data naşterii/modificării/stingerii raportului juridic dedus judecăţii. În acest caz, inadmisibilitatea rezultă din aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile.

65. În jurisprudenţa sa, CJUE a reţinut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 234 (n.a., actual art. 267 din TFUE), lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea, în special, Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, C-61/79, pct. 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, pct. 43, precum şi Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne Heitz, C453/00, pct. 21).

Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, pct. 33).

66. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).

67. În situaţia reglementării prin legea naţională a cazului de revizuire menţionat, temei al revizuirii pot fi şi hotărârile interpretative pronunţate după soluţionarea definitivă a litigiului, sub condiţiile ca norma de drept substanţial european interpretată să fi fost în vigoare la data constituirii/modificării/stingerii raportului juridic de drept administrativ care a făcut obiectul litigiului şi încadrării în termenul de revizuire."

Înalta Curte reţine că această primă condiţie a cererii de revizuire nu este îndeplinită. Dispoziţiile de drept european nu sunt aplicabile în speţă, faptele fiind săvârşite în perioada 2005- 2006. Astfel, momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie în cauză este ultimul act anticoncurenţial (31.10.2006- pct. 410 decizie), în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (2) teza finală din Legea 21/1996.

Mai mult, nu este îndeplinită nici condiţia elementului de noutate în privinţa invocării dispoziţiilor de drept european, aşa cum se desprinde această condiţie din decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 45/2016. Astfel, în considerentele deciziei nr. ÎCCJ nr. 6964/17.12.2020, atacate cu revizuire în prezenta cauză, s-au reţinut următoarele:

- fapta A. s-a desfăşurat în intervalul 2005-2006 (fapta epuizându-se la data de 31.10.2006, după cum rezultă din pct. 410 din decizia Consiliului Concurenţei), de la această dată urmând să curgă termenul de prescripţie;

- ordinul de declanşare a investigaţiei (emis la data de 07.09.2009) este ultimul act întreprins de autoritatea de concurenţă ce are aptitudinea de a întrerupe cursul termenului de prescripţie;

- prin urmare, de la data comunicării ordinului curge un nou termen de 5 ani, care s-a epuizat atât înainte de deliberarea în cauză (09.12.2014), cât şi înainte de data emiterii Deciziei nr. 13/2015, dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea fiind, prin urmare, prescris;

- întrucât fapta reţinută în sarcina A. s-a epuizat anterior aderării României la UE, nu se impune a se analiza interpretarea dispoziţiilor naţionale în conformitate cu normele dreptului Uniunii Europene.

Această din urmă statuare a instanţei de recurs a intrat în puterea lucrului judecat şi nu poate face obiectul revizuirii în prezenta cale extraordinară de atac.

Astfel, considerentul 73 al Deciziei ICCJ nr. 45/2016 este lămuritor cu privire la admisibilitatea unei cereri de revizuire într-o astfel de ipoteză:

"Dacă dreptul uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fata instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs."

Aplicabilitatea dreptului unional în prezenta cauză a fost invocată de către Consiliul Concurenţei, fiind analizată atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de recurs.

Astfel, în faţa instanţei de recurs, s-a solicitat de către Consiliul Concurenţei suspendarea prezentei cauze până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Whiteland, pentru următoarele considerente:

"în prezentul dosar, trebuie observat că problema de drept dedusă judecăţii este identică celei din dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul ICCJ în care s-a dispus deja suspendarea, în ambele dosare fiind supusă analizei incidenţa prescripţiei, respectiv a actelor de între­rupere a cursului prescripţiei şi a compatibilităţii prevederilor din dreptul naţional referi­toare la acest aspect cu prevederile art. 101 TFUE.

Prin urmare, hotărârea ce se va pronunţa de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza privind pe Whiteland capătă relevanţă nu doar pentru acea cauză, ci pentru toate cauzele înregistrate pe rolul ICCJ, inclusiv cauza de faţă, în care se invocă prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională în baza prevederilor art. 61 şi 62 din legea concurenţei, astfel cum erau acestea în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015."

Analizând cererea de suspendare, prin prisma argumentelor mai sus expuse de către Consiliul Concurenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins-o, reţinând prin încheierea de şedinţă din data de 29.10.2020:

"(…) Înalta Curte respinge cererea de suspendare formulată de recurentul-pârât, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 413 alin. (1)1 din C. proc. civ., care prevăd o suspendare facultativă a judecăţii, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare într-o cauză similară şi anume faptul că, în cauza în care a fost formulată sesizarea, se constatase încălcarea dispoziţiilor de drept naţional şi de drept european, iar în prezenta cauză s-a constatat exclusiv încălcarea dispoziţiilor de drept naţional şi anume a celor prevăzute de art. 5 din Legea Concurenţei. În aceste condiţii, instanţa apreciază că prezenta speţă nu este similară celei în care s-a formulat sesizarea C.J.U.E."

Consiliul Concurenţei a formulat, de asemenea, o cerere de sesizare a CJUE cu o întrebare preliminară, similară celei din cauza Whiteland, prin care a invocat din nou aplicabilitatea în Cauză a dreptului unional, respectiv, prevederile art. 4 alin. (3) TFUE referitoare la principiul cooperării loiale, art. 101 TFUE şi art. 25 din Regula­mentul (CE) nr. 1/2003.

Analizând această cerere de sesizare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins-o, argumentele fiind în esenţă aceleaşi care au stat la baza respingerii cererii de suspendare:

"Înalta Curte, după deliberare asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, o respinge, având în vedere, raportat la prevederile art. 267 din TFUE, că această întrebare nu este utilă soluţionării prezentei cauze, ţinând seama de aceleaşi motive pentru care la termenul din data de 29 octombrie 2020 a fost respinsă cererea de suspendare a judecării formulată de către recurentul Consiliul Concurenţei până la soluţionarea unei alte cauze aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi anume că, în decizia contestată în prezenta cauză, s-a constatat în mod exclusiv încălcarea dispoziţiilor de drept naţional, şi anume a celor prevăzute de art. 5 din Legea concurenţei, şi nu a dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene."

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 235 C. proc. civ.:

"Judecătorii sunt legaţi de încheierile interlocutorii prin care se soluţionează incidenţe procedurale, în sensul că nu pot reveni asupra celor decise, astfel încât ulterior să pronunţe o altă soluţie".

Deşi încheierile interlocutorii au autoritate de lucru judecat numai în ceea ce priveşte chestiunea prea­labilă rezolvată pe calea respectivei încheieri şi nu autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul litigios, Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat a încheierii interlocu­torii definitive prin raportare la prevederile art. 414 alin. (1) C. proc. civ. prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la incidentul procedural al suspendării se întinde nu numai în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea de suspendare facultativă, opunându-se unei noi cereri de acelaşi tip, ci şi cu privire la chestiunile prealabile soluţionate prin această încheiere, respectiv lipsa caracterului similar al prezentei cauze cu cauza Whiteland.

Mai mult, aplicabilitatea dreptului european a fost invocată şi în recurs, după cum rezultă din chiar decizia atacată cu cerere de revizuire:

"Recurenta a mai invocat aplicarea uniformă a prevederilor naţionale si euro­pene incidente in materie, faptul că interpretarea oferită de prima instanţă este inadmisibilă si pentru că ar rezulta un dezacord fundamental între interpretarea si aplicarea normelor privind prescripţia la nivel european si interpretarea si apli­carea prevederilor în materie de prescripţie la nivel naţional, în analiza aceleiaşi încălcări a normelor europene de concurenţă de drept substanţial, precum şi dispoziţiile art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, faptul că, dacă fapta anticoncurenţiala analizată în cauză ar fi fost investigată de Comisia Europeană, termenul de prescripţie ar fi fost între­rupt, ca ultim act, de orice acţiune întreprinsă în scopul investigării, dreptul Comisiei de a aplica o sancţiune nefiind prescris."

Analizând cererea de recurs, prin decizia nr. ÎCCJ nr. 6964/17.12.2020, ce formează obiectul revizuirii în prezenta cauză s-a arătat că:

"Recurenta a mai invocat şi faptul că din interpretarea oferită de prima instanţă ar rezulta un dezacord fundamental între interpretarea şi aplicarea normelor pri­vind prescripţia la nivel european şi interpretarea şi aplicarea prevederilor în ma­terie de prescripţie la nivel naţional, precum şi dispoziţiile art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, faptul că, daca fapta anticoncurenţială analizată in cauză ar fi fost inves­tigată de Comisia Europeană, termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt, ca ultim act, de orice acţiune întreprinsă în scopul investigării, dreptul Comisiei de a aplica o sancţiune nefiind prescris.

Prevederile Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şl 82 din Tratatul de Funcţio­nare a Uniunii Europene (în prezent art. 101 şi 102), care, de altfel, se referă la activitatea Comisiei Europene, la situaţiile în care Comisia iniţiază o investigaţie şi adoptă măsuri de sancţionare în conformitate cu competenţele sale stabilite de regulament, acestea fiind cele supuse termenelor de prescripţie pe care le prevede, nu sunt aplicabile în cauză.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile de drept european nu sunt aplicabile în speţă, faptele fiind săvârşite în perioada 2005 - 2006, prin chiar decizia contestată fiind precizat faptul că în cazul reclamantei practicile nu pot fi reţinute ca intrând sub incidenţa art. 101 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, având în vedere că acestea au fost constatate în perioada 2005-2006, anterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană. Dispoziţiile tratatelor originare şi actele adoptate înainte de aderare sunt obligatorii pentru noile state membre începând cu data aderării, astfel că nu se impune a se analiza interpretarea dispoziţiilor naţionale în conformitate cu normele dreptului Uniunii Europene."

Aşadar, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de recurs au analizat incidenţa acestor prevederi legale, tranşând acest aspect în sensul inaplicabilităţii dreptului Uniunii Europene în prezenta cauză.

Or, potrivit Deciziei pronunţate de completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 45/2016, o cerere de revizuire este inadmisibilă în absenţa oricărui element de noutate pentru că se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, după cum rezultă din considerentele de la par. 72-74:

"este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat. 73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea. 74. Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice."

Or, după cum rezultă din cele mai sus arătate, elementele invocate de către Consiliul Concurenţei pe calea cererii de revizuire nu reprezintă elemente de noutate, ci ele au fost deja analizate în cauză atât de către instanţa de fond, cât şi de cea de recurs, care au concluzionat în sensul inaplicabilităţii dreptului Uniunii şi a lipsei de relevanţă a hotărârii interpretative a CJUE ce urma a fi pronunţată în cauza Whiteland .

Prin urmare, dat fiind că dreptul uniunii a fost invocat în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi aceasta instanţă a analizat-o, cererea de revizuire este inadmisibilă, partea neputând critica soluţia pe această cale revizuirii, deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs.

În cauză s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat faptul că dispoziţiile de drept european nu sunt inaplicabile în speţă, faptele fiind săvârşite în perioada 2005-2006, întregul raţionament referitor la incidenţa prescripţiei fiind realizat de prima instanţă şi confirmat de instanţa de recurs strict prin raportare la prevederile legale naţionale.

Mai mult, chiar hotărârea CJUE pronunţată în cauza Whiteland, invocată în revizuire nu reprezintă un element de noutate, aceasta fiind invocată deja prin argumentele Consiliului Concurenţei, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că dezlegarea dată de instanţa europeană nu are relevanţă în prezenta cauză.

Instanţa de recurs nu putea reveni asupra raţionamentului ce a stat la baza soluţiei de respingere a cererii de suspendare până la soluţionarea întrebării preliminare din cauza Whiteland, prin încheierea de şedinţă de respingere a suspendării tranşându-se definitiv, cu autoritate de lucru judecat chestiunea lipsei similitudinii dintre cele două cauze, pe care Înalta Curte o reafirmă şi în soluţionarea prezentei cereri de revizuire.

Hotărârea Curţii în cauza Whiteland se referă la interpretarea art. 4 alin. (3) TFUE şi art. 101 TFUE prin raportare la un ordin de declanşare a unei investigaţii care vizează o încălcare a normelor de dreptul al concurenţei ale Uniunii Europene, iar premisa întrebării adresate CJUE în această cauză a fost aceea în care speţei în discuţie îi este aplicabil dreptul naţional, dar şi dreptul european, prin raportare la calitatea de stat membru UE a României.

Aşa cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de recurs, în cauza Whiteland, perioada în care s-a reţinut că s-au săvârşit faptele anticoncurenţiale a fost 2006-2009, ultimul act anticoncurenţial având loc la data de 15.07.2009, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, situaţia fiind astfel esenţialmente diferită faţă de cea din prezenta cauză, care scapă aplicabilităţii dreptului european cât timp, la momentul epuizării încălcării, România nu era membră a Uniunii Europene, neexistând la acel moment o obligaţie ca reglementarea naţională să fie în acord cu cea europeană şi nici ca interpretarea să se facă în mod concordant şi neputându-se reţine chestiunea asigurării interpretării concordante a dispoziţiilor legale la nivel naţional cu cele ale dreptului UE.

III. Cheltuielile de judecată

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., având în vedere faptul că revizuentul a căzut în pretenţii, Înalta Curte urmează să oblige pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 26223 RON, reprezentând onorariu avocat conform facturii nr. x/8.06.2021 şi extrasului de cont ce atestă plata acesteia, depuse la filele x, respectiv 322 din dosar.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în revizuire

Reţinând că cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Whiteland nu sunt aplicabile în prezenta cauză, dată fiind epuizarea faptelor anticoncurenţiale anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, precum şi faptul că această chestiune nu prezintă element de noutate, Înalta Curte, statuând deja cu autoritate de lucru judecat asupra chestiunii inaplicabilităţii dreptului Uniunii în prezenta cauză, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 21 din Legea 554/2004 să respingă cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Concurenţei împotriva Deciziei nr. 6964 din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Obligă revizuentul la plata către intimata A. S.A. a sumei de 26223 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 februarie 2022.