Execution complaint excluded from challenging final judgment res judicata and reinterpreting compensatory detention days

Prin Sentinţa penală nr. 120 din 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a şi d) din C. proc. pen. a respins contestaţia la executare formulată de către petentul condamnat A., ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că la data de 30.06.2021 s-a înregistrat contestaţia la executare formulată de condamnatul petent A. în temeiul art. 598 din C. proc. pen. cu privire la pedeapsa de 10 ani şi 8 luni închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 98/2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2020, în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2020.

Prin încheierea penală din data de 29.07.2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2021, judecătorul desemnat cu soluţionarea cauzei a calificat actul de sesizare formulat de persoana condamnată A. ca fiind contestaţie la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. (împiedicare la executare) şi, în consecinţă, a scos cauza de pe rolul completului 7FPa şi a înaintat-o compartimentului Registratură în vederea repartizării aleatorii între completurile secţiei penale şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Ploieşti .

Cauza a fost înregistrată la data de 28.07.2021 pe rolul completului 15 FPa sub nr. x/2021.

Petentul condamnat A. a arătat că a formulat prezenta contestaţie la executare în temeiul art. 589 alin. (1) lit. c) şi d) din C. proc. pen., motivat de faptul există un impediment la executare, respectiv pedeapsa de 10 ani şi 8 luni închisoare a fost stabilită în mod nelegal de către Curtea de Apel Ploieşti prin Sentinţa penală nr. 98/2020.

În consecinţă, instanţa a constatat faptul că prin formularea prezentei contestaţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., condamnatul a invocat, atât nelegalitatea soluţionării contestaţiei la executare prin pronunţarea Sentinţei penale nr. 98/14.10.2020 de către Curtea de Apel Ploieşti, cât şi nelegalitatea aplicării pedepsei de 10 ani şi 8 luni închisoare, pedeapsă în executarea căreia se află condamnatul A.

Analizând actele dosarului şi dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Petentul condamnat A. se află în executarea pedepsei de 10 ani şi 8 luni închisoare, conform MEPI nr. 105 din 26.01.2021 emis de Curtea de Apel Ploieşti în baza Sentinţei penale nr. 98 din 14.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia penală nr. 44 din 26.01.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Sentinţa penală nr. 98 din 14.10.2020, Curtea de Apel Ploieşti, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., a admis contestaţia la executare formulată din oficiu de judecătorul delegat la executări penale din cadrul Curţii de Apel Ploieşti şi, în consecinţă, a dispus ca din pedeapsa rezultantă de 10 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 72 din 28.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 177/A din 06.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018 să se deducă durata măsurilor preventive şi a arestării în executarea pedepsei privitor la condamnatul A.

Prin Decizia penală nr. 44 din 26.01.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 14.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2020, a desfiinţat în parte sentinţa contestată şi, rejudecând, a dedus din pedeapsa rezultantă de 10 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 72 din 28.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 177/A din 06.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi perioada de la 07.07.2020 la zi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În continuare, s-a arătat că cererea de contestaţie la executare este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluţionarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta.

Contestaţia la executare priveşte numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în puterea lucrului judecat.

Faţă de motivul invocat privind recalcularea pedepsei aplicate - prin înlăturarea sporurilor greşit aplicate, contestaţia la executare nu poate fi admisă având în vedere că prin aceasta se tinde a se soluţiona o problemă de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat.

O contestaţie la executare făcută în afara cazurilor expres prevăzute de lege este inadmisibilă. Pe această cale nu se poate invoca nevinovăţia, greşita încadrare juridică a faptei, reindividualizarea judiciară a pedepsei sau alte aspecte ce ţin de judecata în fond a cauzei şi care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin contestaţia la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Cazurile care ţin de stingerea ori micşorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorităţii de lucru judecat, iar instanţa de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoştinţă de acestea la data soluţionării cauzei, situaţie ce nu se regăseşte în prezenta speţă.

Totodată, instanţa a avut în vedere faptul că instanţa de control judiciar, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia penală nr. 44 din 26.01.2021 asupra legalităţii Sentinţei penale nr. 98 din 14.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2020.

Cu privire la deducerea unui număr de 150 de zile în baza recursului compensatoriu, instanţa a avut în vedere adresa nr. x din 26.10.2021 înaintată la dosarul cauzei de către Penitenciarul Ploieşti, prin care se comunică faptul că în prezent deţinutul A. nu mai are scăzute din MEPI nr. 105 din 26.01.2021 al Curţii de Apel Ploieşti cele 138 zile considerate executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, deoarece acesta a beneficiat o dată de scăderea acestora în MEPI nr. 32 din 01.11.2016 emis ca urmare a rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 26F din 03.05.2016 în Dosarul nr. x/2015 a Curţii de Apel Braşov .

Prin aceeaşi adresă s-a comunicat faptul că pentru perioada 20.11.2014 - 11.02.2015, conform Sentinţei nr. 98 din 14.10.2020 a Curţii de Apel Ploieşti, contestatorul A. beneficiază de un număr de 12 zile executate suplimentar conform art. 551 din Legea nr. 169/2017.

În analiza cererii formulate de condamnatul A. privind deducerea unui număr de 150 de zile în baza recursului compensatoriu, instanţa a constatat că acesta beneficiază de un număr de 12 zile executate suplimentar, în condiţiile în care restul de 138 de zile i-au fost deja scăzute în MEPI nr. 32 din 01.11.2016 emis ca urmare a rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 26F din 03.05.2016 în Dosarul nr. x/2015 a Curţii de Apel Braşov.

Totodată, instanţa a avut în vedere Decizia nr. 242/08.04.2021 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2018 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - sunt neconstituţionale.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control constituţional a reţinut în considerentele hotărârii de referinţă, cu privire la obiectul de reglementare a dispoziţiilor criticate, că acestea se referă la instituirea unui mecanism de calculare a pedepsei executate efectiv în cazul plasării persoanei condamnate în condiţii necorespunzătoare de cazare, mecanism aplicabil în cazul analizării condiţiilor de acordare a liberării condiţionate (parag. 62).

Efectele intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 se reflectă în obligaţia Biroului evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi de a efectua calculul zilelor câştigate, în raport, cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport de art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 (parag. 64).

Instanţa de control constituţional a reţinut că prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept penal, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor.

În consecinţă, în ceea ce priveşte pedeapsa cu închisoarea în executarea căreia se află condamnatul A., calculul zilelor câştigate, în raport, cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie reprezintă atributul Biroului evidenţă şi organizarea muncii din cadrul locului de detenţie.

Cele 12 zile acordate suplimentar ca şi beneficiu pentru executarea unei părţi din pedeapsa închisorii în condiţii necorespunzătoare urmează a fi avute în vedere în procedura amintită de către administraţia locului de detenţie.

Împotriva Sentinţei penale nr. 120 din data de 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat contestaţie contestatorul A., în cauză fiind stabilit termen, în mod aleatoriu, la data de 10 februarie 2022.

În motivarea contestaţiei, contestatorul condamnat, prin apărător ales, a reiterat argumentele aduse în faţa instanţei de fond, susţinerile acestuia şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând contestaţia formulată de condamnatul A. prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare, astfel cum este reglementată în prezent (art. 598 din C. proc. pen.), se înfăţişează ca un procedeu jurisdicţional de rezolvare a situaţiilor referitoare la executarea hotărârii definitive prin care este soluţionată, sub toate aspectele, cauza ce a făcut obiectul procesului penal. Prin rămânerea definitivă a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal, iar sub aspect executiv, hotărârea intră în puterea de lucru judecat.

Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat, cu alte cuvinte, pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Totodată, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (cauza Brumărescu împotriva României).

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepsei, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în autoritatea de lucru judecat, contestaţia la executare nu poate fi uzitată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, astfel că, în cadrul său, nu se pot repune în discuţie aspecte de nelegalitate sau netemeinicie.

Cazurile în care un condamnat poate formula contestaţie la executare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.

Printre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestaţiei la executare se numără şi cele prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv atunci "când se iveşte vreo împiedicare la executare", prin împiedicare la executare înţelegându-se existenţa unor cauze legale pentru care nu se poate pune în executare sau nu poate continua executarea hotărârii şi cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., respectiv atunci "când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei", caz ce trebuie să cuprindă situaţiile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în care, fie pedepsele nu se mai execută (în caz de amnistie, prescripţia executării pedepsei, graţierea, decesul persoanei condamnate), fie intervin modificări în sensul micşorării cuantumului pedepselor ce urmează a fi puse în executare sau care se execută.

În speţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia la executare promovată de condamnatul A., motivele invocate în susţinerea acesteia neputându-se subsuma noţiunilor de împiedicare la executare sau intervenire a unei situaţii ce determină micşorarea cuantumului pedepsei.

Legat de primul motiv al contestaţiei care vizează nelegalitatea sentinţei atacate, în motivarea căii de atac, contestatorul invocând necompetenţa teritorială a Curţii de Apel Ploieşti în soluţionarea prezentei contestaţii la executare, dar şi nelegalitatea Sentinţei penale nr. 98 din 2020 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a analizat o contestaţie la executare formulată anterior de condamnatul A., Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) din C. proc. pen.

Astfel, din actele dosarului rezultă, aşa cum s-a expus mai sus, că, în cadrul acestui motiv de contestaţie, contestatorul solicită să se constate nulitatea absolută a hotărârii atacate, prin prisma lipsei de competenţă teritorială a Curţii de Apel Ploieşti în soluţionarea cauzei pendinte. Or, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente atrag nulitatea absolută a actelor astfel întocmite.

Prin urmare, deşi se invocă nulitatea absolută prin raportare la competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, în cauză nu s-a dovedit şi nu există nicio împrejurare care să ateste încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa.

În ceea ce priveşte aspectele invocate în susţinerea încălcării dispoziţiilor legale ce atrag constatarea nulităţii absolute a actului astfel întocmit, vizând Sentinţa penală nr. 98 din 14 octombrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte constată că această neregularităţi nu pot fi deduse judecăţii în prezenta cale de atac.

Un al doilea motiv de contestaţie vizează recunoaşterea nelegală a aplicării sporurilor de 4 luni şi de 1 an la pedeapsa de 9 ani şi 4 luni pronunţată prin Sentinţa nr. 72 din 2018.

Înalta Curte aminteşte că prin contestaţia la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Or, susţinerile contestatorului nu vizează modificări ce au intervenit ulterior pronunţării hotărârii de recunoaştere şi transfer, care să aibă drept consecinţă micşorarea cuantumului pedepsei ce se execută. În realitate, este pusă în discuţie chiar legalitatea şi temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea.

Scopul urmărit de legiuitor prin instituţia contestaţiei la executare este acela de a da posibilitatea soluţionării unor eventuale incidente ivite, fie la punerea în executare a unei sentinţe penale definitive, fie pe parcursul executării unei asemenea sentinţe, fără însă ca prin aceasta să se aducă atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale respective.

Or, prin intermediul motivelor expuse de contestator, se tinde la o reanalizare a modalităţii de calcul a pedepsei stabilite, definitiv, prin Sentinţa penală nr. 98 din 14 octombrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti.

În procedura contestaţiei la executare, care nu are natura juridică a unei căi de atac, nu se poate modifica pe fond o hotărâre rămasă definitivă şi nu se poate proceda la o reindividualizare a pedepsei, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat, astfel că, şi sub acest aspect, contestaţia formulată de contestatorul A. este nefondată.

Totodată, instanţa supremă are în vedere faptul că instanţa de control judiciar, s-a pronunţat prin Decizia penală nr. 44 din 26.01.2021 asupra legalităţii Sentinţei penale nr. 98 din 14.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2020.

Prin cererea formulată, contestatorul a mai invocat critici vizând calcularea perioadei de recurs compensatoriu, apreciind necesitatea reţinerii unei perioade de timp ce ar urma a fi scăzută din pedeapsa aplicată, ca beneficiu al dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu au fost reglementate de legiuitor ca şi o cauză de reducere a pedepsei pentru a se putea analiza aplicarea legii penale mai favorabilă şi continuarea producerii acestor efecte pe toată durata executării pedepsei, ci au fost acordate ca şi măsuri compensatorii pentru perioada executată în condiţii necorespunzătoare.

Prin urmare, acesta este caracterul lor, de măsuri compensatorii şi nu de cauză de reducere a pedepsei şi acest caracter rezultă în mod neechivoc din denumirea marginală pe care acest articol a avut-o - compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare.

În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 242 din 08 aprilie 2021 a Curţii Constituţionale, care a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale.

Astfel, în parag. 65, instanţa de contencios constituţional a reţinut că:" din perspectiva instituţiei liberării condiţionate, intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017 are ca rezultat calcularea fracţiilor de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate (pentru a avea vocaţie pentru liberare condiţionată), inclusiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. Aplicarea modalităţii de calcul instituite prin dispoziţiile art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu are însă ca efect anularea celorlalte condiţii prevăzute de art. 99 si art. 100 din C. pen. Liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului pedepsei rămâne în continuare un beneficiu prevăzut de lege, şi nu un drept, astfel că aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu are ca efect admiterea automată a cererii/propunerii de liberare condiţionată a persoanei condamnate. În acest sens, în expunerea de motive la Legea nr. 169/2017 s-a precizat că acest mecanism va opera "în cadrul instituţiei liberării condiţionate, cu menţiunea însă că acesta va fi o vocaţie si nu un drept recunoscut condamnatului care, de plano, să beneficieze de reducerea pedepsei pentru executarea acesteia în condiţii necorespunzătoare".

De asemenea, în paragraful nr. 66 a reţinut că "dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept penal material, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor, astfel că principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi aplicat prin raportare la norma de lege criticată.", aceste dispoziţii legale referindu-se la instituirea unui mecanism de calculare a pedepsei executate efectiv în cazul plasării persoanei condamnate în condiţii necorespunzătoare de cazare, mecanism aplicabil în cazul analizării condiţiilor de acordare a liberării condiţionate.

În consecinţă, în ceea ce priveşte pedeapsa cu închisoare în executarea căreia se află condamnatul A., calculul zilelor câştigate, în raport, cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie pot fi avute în vedere într-o altă fază procesuală.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 120 din data de 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Reţinând culpa sa procesuală în ceea ce priveşte declanşarea netemeinică a noului cadru procesual, în temeiul art. 275 alin. (2) şi (6) din C. proc. pen., va obliga condamnatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 120 din data de 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 februarie 2022.

GGC - ED