Typicity of refusal to submit to biological sampling as a vehicle driver: qualification as active subject and immediate consummation of offense independent of alcohol test relevance

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 319 din 30.06.2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 335 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În temeiul art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 337 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În temeiul art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. în referire la art. 38 alin. (1) C. pen. au fost contopite cele două pedepse aplicate inculpatului în cauză pentru comiterea infracţiunilor deduse judecăţii (o pedeapsă de un an închisoare şi o pedeapsă de 6 luni închisoare) şi a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 luni închisoare (reprezentând 1/3 din cuantumul pedepsei de 6 luni închisoare), în final, inculpatul A. urmând să execute, în regim de detenţie, pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. rap.la art. 67 alin. (1) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani, de la de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. rap.la art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a constatat că faţă de inculpat nu s-au dispus măsuri preventive în cauză.

În temeiul art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.500 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia nr. 54/A din 28.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 319/30.06.2020 pronunţate de Judecătoria Sector 2 Bucureşti.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, în baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 2 luni închisoare aplicate inculpatului şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) să se comunică Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţiei Domeniului Public Sector 2 Bucureşti sau la Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca pedeapsa complementară aplicată inculpatului să se execute de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pedeapsa accesorie să se execute doar în cazul revocării suspendării sub supraveghere a exercitării pedepsei principale.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, respectiv asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., referitoare la revocarea suspendării şi executarea pedepsei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 20.04.2021, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 14.06.2021, sub nr. de dosar nr. x/2019

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurentul A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prev. de art. 337 C. pen.

Recurentul a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care prevede că hotărârea este supusă casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", susţinând că, acest caz de casare vizează situaţiile în care nu se realizează o corespondenţă fidelă între fapta săvârşită şi configuraţia legală a faptei tip, fie din cauza neîntrunirii elementelor constitutive, cum este situaţia sa, fie din cauză că fapta a fost dezincriminată. Astfel, a solicitat să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă impuse de lege.

A precizat că, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este consacrat principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), care, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

Totodată, a mai susţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

În legătură cu infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, recurentul a susţinut că, potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., pentru a putea fi reţinută această infracţiune, este necesar ca printr-un act administrativ sau jurisdicţional, întocmit cu respectarea prevederilor legale, să se dispună retragerea, anularea sau suspendarea dreptului de a conduce, iar titularul permisului de conducere să fie încunoştinţat despre acest lucru întrucât această infracţiune se săvârşeşte doar cu intenţie.

Recurentul a considerat că această infracţiune nu poate fi reţinută în sarcina sa întrucât poseda permis de conducere, îl avea asupra sa şi nu i s-a comunicat că i-ar fi fost suspendat acest drept.

A menţionat că, potrivit art. 103 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, "în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2) hotărârea de suspendare a exercitării dreptului de a conduce se comunică titularului de către serviciul poliţiei rutiere, care are în evidenţă contravenientul, în termen de 10 zile de la data constatării ultimei contravenţii", arătând că la dosarul cauzei nu există documente primare care ar fi stat la baza pretinsei suspendări, după cum nu există nici dovada comunicării în termen de 10 zile, precizând că nu a avut cunoştinţă despre această măsură. De asemenea, a mai învederat că se afla în evidenţă la Bucureşti şi nu la Constanţa, iar Brigada Rutieră niciodată nu i-a suspendat dreptul de a conduce.

Prin urmare, a susţinut că această infracţiune nu poate fi reţinută întrucât îi lipseşte unul dintre elementele constitutive.

În ceea ce priveşte infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, recurentul a precizat, în primul rând, că refuzul de a se supune recoltării de mostre biologice nu a fost unul arbitrar, ci temeinic justificat de faptul că nu i se asigura calitatea actului medical, existând riscul să contacteze infecţii nosocomiale şi să moară.

În al doilea rând, a susţinut că acea probă biologică nu ar fi avut nicio relevanţă juridică, având în vedere Decizia nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că, sintagma "la momentul prelevării probelor biologice" este neconstituţională. Astfel, a considerat că, în cauză, ar fi contat alcoolemia de la momentul conducerii autovehiculului (ora 16:15), iar nu cea de la momentul prelevării probei biologice la INML (ora 19:07), acea probă nefiind pertinentă.

Deopotrivă, recurentul a susţinut că această infracţiune poate fi comisă doar de către un subiect activ calificat, respectiv conducătorul auto, arătând că, în cauză, nu a fost conducător auto în sensul legii penale, nefiind oprit în trafic niciodată pentru a i se solicit permisul de conducere sau pentru a fi supus recoltării de probe biologice. A precizat că s-a deplasat la secţia 7 Poliţie pe picioarele sale, adică în calitate de pieton, iar nu de conducător auto.

A mai invocat faptul că instanţele de judecată au aplicat formal dispoziţiile legale, prin reţinerea automată a celor două infracţiuni, fără a analiza corespondenţa dintre fapta obiectivă incriminată de norma legală şi fapta materială concretă pentru care a fost acuzat. Astfel, a susţinut că aplicarea automată a sancţiunilor penale, fără o analiză concretă, este criticabilă din perspectiva legalităţii incriminării şi, mai ales, din perspectiva drepturilor fundamentale de care se bucură orice persoană acuzată penal.

Concluzionând, recurentul a susţinut că a fost condamnat fără a exista o corespondenţă perfectă între fapta imputată şi cea prohibită de dispoziţiile legale.

Prin încheierea din data de 22 septembrie 2021 Înalta Curte, secţia penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., reţinând, în esenţă, că recursul în casaţie formulat în cauză este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.,indicat de recurent, în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. şi art. 337 C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea condiţiilor de tipicitate prevăzute de normele de incriminare, şi anume lipsa situaţiei premisă, în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. şi lipsa subiectului activ calificat şi a elementului material al laturii obiective în cazul infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prev. de art. 337 C. pen.

De asemenea, faţă de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie, s-a mai precizat că, nu se includ în sfera vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., criticile cu privire la motivarea hotărârii, cele referitoare la existenţa ori suficienţa probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare. S-a menţionat, în acelaşi sens, că pe calea recursului în casaţie nu este permisă o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "în esenţă, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune" (Decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 şi Decizia nr. 98/RC din 19 martie 2019 ale ÎCCJ, secţia penală).

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

În speţă, instanţa de apel, efectuând un examen propriu al materialului probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale şi în faza de judecată a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele supuse analizei (conducere a unui vehicul fără permis de conducere şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., respectiv art. 337 C. pen.) există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpatul A.

Potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În cazul acestei infracţiuni, sub aspectul laturii obiective, dincolo de acţiunea de conducere a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitate deţinerii unui permis de conducere, pentru ca fapta să fie tipică, este necesar ca permisul de conducere să fie necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul sau ca acesta să fie anulat, retras sau dreptul de a conduce să fie suspendat. Astfel, situaţia premisă o reprezintă condiţia legată de autorul faptei de conducere, respectiv de a nu avea dreptul de a conduce autovehicule.

În egală măsură, pentru angajarea răspunderii penale, este necesar ca autorul să nu se afle în eroare asupra situaţiei premisă, respectiv să cunoască faptul că permisul de conducere este necorespunzător, ori după caz, că i-a fost retras sau anulat ori că exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.

Conform art. 337 C. pen., refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Refuzul - element material al infracţiunii, are semnificaţia unui act comisiv, explicit, prin care conducătorul vehiculului aduce la cunoştinţa organului judiciar sau a celui medical îndreptăţit să efectueze prelevarea de mostre biologice că nu doreşte să fie supus acestui procedeu.

Comiterea faptei în discuţie se grefează pe depistarea pe drumurile publice a unui conducător de vehicul şi care prezintă condiţiile prevăzute de lege pentru a i se putea cere prelevarea de mostre biologie necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive (C. pen., comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, ediţia 3, pag. 1563).

Conducătorul vehiculului este un subiect activ general, putând fi orice persoană care exercită în fapt această calitate.

Cu privire la faptele deduse judecăţii şi analiza probatoriul din care rezultă săvârşirea acestora, instanţa de apel şi-a însuşit integral argumentele logico-juridice expuse de instanţa de fond.

Astfel, referitor la fapta de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., curtea de apel a constatat că, în data de 16.11.2013, pe numele inculpatului a fost întocmit un dosar penal, ocazie cu care acestuia i s-a pus în vedere că nu mai are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice.

În concret, este vorba despre dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, în care recurentul a fost cercetat pentru săvârşirea unei alte fapte prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Susţinerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs în casaţie, învederate şi cu ocazia soluţionării apelului, referitoare la lipsa informării sale cu privire la suspendarea dreptului de conducere au fost înlăturate de instanţa de apel, care a arătat că, aprecierile şi nemulţumirile personale ale inculpatului despre legalitatea actelor de urmărire penală din Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia puteau face cel mult obiectul unor plângeri, în limitele prevăzute de lege, şi nu exclud caracterul penal al faptei de conducere fără permis de conducere la data de 27.11.2014.

De asemenea, s-a mai arătat în cuprinsul deciziei recurate că, din moment ce inculpatului i-a fost adus la cunoştinţă că nu mai are dreptul de a conduce, împrejurare recunoscuta în declaraţia din cursul urmăririi penale, până la soluţionarea dosarului nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, ar fi trebuit sa respecte sancţiunea impusă (...). Cu toate acestea, inculpatul a recunoscut că a condus autoturismul său pe şos. Colentina către adresa de domiciliu, la data de 27.11.2014, anterior soluţionării dosarului de la Mangalia la data de 17.12.2015, ceea ce înseamnă că a comis infracţiunea de conducere fără permis prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte constată, astfel cum şi reiese din situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de instanţa de apel că, inculpatul cunoştea că avea dreptul de conducere suspendat, în condiţiile în care avea pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia un dosar cu obiect similar ce a fost soluţionat ulterior săvârşirii faptei deduse judecăţii în prezenta cauză. O eventuală lipsă de diligenţă a persoanelor abilitate în comunicarea la timp a măsurii suspendării dreptului de a conduce, invocată de către recurent, nu poate avea repercusiuni asupra realităţii situaţiei juridice a dreptului său de a conduce un autovehicul.

Prin urmare, susţinerile recurentului nu pot fi primite, în condiţiile în care starea de fapt reţinută prin decizia recurată, care diferă substanţial de cea prezentată de către recurent, demonstrează întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

Cu privire la refuzul inculpatului A. de a i se preleva mostre biologice, faptă sancţionată de art. 337 C. pen., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în cursul urmăririi penale, inculpatul a mai declarat ca în data de 27.11.2014, în jurul orei 16:00, a condus autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, pe şos. Colentina către adresa de domiciliu. Când a ajuns la intersecţia cu str. x, în faţa secţiei 7, a fost implicat într-un accident rutier provocat de conducătoarea unui autoturism marca x care, ulterior acestui eveniment, a fugit în sediul unităţii de poliţie. Inculpatul s-a deplasat şi el în incinta instituţiei pentru a clarifica împrejurările producerii accidentului rutier. În aproximativ 5 minute, la faţa locului a ajuns un echipaj al poliţiei rutiere care, după ce l-a legitimat, i-a comunicat că figurează cu dreptul de a conduce suspendat. Ulterior, a fost condus la INML pentru a-i fi recoltate probe biologice, însă, la sediul unităţii medicale a refuzat prelevarea mostrelor de sânge întrucât nu i-au fost arătate actele de metrologie pe ultimele 6 luni şi pentru că i-a fost frică să nu se contamineze cu bacterii din spital.

Aşadar, în fapt inculpatul a recunoscut ca a refuzat recoltarea probelor biologice încercând sa obţină exonerarea sa de răspunderea penală prin invocarea unor împrejurări care prin natura lor nu pot avea aceasta finalitate.

Din modul de descriere a faptelor prin decizia recurată rezultă că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea.

În apărarea sa, recurentul A. a susţinut, pe de o parte, că a refuzat să se supună recoltării de mostre biologice pentru că nu i se asigura calitatea actului medical, existând riscul să contacteze infecţii nosocomiale şi să moară, iar pe de altă parte, că acea probă biologică nu ar fi avut nicio relevanţă juridică, având în vedere Decizia nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că sintagma "la momentul prelevării probelor biologice" este neconstituţională.

Înalta Curte constată că aceste argumente sunt nefondate prin prisma analizei efectuate în baza art. 438 pct. 7 C. proc. pen., întrucât îndoielile recurentului asupra siguranţei actului medical ori relevanţa procedeului probator (recoltarea de mostre biologice la un moment ulterior depistării în trafic) nu exclud caracterul penal al faptei incriminate de art. 337 C. pen.

Această infracţiune are o consumare instantanee care se produce la momentul refuzului de recoltare sau al sustragerii de la aceasta, independent de probarea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzute de art. 336 C. pen.

Aşadar, recoltarea probelor biologice la un anumit interval de timp, chiar dacă acestea ar fi fost în măsură să permită sau nu stabilirea unei alcoolemii în cauză, nu reprezintă un element care să conducă la concluzia că refuzul recurentului inculpat nu constituie infracţiune, urmarea socialmente periculoasă producându-se imediat. Această urmare constă, pe de o parte, în starea de pericol abstract la adresa siguranţei pe drumurile publice, iar pe de altă parte, în obstrucţionarea actului de justiţie.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în sensul că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen. întrucât nu a fost conducător auto în sensul legii penale, ci s-a deplasat la secţia de poliţie pe picioarele sale în calitate de pieton, Înalta Curte constată că situaţia de fapt, reţinută de instanţa de apel, infirmă motivul de recurs în casaţie. Astfel, curtea de apel a reţinut, în fapt, deplasarea recurentului la sediul organelor de poliţie şi, subsecvent, prezentarea sa la INML pentru recoltarea de probe biologice, la aceeaşi dată (27.11.2014), în contextul surprinderii sale în trafic conducând autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x şi când a fost implicat într-un eveniment rutier.

De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, săvârşirea faptei prevăzute de art. 337 C. pen. se grefează pe depistarea pe drumurile publice a unui conducător de vehicul, împrejurare incidentă şi în speţă, aşa încât, contrar motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte constată, în baza situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, că recurentul A. avea calitatea de conducător auto cerută de lege la momentul la care a refuzat prelevarea de mostre biologice.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 54/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 54/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 noiembrie 2021.

GGC - ED